Azi este sǎrbǎtoarea de Bunavestire. Am fost cu Doina la Biserica “Sfinţii Petru şi Pavel”, din Mǎnǎştur, pentru a marca şi astfel semnificaţia acestei sǎrbǎtori. Marea aglomeraţie a fost la Catedrala Metropolitanǎ, unde a fost adusǎ o bucatǎ din Sfânta Cruce, tocmai din Grecia, fiind expusǎ aici timp de trei zile, formându-se cozi imense, unde se stǎtea 4-5 ore la rând, pentru a privi aceastǎ importantǎ relicvǎ a creştinǎtǎţii.
În urmǎ cu exact 20 de ani, în 1992, de Bunavestire, lansam revista Excelsior, care a apǎrut pânǎ în 2006 şi a fost consideratǎ una dintre cele mai bune publicaţii destinate învǎţǎmântului preuniversitar. Am renunţat la ea în 2006, dupǎ transferarea mea la Universitate, când preocupǎrile mele culturale şi intelectuale s-au îndreptat spre alte orizonturi.
În numǎrul 9 din 1996, rubrica “Autograf” a fost onoratǎ de un text olograf al Doamnei Ana Blandiana, scris special pentru revista Excelsior, pe care îl reiau aici, pentru frumuseţea şi sinceritatea lui:
În programa şcolarǎ
Nu mai ţin minte când am aflat cǎ figurez în programa şcolarǎ, dar ţin minte cǎ, departe de a mǎ bucura, descoperirea m-a speriat. Şi asta nu numai pentru cǎ ea mǎ obliga sǎ-mi numǎr cǎrţile şi anii, ci şi pentru cǎ nici unele, nici alţii nu erau atât de mulţi, încât sǎ nu-mi mai amintesc sentimentele cu care citesc elevii literatura din manuale, literatura obligatorie.
Dacǎ de mine ar depinde, aş prefera sǎ-mi ştiu paginile nu literaturǎ obligatorie, ci literaturǎ înterzisǎ (cum au şi fost, de altfel, fǎrǎ ca, prin asta, sǎ-şi piardǎ cititorii). Visul meu nu este sǎ fiu cititǎ pentru examene, ci pe sub bancǎ. Şi, mai ales, aş prefera sǎ fiu descoperitǎ pe cont propriu şi înţeleasǎ de fiecare în parte şi chiar de fiecare altfel. Opera de artǎ este asemenea unei substanţe chimice mereu instabile, cu valenţe rǎmase libere, pentru care fiecare nou cititor devine o şansǎ de întregire şi de realizare.
De aceea mi-aş dori ca profesorilor de românǎ – mulţi dintre ei, ei înşişi poeţi – sǎ le fie milǎ de mine, sǎ nu mǎ închidǎ încǎ în fagurii ermetici ai istoriei literare şi sǎ nu mǎ predea altfel decât lǎsându-le elevilor libertatea de a mǎ citi sau nu, cerându-le doar sǎ încerce sǎ înţeleagǎ de ce au fǎcut-o sau nu au fǎcut-o. Sunt sigurǎ cǎ acea clipǎ de înţelegere îi va apropia pe elevii lor de poezie mai mult decât studiul obligatoriu al unei anumite poezii. Vor putea astfel sǎ le dea – şi din partea mea – notǎ de trecere spre acceptarea poeziei ca pe un drum inedit al fiecǎruia spre el însuşi.
19 februarie 1995 ANA BLANDIANA