Împreunǎ cu Doina, la Teatrul Maghiar de Stat, la spectacolul lui Dan Puric – One Man Show – Vis. Un spectacol pe care l-aş caracteriza ca fiind tulburǎtor. Un spectacol complex, cu dans clasic şi modern, cu step, cu pantomimǎ, joc de sunete şi lumini. Spectacolul începe în registru derizoriu, cu accente comice, parodice, cu multe inserţii din lumea gagurilor, a western-urilor, a thriller-urilor, a reclamelor. Acordurile muzicii româneşti interbelice sau ale celei americane te transpun dintr-un spaţiu în altul şi dintr-o epocǎ în alta. Actorul este pe rând cowboy, mafiot, hoţ, victimǎ a regimului totalitar comunist (sugestie transmisǎ prin câteva sonuri din Internaţionala), Don Juan, pianist, utilizator de computer, dirijor de orchestrǎ, totul evoluând spre profunzimile fiinţei noastre, tot mai marcatǎ de agresiunile existenţiale contemporaene. Spectacolul culmineazǎ cu sugestia rǎstignirii, a sacrificiului, a jertfei, pe muzica magnificǎ a lui Tomaso Albinoni, respectiv celebra piesǎ Adagio.
Un moment emoţionat, care are loc cam pe la mijlocul spectacolului, este dialogul mâinilor, o poveste de dragoste spusǎ (de fapt, sugeratǎ) prin intermediul mâinilor. (Secvenţa mi-a amintit de o mǎrturie a lui Mircea Vulcǎnescu. Voind sǎ participe la un curs al lui Nae Ionescu, întârzie şi nu are curajul sǎ mai intre. Dar, de pe coridor, priveşte în salǎ, pe gaura cheii, la dansul mâinilor profesorului. Spectacolul gestual al acestora era magnific.) Dacǎ ar mai fi un spectacol la Cluj, m-aş duce sǎ îl mai vǎd odatǎ, pentru a-l înţelege mai bine, mai exact, în toate subtilitǎţile lui. Acum trebuie sǎ caut cǎrţile lui Dan Puric.
„În acest spectacol – mǎrturiseşte autorul – sunt visele mele adunate de-a lungul timpului. Cu unele mi-am câştigat existenţa în barurile de noapte, cu altele am călătorit în lume, iar cu altele, pur şi simplu, m-am rugat”.
*Dezbatere la facultate, cu Ioan-Aurel Pop, “rectorabilul” cu cele mai mari şanse de reuşitǎ. Se afla în faţa noastrǎ un om simplu “la vorbǎ şi la port”, care va aduce starea de normalitate în viaţa noastrǎ universitarǎ. L-am felicitat pentru interviul din Ziua de Cluj (8 februarie 2012), realizat de jurnalista Florentina Tǎtar, în care a spus, între altele: “Universitatea mi-a dat o pregătire excepţională, mi-a dat o cultură generală fantastică şi una de specialitate extraordinară. Am avut şansa să fiu student şi doctorand al acestei universităţi şi apoi doctor. Am ajuns pe cele mai înalte trepte ale consacrării şi foarte mulţi colegi mi-au spus că a venit vremea scadenţei. Că ar trebui să dau şi eu înapoi acestei instituţii”. Câţi oameni de azi gândesc ca el?