Azi, la faimoasa lui emisiune, “Omul care aduce cartea”, de la PROTV, Dan C. Mihǎilescu a prezentat, în conformitate cu profilul emisiunii, volumul Cenzura în România (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2012), coordonat de mine. Din pǎcate, nu am putut viziona emisiunea, fiindcǎ eram în drumul spre Nandra, unde am ajuns cu 15 minute mai târziu de ora 10,00, când s-a difuzat emisiunea. Dar dupǎ-masǎ am vǎzut emisiunea pe Internet. În stilul lui caractreistic şi, repet, în conformitate u formatul emisiunii, reputatul critic literar a spus:
*
Bine v-am regǎsit!
24 de studii, ştiinţifice sau confesive, despre cenzura în România: cenzura în perioada Regelui Caroil al II-lea, cenzura sub legionari, cenzura în antonescianism, cenzura dejistǎ, ceauşistǎ, pânǎ chiar în zilele lui Adrian Nǎstase.
Acuma sigur cǎ peste tot în lume, de când este tipǎriturǎ, de când avem viaţǎ politicǎ, cinematograficǎ, cenzura existǎ şi va exista întotdeauna.
Existǎ o cenzurǎ militarǎ, cenzurǎ religioasǎ, cenzurǎ etnicǎ, politicǎ, moralǎ, esteticǎ, deci existǎ cenzuri cam câte forme de culturǎ şi de exprimare intelectualǎ existǎ. Nu se poate altfel. Doar cǎ, la noi, nu atât în perioada interbelicǎ, dar mai ales dupǎ 1945-7-9, când ruşii au vrut sǎ ne înghitǎ, sǎ ne transforme într-o gubernie, nicǎieri, adicǎ, mǎ rog, în foarte puţine locuri din lume, nu s-a încercat evacuarea, castrarea spiritului naţional, şi aceasta s-a întâmplat la noi.
Din volumul de faţǎ, în care sunt: Ana Blandiana, Marta Petreu, Adriana Sǎftoiu, Nicolae Melinescu, Valeriu Râpeanu – chiar dacǎ el a fost un mare doxolog, un mare doctrinar, un mare ideolog ceauşist, marxist, a fost şi el cenzurat la rândul sǎu – Robert Turcescu, Liviu Maliţa, Marian Petcu, Ion Pop, Mircea Popa.
Dupǎ volumele despre cenzura în România – de Adrian Marino, de Marian Petcu, de Marin Radu Mocanu sau de Ioan Lǎcustǎ, avem şi aceste studii de caz, care sunt extraordinar de variate. De la cenzura micǎ – un singur vers, un cuvânt – carne, pe care Marta Petreu, la 18-20 de ani, fireşte cǎ îl pune în text. Era carnea ei, carnea erotizatǎ, carnea înfierbântatǎ de fervorile dragostei. Ei bine, cenzura, care ştia cǎ nu existǎ carne la mǎcelǎrie, taie toate textele carnale. Deci de la aceste fapte – când se tǎia, cum bine ştim, frig, moarte, cimitir, coşciug, nefericire, dramǎ – într-un idilism perfect. De aicia pânǎ la cronicarii sportivi – Dumitru Graur şi cu Ţopescu, de fapt, povestesc tot felul de istorii abracadabrante: nu aveai voie sǎ spui cǎ fotbalistul rus este mai prost decât fotbalistul nostru! Nu aveai voie sǎ spui cǎ fotbaliştii noştri ar putea sǎ joace, şi ei, la echipe de peste graniţǎ! Apoi, în 1949, se face faimoasa, înfiorǎtoarea Direcţie Generalǎ a Presei şi Tipǎriturilor.
În materie de cenzurǎ, sǎ ştiţi cǎ chiar noi, cei de dreapta, cei eurofili, sǎ spun aşa, ne cam supǎram cǎ protocronismul nostru, cǎ echipa lui Eugen Barbu, a lui Ungheanu, a lui Ion Lǎncrǎnjan, a lui Paul Anghel – au fǎcut jandarmerie în literatura românǎ, ei bine, din punct de vedere cenzuristic, şi ei au fost cenzuraţi, ca şi noi. Deci, cǎ erai Marin Preda sau Eugen Barbu, cǎ lucrai la Sǎptǎmâna sau la România literarǎ, toatǎ lumea se supunea aceloraşi liste de uvrajuri prohibarisite sau de termeni neuzitabili. Cazul Romulus Zaharia, prezenţa tovarǎşului Traian Puşcaşu în Televiziunea Românǎ, dialogurile lui Valeriu Râpeanu cu Vasile Nicolescu şi duplicitatea factorilor de partid, care, de la tribunǎ pronau ideologia marxistǎ, iar acasǎ citeau, bine merci, literaturǎ suprarealistǎ. Ăştia erau boierii de parrtid!
Şi, în sfârşit, între aceste multe cazuri, Dinu Sǎraru ne lasǎ un mister. Cicǎ la toamnǎ ni-l va devoala.
În 1988-89, Purcǎrete face, la Teatrul Mic, O scrisoare pierdutǎ, cu un final înfiorǎtror: Pristanda îi aratǎ lui Agamiţǎ Dandanache cum se şterg şi se aprind luminile în Centrul Civic, dupǎ cum vrea el. Ei bine, o persoanǎ însemnatǎ din nomenclatura acelui timp, un Artist al Poporului, avea sǎ se ducǎ la Ceauşeşti şi sǎ le spunǎ, în aceeaşi zi: “Atenţie, la Teatrul Mic sunteţi luaţi în râs!”
Cine e persoana? O sǎ aflǎm poate mai târziu.
La revedere!
*
Drumul spre patria copilǎriei mele a fost extrem de confortabil, datoritǎ şi timpului primǎvǎratic de afara. Tata e foarte bine, optimist, taie via, se gândeşte la semǎnǎturile de primǎvarǎ etc. Ceea ce a marcat prezenţa mea la Nandra a fost obligaţia de a “decapita” patru cocoşi. Operaţiune care mi-a amintit de romanul Cocoşul decapitat, al scriitorului sas Eginald Schlattner, dupǎ care regizorul Radu Gabrea a fǎcut un film excepţional, pe care aştept sǎ îl vǎd.
Ajungând târziu acasǎ, nu am mai apucat sǎ mǎ duc la festivitatea de lansare a volumului de interviuri, Dresurǎ de lei, al Ioanei Revnic, aşa cum îi promisesem autoarei. “Nicio bucurie nu poate fi întreagǎ!”. De câte ori constat acest adevǎr?
P.S. Emisiunea se poate asculta la adresa: http://www.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_ilie-rad-coordonator-cenzura-in-romania_15343.html