Motto: “Viaţa nu este ce ai trait, ci ce îţi aminteşti că ai trait şi cum ţi-o aminteşti, pentru a o povesti.”
Gabriel Garcia Márquez
Mi se pare foarte actuală celebra comparaţie a lui Simion Ştefan, Mitropolitul Ardealului, făcută în introducerea la Noul Testament de la Bălgrad, din anul 1648, comparaţie între bani şi cuvinte: „Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni, carii îmblă în toate țările; așea și cuvintele, acealea sînt bune, carele le înțeleg toți.” Comparaţia mai are o valenţă, care trebuie explicitată: aşa cum banii se schimbă uneori, fiindcă ies din uz, aşa se întâmplă şi în cazul cuvintelor. Cuvintele, la rândul lor, ţin pasul cu schimbările din societate. Dispare o realitate, dispar şi cuvintele pe care aceasta le-a generat. Să ne gândim, de pildă la cuvintele arhaice, care au rămas doar în cronici şi în literature.
Iată, fiind în izolare la domiciu, am înregistrat cu interes noile cuvinte impuse de noile realităţi: bolnavi simptomatici sau asimptomatici, carantinare, contacţi (“Un jandarm din Argeş, depistat pozitiv la testul pentru Covid-19. A avut 9 contacţi direcţi.”), distanţare socială (termen cam impropriu, fiind vorba, de fapt, de o distanţare fizică de semenii noştri), izolare la domiciliu, izoletă, ordonanţă militară etc.
Revenind la ideea anunţată în titlul acestor însemnări, trebuie să spun că m-am confruntat şi eu, în copilărie, cu o serie de cuvinte, pe care nu le-am înţeles atunci, sensul lor fiindu-mi clar mult mai târziu, uneori după studii filologice şi cursuri de istorie, dialectologie, stilistică etc.
Eu m-am născut şi am copilărit în zariştea unui sat – Nandra –, care nu poartă în el “sunetele lacrimei”, ca Lancrăm-ul lui Blaga, ci mai degrabă sunetele mândriei. Consătenii mei au fost totdeauna oameni mândri, orgolioşi, invidioşi şi ciufelnici. Cum altfel să-mi explic faptul că toţi, dar abolut toţi năndrenii aveau porecle? Să-i iau doar pe cei aşezaţi pe uliţa mea, numită ”După Curte”: Cioica, Roşia, Şmecheru, Friţî, Neamţu (un om care vorbea repede şi nu înţelegeai ce spune, de parcă vorbea …nemţeşte!), Dămănoaie, Şchiopu (Schiopâlcă), Heticosu, Vătămatu, Făcana, Chilău, Bâbu, Filomarţ, Neagra, Oacheşu, Bogârdău, Baştor ş.a. Cu acest bagaj onomastic, pot înţelege perfect poezia lui Marin Sorecsu, Cine mai trece pe drum: “Al lui Fleţu,/ Ai lui Fleaşcă,/ A lui Gârlă,/ Al lui Băşină,/ Ionete al lui Făsui,/ Coadă al lui Ceapă,/ Sandu al lui Ciurel,/ Ai lui Mitrofan,/ […] Nătărăul ăl bătrân…/ – Ei, dar Nătărău parcă murise./ – Atunci nu fu el. Atunci mi se păru./ Ori pe-ai lui Zăbic îi ziseşi?/ Rău e când te lasă vederea./ Atunci cine-o fi fost?/ – Acu n-o să fug după el./ – Şi unde se duc toţi?/ – Unde să se ducă? Trec pe drum…” (Cine mai trece pe drum, în vol. La Lilieci, cartea a doua, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977).
Voi da câteva exemple de cuvinte, pe care nu le-am înţeles la vremea respective, şi voi explica şi contextul în care le-am auzit.
Dete. Mătuşa Anicuţa, sora Mamei, care era vecina noastră, venea des la noi, după apă, după una-alta sau pur şi simplu “în poveşti”. De multe ori eram singur acasă, Tata fiind la coasă, la pădure sau la alte munci bărbăteşti. “Unde-i mumă-ta?” “Nu ştiu, s-o dus în sat!” “O fi iar la dete!”, zicea mătuşa oarecum cu năduf, ducându-şi, şontâc-şontâc, găleata cu apă. Iar pe mine mă lăsa cu gura căscată, pentru că Mama îmi spusese clar că se duce la cooperativă (prăvălie), să cumpere “rişcaşă” (orez), poprică (boia) şi o litră de “oloi” (untura porcului tăiat de Crăciun se termina repede, mai ales că mie-mi plăcea untura pe “chită”, cu puţină sare). Când revenea Mama din sat, nu o întrebam ce erau “detele”, pentru că bănuiam că e ceva jignitor şi nu voiam să o supăr.
Duminica după-masă, când femeile erau mai libere (cu excepţia zilelor când nu aveau fân de întors sau de strâns, pentru că atunci nu mai exista sărbătoare), mergeau “pe şanţ”, adică se strângeau în faţa porţii uneia (de obicei în faţa casei lui Livu lu’ Filon, căoaciul, care îşi făcuse o băncuţă la poartă. Care nu încăpeau acolo, stăteau efectiv pe marginea şanţului.) Mătuşa, care nu frecventa astfel de şezători, era convinsă ca Mama iarăşi este la “dete”.
Am uitat de acest cuvânt, pentru că am părăsit destul de repede lumea satului, începând cu anii de liceu, de facultate etc.
Abia în facultate am avut ocazia să aflu că detă (pl. dete) provine de la dietă, care însemna adunare legislativă în feudalism şi în unele state moderne. Am aflat de Dieta Transilvaniei (care, ca să dau un exemplu, a proclamat, la 29 mai 1848, unirea Transilvaniei cu Ungaria) sau de Dieta Bucovinei (care a funcţionat în Ducatul Bucovinei, între 1861-1918).
Aşa am descoperit sensul cuvântului dete, chiar dacă, “pe şanţ”, femeile nu dezbăteau probleme politice, ci chestiuni din viaţa satului: cine cu cine se mărită sau se însoară, ce haine şi-au mai cumpărat, cum au fost îmbrăcate unele fete la biserică etc.; uneori făceau schimb de reţete culinare.
Cotijent. Se întâmpla de multe ori să asist la întâlnirea, la noi acasă, a unor oameni din sate diferite. De multe ori era vorba de întâniri între români şi unguri din satele maghiare ale comunei, Bichiş sau Ozd (în Ozd s-a născut cunoscutul scriitor maghiar, Horváth István, despre care prietenul meu de catedră, Cseke Peter, a scris o valoroasă monografie, cred că la origine fiind teza lui de doctorat). Ei bine, eram uluit să aflu că toţi bătrânii din Nandra vorbeau ungureşte, limbă despre care spuneau că au învăţat-o la şcoală, iar eu, deşi făcusem deja câteva clase primare, nu învătasem în şcoală nicio boabă ungurească! Nu ştiam atunci că, înainte de 1918, învăţământul de stat din Transilvania se făcea exclusiv în limba maghiară.
Trebuie să spun că eu fugeam de astfel de întâlniri, pentru că oaspeţii aveau prostul obicei să le pună copiilor diverse întrebări, iar întrebarea la care eu mă încurcam de fiecare dată era “Care sânt vecinii Republicii Populare Române?” (Mama nu se amesteca în această problemă, pentru că ea rămăsese cu ideea că la nord ne învecinăm cu Cehoslovacia şi Polonia, cum învăţase la şcoală şi cum fusese în realitate.) Nu atât problema celor patru vecini postbelici (Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria şi URSS) îmi crea dificultăţi, ci mai ales plasarea acestora la punctele cardinale corecte.
Dar la aceste întâlniri de care vorbeam, cei care nu se cunoşteau suficient, se întrebau: “Ce cotijent eşti?” Iar cel întrebat răspundea” “Eu sânt cotijent [19]21) sau [19]38 sau altul.”
Tot mai târziu am flat că acest cuvânt, cotijent (corect: contingent) însemna an al recrutării tinerilor în serviciul militar; totalitatea tinerilor încorporaţi în acelaşi an în serviciul militar.
Ceea ce n-am înţeles mai târziu şi nu ştiu nici acuma, este de ce anul înrolării în armată era mai important, mai relevant decât anul naşterii? Să fi fost, pentru bărbaţii din Transilvania, “slujba la-mpăratul”, vorba lui Goga, mai importantă decât anul naşterii lor? Sper să găsesc cândva răspunsul!
Venitură. Tata s-a născut în satul Botez, peste deal, iar după căsătoria cu Mama s-a stabilit la Nandra. În Nandra, cum am spus, oamenii erau foarte făloşi, invidioşi şi poate chiar răi. De aceea nu m-am mirat de afirmaţiile lui Adrian Marino, despre lumea satului românesc, făcute în Viaţa unui om singur. Cam avea dreptate.
Să dau câteva exemple. La un moment dat, ai mei au chemat un meşter din Ozd, sat unguresc, să ne facă o poartă din scândură, după un model pe care Mama îl văzuse la matuşa Floarea, din Luduş. Deasupra porţii erau patru semicercuri, închipuind un soare cu razele aferente, vopsite în două culori (galben şi albastru). Era ceva unic în zonă. După ce poarta a fost gata, un vecin, Ţiboc, a spus într-un grup unde se aflau persoane care ne puteau trasmite mesajul lui, că “degeaba şi-o făcut Iozefa poartă cu ţifrăşaguri, că pe această poartă nu trece vaca!” Era o aluzie la faptul că noi nu mai aveam vacă, pentru că ne fusese luată de GAC (Gospodăria Agricolă Colectivă).
Alt caz. Aveam un coleg mai mare ca mine cu vreo câţiva ani, care “reuşise” la o facultate tehnică, din Timişoara. Ne înţelegeam foarte bine, mergeam împreună la filme, la Bichiş, odată am cinat la el, în fine. După ce “am reuşit” şi eu la facultate, nu a mai schimbat o vorbă cu mine. S-a căsătorit ulterior cu o fostă colegă de liceu, dar n-a fost la nicio întâlnire jubiliară de la terminarea liceului. Asta arată foarte bine ce fel de “moczănie” (alt cuvânt din Nandra, însemnând fel, tip) de om era!
Dar să revin la cuvântul venitură. Pentru că nu era din Nandra, ci venise din Botez, de peste deal, Tata a fost poreclit “venitură”, iar de această poreclă nu a scăpat toată viaţa. La un moment dat a fost numit brigadier, ceea ce era aproape ca un primar al satului: el împărţea loturile pentru prăşit, coasă, norma oamenii cu “zile-muncă” etc. Odată, la o ceartă, un consăteam a spus că nu acceptă ca el “să fie condus de o venitură” (un om venit din altă parte). Dar Tata, cu tact şi diplomaţie, şi-a dus la îndeplinire mandatul şi, din câte ştiu, nu a avut cu nimeni niciun conflict.
Carele. Părinţii mei nu au fost oameni foarte religioşi, iar această atitudine ne-a fost transmisă şi nouă, copiilor (adică mie şi fratelui meu, Nicuşor). Tata, ca un fel de Ştefan a Petrei din Amintirile lui Creangă, zicea că nu constituie un păcat ceea ce bagă omul în gură (mâncatul “de dulce”, de exemplu), ci ceea ce scoate (înjurături, vorbe de ocară etc.). Mergeam la Biserică mai mult de Paşti şi de Crăciun, de obicei când eu aveam haine noi, iar Mama îmi spunea să mă duc pe uliţă “mai cătăneţ – mergeam şi atunci, ca şi acum, cu capul aplecat.)
Când prânzeam acasă (nu la camp) sau la cină, după ce Tata răsturna mămăliga pe faţa de masă albă, întinsă de Mama pe masă (de ce nu punea mămăliga într-o farfurie – iată o altă problemă fără răspuns), ne sculam cu toţii în picioare şi repetam, după Tata, Tatăl nostru. Noi, care ziceam în gând Tatăl nostru, flămânzi şi fără răbdare, terminam mai repede rugăciunea, dar ne făceam cruce în final, deodată cu Tata, pe care îl auzeam cum zicea “carele eşti în ceriuri” şi “cataeste împărăţia, puterea şi mărirea”. Ar fi o laudă pentru mine să spun că aveam un simţ lingvistic încă de la “sânul mamei”, dar nu era aşa. Totuşi, mă uimea forma cuvântului carele, pentru care, cum învăţasem la şcoală.
Numele părinţilor. La final, o poveste legată de numele părinţilor mei. Pe Mama a chemat-o Iozefa, iar pe Tata – Gaftonic. În clasele primare, nu ştiu de ce, eram mereu întrebaţi cum se numesc părinţii nostri. Toţi colegii aveau mame cu numele Maria, Elena, Ana, Floarea, Viorica, Terezia, Cornelia etc. Iar taţii purtau tot nume obişnuite: Ioan, Petru, Vasile, Alexandru, Gheorghe, Aron, Adrian etc. Numai eu trebuia să răspund: “Pe Mama o cheamă Iozefa, iar pe Tata Gaftonic.” Toţi colegii zâmbeau la auzul acestor nume ciudate.
După vreo patruzeci de ani, am ajuns la Viena şi am fost fascinat de figura “bunului împărat”, Iosif al II-lea, despre care am scris multe pagini în prima mea carte, Peregrin prin Europa (1999). La “Beci” mi-am explicat prenumele Mamei: era un omagiu discret şi poate involuntar, adus acestui împărat, prieten al românilor ardeleni! Nu mai vorbesc de faptul că Josefina (Joséphine) a fost soţia generalului Bonaparte (din 1796), fiind încoronată împărăteasă în 1804. Prenumele Mamei a câşţigat astfel o aură de nobleţe, de care nu eram conştient în copilărie.
La fel s-a întâmplat şi cu vândutul cireşelor. Aveam în spatele casei un cireş bătrân, nici sălbatic, dar nici domestic, ceva între. Prin iunie, Mama mergea la Luduş cu o coşarcă mare de cireşe, pe care le vindea cu ulcica. Adesea mă lua şi pe mine. Călătoream cu un camion Molotov, care ducea oamenii din satele din jur, angajaţi ca muncitori, pe şantierul Termocentralei de la Iernut. Îmi era puţin jenă de acest gest, mai ales că unii călători “testau” cireşele (culese cu atâta trudă!) pe drumul până la Luduş, dar mă bucuram, pentru că ştiam că voi primi şi eu câţiva lei, să-mi fac abonament la Scânteia pionierului.
La facultate am aflat că Arghezi, în anii lui potrivnici, când autorităţile comuniste i-au tăiat şi raţiile alimentare pentru copii, în scopul de a se da pe brazdă
(ceea ce s-a şi întâmplat), ei bine, la poarta grădinii de la Mărţişor, marele poet vindea şi el cireşe, tot cu ulcica! Gestul Mamei cu vândutul cireşelor avea acum în conştiinţa mea o cu totul altă reverberaţie!
Cât priveşte prenumele Tatei, Gaftonic, probabil că în 13 decembrie, când s-a născut, o fi fost în calendar un sfânt cu acest nume. Mama nu a ştiut de acest prenume decât la căsătorie, iar după aceea, mai în glumă, mai în serios, zicea că nu l-ar fi luat de bărbat, dacă ştia de la început cum îl cheamă (Tata se prezentase cu prenumele Nicu!).
Tot la facultate am aflat apoi de existenţa poetului Marcel Gafton. Am început să fiu mândru că, iată, prenumele Tatei îl are şi un poet valoros.
Multe ar fi de spus despre anii aceia miraculoşi ai copilăriei – singura vârsă veselă şi nevinovată, cum zicea Creangă –, vârstă care nu anticipă prin nimic “uricioasa întristare” a maturităţii (bătrâneţii).
Pe toate le voi povesti în volumul meu de memorii, Viaţa ca un dar.
Cluj-Napoca, 30 mai 2020 Ilie Rad
(“izolat la domiciliu”, din cauza blestematului Covid-19)