Cum ne-a găsit Geo Bogza (pe mine şi pe Viorel Mureşan), la un examen de… gramatică generativă!

C
Geo Bogza (1908-1993). Fotografie de Ion Cucu

Eram spre finalul anului III de facultate, în mai 1978, în timpul sesiunii de examene. Cu doi ani în urmă, iniţiasem ciclul de conferinţe „Mărturia unei generaţii”, la care am invitat personalităţi marcante ale artei şi culturii române, din toate marile centre culturale şi universitare ale ţării.

Între personalităţile invitate s-a numărat  – nu putea să nu se numere – şi Geo Bogza. Îi cunoşteam numele încă din clasele gimnaziale, când studiam la orele de română arhicunoscutele sale texte: Sate şi oraşe, Rarăul, Dobrogea! Dobrogea! etc. I-am scris aşadar o scrisoare, rugându-l să vină la Cluj, pentru o conferinţă  sau o întâlnire cu studenţii filologi şi nu numai. Într-o scrisoare datată  “28 ianuarie 1978”, trimisă pe adresa Căminului “Avram Iancu”, Geo Bogza îmi scria:

[Domnului/ Ilie Radu-Nandra/ Str. Avram Iancu, 11/ 3400 Cluj]

Dragul meu prieten necunoscut şi foarte apropiat,

Pledoaria d-tale ca eu să vin la Cluj, să ţin o conferinţă, mi-a apărut atât de sinceră, atât de adevărată, atât de întemeiată, într-un anume fel zguduitoare, încât, la citirea ei, mi-a părut foarte rău – foarte, foarte rău – că nu sânt în măsură, că sânt împiedicat să dau urmare adâncii porniri sufleteşti pe care a trezit-o în mine: de a mă sui în tren şi de a veni imediat la Cluj.

Nu am avut şi nu am câtuşi de puţin însuşirile unui conferenţiar, dar aş fi venit de dragul dumitale, să stăm eventual numai noi doi de vorbă, să te răsplătesc pentru sufletul d-tale curat şi însetat de adevăr. M-aş bucura mult să o pot face cândva.

Scrie-mi în ce an eşti, să văd, voi mai avea timp? Atâtea am vrut să fac, atâtea m-am crezut dator să fac – în timp ce altele, printre care şi “conferinţele”, apariţiile publice nu le-am socotit de datoria mea –, dar n-am avut când. “Săptămânalele texte” îmi cer uneori o muncă de ocnaş. Şi i-am socotit “egoişti” pe aceia, o sută sau câteva sute, care voiau să mă tragă sub un acoperiş numai pentru ei, când, în acel timp, aş fi putut scrie o frază pentru zece mii de oameni.

Dar pledoaria d-tale m-a convins. Din păcate, însă, numai atât nu ajunge, pentru a mă smulge din Bucureşti.

Peste culmile Carpaţilor şi peste zecile de ani care ne despart, te îmbrăţişez,

Geo Bogza

Geo Bogza/ Căsuţa poştală 3047/ Oficiul 22/ Bucureşti

 

 

 

 

În multe scrisori şi mesaje trimise corespondenţilor săi, Geo Bogza le desena şi câta un plop, simbol al demnităţii şi verticalităţii. Aici este un mesaj către Teofil Răchiţeanu. Textul mesajului: “Bucură-te, Teofil, de priveliştile şi aerul Bihariei! Geo Bogza/ Februarie 1974”

 

Peste o lună şi ceva, am primit de la Geo Bogza o altă scrisoare, care îi era adresată şi prietenului şi colegului meu de an, Viorel Mureşan, din care aflam că în sufletul marelui scriitor se născuse dorinţa „de a veni la Cluj”:

[Domnului/ Ilie Radu-Nandra/ Str. Avram Iancu, 11/ 3400 Cluj]

                                                [3 martie 1978]

Aceste rânduri sânt adresate celor mai tineri şi noi prieteni ai mei din Cluj, deopotrivă lui Ilie Radu-Nandra şi lui Viorel Mureşan, iar ei sânt rugaţi să ştie că de la prima lor scrisoare s-a născut în mine dorinţa de a veni la Cluj.

Dorinţă am avut, în tot cursul lunii februarie, să fac câţiva paşi doar, până la sala Dalles, să văd retrospectiva Baba, îmi făceam chiar un punct de onoare din vizitarea acestei expoziţii. Dar nu s-a putut. Nu s-a putut din pricina unei viroze pulmonare, care m-a ţinut în casă, în tot acest timp. Din asemenea blestemate pricini, multe nu s-au putut dintre cele ce am dorit, dar câteva s-au putut. Să nădăjduim că aşa se va petrece şi cu venirea la Cluj.

Când? Nu ştiu, nu cred că în primăvară; poate la toamnă. Şi într-un mod cât mai discret. Mi-ar face mare plăcere să vin să stau de vorbă, cu voi şi cu câţiva prieteni ai voştri, chiar câteva zile de-a rândul; fără să ne lăudăm pentru asta, nici unii, nici alţii.

Până atunci, mai scrieţi-mi din timp în timp, şi vă rog să nu vă aştepaţi întotdeauna la un răspuns prompt, fiindcă pot avea aventuri cu sănătatea sau cu viaţa socială.

V-aş fi recunoscător dacă aţi mulţumi în numele meu tuturor celor ce au semnat Estuarul[1]. Îmi închipui că îi cunoaşteţi.

Vă îmbrăţişez,

                    Geo Bogza

Început de martie 1978

*

            Geo Bogza/ Căsuţa poştală 3047/ Bucureşti 22

          Viorel Muresan, independent de mine, îi adresase o invitaţie similară. Mai mult decât atât, din scrisorile primite de Teofil Răchiţeanu în acei ani, aflu că şi el îl invitase pe Bogza la Răchiţele, în ţinutul Bihariei, ţinut pe care Bogza l-a ridicat imediat la rangul de mit. Aşadar, trei tineri ardeleni, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, îl invitau pe Geo Bogza, aproape simultan, şi fără să ştie unul de altul, să treacă munţii. Personal nu credeam că minunea se va întâmpla. Dar Dumnezeu a rânduit ca lucrurile să se petreacă altfel.

          Îmi amintesc că era pe la mijlocul lunii mai 1978, când teii din faţa Universităţii erau în plină floare. Sub impulsul miresmelor de primăvară, uitasem de promisiunea vagă a lui Geo Bogza de a veni la Cluj.

Profesorul Paul Schveiger (1932-2020)

Era într-o după-masă, când noi aveam, în sala VI a Facultăţii de Filologie, un curs de gramatică generativă, ultimul răcnet în materie de lingvistică. Cursul era ţinut de profesorul Paul Schveiger (care ulterior avea să emigreze în Israel. L-am revăzut peste vreo 20 de ani, cu prilejul unui simpozion omagial Romulus Todoran, iar în anul 2000 l-am întâlnit la Tel Aviv, unde lucra. Instinctiv, asociez numele său de cel al lui Geo Bogza.) Eu nu pricepeam nicio iotă din cursul respectiv. Singurul lucru cu care am rămas, în urma frecventării cursului, timp de un semestru, a fost că limbajul are două structuri: una de suprafaţă şi alta de adâncime.  (Să nu uit să spun că tot cursul era în limba rusă. Parcă nu era suficientă dificultatea cursului, mai trebuia şi dificultatea lingvistică!) Mă rog, era ceva! Noroc că domnul Schveiger, om înţelept şi indulgent cu noi, literaţii (şi eu şi Viorel frecventam cercul şi revista Echinox, care ne dădea un oarecare ascendent asupra colegilor de grupă), nu ne stresa cu bibliografii şi referate, cum făceau alţi profesori, care credeau că materia lor este cea mai importantă din lume. Mai mult decât atât, domnul Schveiger, în loc de examen, propunea teste-grilă de verificare pe parcurs (o altă noutate!), unde noi trebuia doar să „punem cruci”, după savuroasa expresie a lui Viorel Mureşan, ceea ce ne convenea de minune, fiindcă în foarte multe locuri se întâmpla să „nimerim” răspunsul corect. (Ajuns profesor la Universitate, eu însumi dau la examene doar teste-grilă, inclusiv pentru argumentul că îmi elimină stresul că aş putea nedreptăţi pe vreun student, care ar putea pierde bursa ori locul în cămin, dacă i-aş da o notă mai mică, pe criterii subiective. Când la noi, la facultate, era la admitere şi o probă de creativitate, observasem ca pe aceeaşi lucrare eu puneam 9 sau 10 , iar alt coleg 5 ori 6 sau invers. Se-nţelege acum de ce prefer testul-grilă!).

          Ei bine, în ora de care vorbesc, devenită de neuitat pentru mine şi Viorel, din motive care se vor vedea numaidecât, noi tocmai „puneam cruci” pe testul-grilă de gramatică generativă. Ca de obicei, stăteam în ultima bancă, storcându-ne mintea cu testele  domnului Schveiger. Ne gândeam că exerciţiile din gramatica lui Măcărescu, acel “cumplit meşteşug de tâmpenie”, de care vorbeşte Creangă în Amintirile… sale, vor fi fost floare la ureche pentru Trăsnea, faţă de ceea ce aveam noi de învăţat. Repet, nu din cauza domnului Schveiger, un savant în felul său, ci din cauza dezinteresului nostru faţă de tainele gramaticii… generative! Cred că pe frunţile noastre se puteau vedea broboane de sudoare, din pricina efortului! (Îmi amintesc de o secvenţă memorabilă, citită cândva, în care ţăranii sunt puşi să semneze intrarea în „ghiaceu” (GAC), iar unul pur ăi simplu a transpirat după ce şi-a scris numele pe cererea de adeziune! Atât de mare fusese efortul pentru el!)

          Când tensiunea noastră era mai mare, uşa sălii s-a deschis larg, iar în cadrul ei a apărut un om masiv, cât uşa de înalt. A salutat, s-a apropiat de domnul Schveiger şi a spus:

          – Sânt Geo Bogza. Îi caut pe Viorel Mureşan şi Ilie Radu-Nandra!

        În momentul acela, surprinşi de insolita apariţie, noi ne-am ridicat instinctiv în picioare, ca doi elevi surprinşi de profesor copiind, încât domnul Schveiger n-a mai fost nevoit să-i arate neaşteptatului oaspete în ce bancă suntem. Geo Bogza s-a propiat printre bănci de noi:

                   – Care este Viorel Mureşan şi care Ilie Radu-Nandra?

                   – El este Viorel Mureşan, m-am simţit eu obligat să răspund.

                   – Iar d-ta eşti Ilie Radu-Nandra!

         După ce ne-a cântărit o clipă pe amândoi, Geo Bogza s-a îndreptat spre mijlocul clasei şi, arătând spre Viorel Mureşan, a spus:

          – Uitaţi-vă bine la colegul vostru! Va ajunge un poet adevărat! (E de reţinut această prevestire a lui Bogza. În anii care au urmat, Viorel a publicat mai multe volume de versuri, şi-a găsit timbrul poetic propriu, fiind acum pe o traiectorie lirică în plină ascensiune. Geo Bogza a intuit talentul său doar din câteva grupaje de versuri.)

          Apoi am aflat că ne-a căutat mai întâi la Căminul „Avram Iancu”, unde ne-a lăsat un număr de telefon, la care îl putem găsi.

          Nu-mi amintesc câte „cruci” am mai pus noi. Stiu doar că am aşteptat să se termine ora, poate am plecat chiar în timpul orei, grăbind finalizarea testului-grilă, ca să putem merge la marea întâlnire cu maestrul.

Cum ne-a găsit Geo Bogza în sala de clasă (fără să cunoscă anul şi secţia la care eram), cine l-a îndrumat acolo, n-am aflat asta niciodată. Doar profesorul Gavril Scridon îmi va spune că, întâlnindu-l pe Bogza pe culoarul facultăţii, i-a cerut un autograf pe Cartea Oltului, pe care s-a nimerit să o aibă în cabinet.

         Întorşi la cămin, am găsit biletul următor:

[Viorel Mureşan/ Ilie Radu-Nandra/ de la Geo Bogza]

                                Dragii mei copii,

Sânt aici pentru 24 de ore. Mâine, joi, 18 mai, m-aş duce la Răchiţele, la Teofil, şi v-aş lua cu mine, dacă puteţi[2].

Vă rog să telefonaţi către seară, în jur de 9, sau mâine dimineaţă, în jur de 9, la telef. 11158.

                   Geo Bogza

Miercuri, 17 mai [1978], ora 18,30

Am sunat la numărul indicat, ne-am întâlnit cu Geo Bogza, sărind peste frugala cină de la cantină. Ne-a propus să mergem la un restaurant, ca să mâncăm şi să povestim, lâsându-ne nouă latitudinea de a alege localul. Cum eu nu frecventam viaţa boemă şi nu cunoşteam harta restaurantelor şi a cârciumilor clujene, l-am delegat pe Viorel să aleagă un local „bun şi aflat în apropiere”, cum dorise Geo Bogza. Viorel a propus restaurantul Hubertus, cu specific vânătoresc, situat vizavi de Magazinul Sora (acum are altă destinatie, la un moment dat fiind chiar librărie!).

          Ne-am aşezat la o masă, şi flămânzi, şi fără bani în buzunar. Intuind probabil starea nostră de spirit, Geo Bogza ne-a sfătuit să cerem ce dorim, fiindcă dânsul ne va face cinste. După ce-am consultat lista cu meniurile, ca nişte experţi, Viorel a comandat un grătar de mistreţ, iar eu unul de căprioară, plus câte o bere fiecare, Geo Bogza solicitând doar apă minerală.

     Până să vină comanda, am discutat de toate, mai ales probleme de literatură, aflând multe noutăţi din culisele vieţii literare, care aveau loc în capitală, amănunte legate de tabletele sale săptămânale din România literară. Regret că n-am la îndemână însemnările mele zilnice din perioada aceea, ca să dau detalii concrete. Reţin însă un ton de nemulţumire de care era stăpânit scriitorul, ca urmare a celor ce se petreceau la noi în ţară, ton pe care îl regăsesc şi în diverse scrisori către Teofil Răchiţeanu. Pentru Bogza începeau, pentru a doua oară, „anii împotrivirii” (ne amintim de volumul său cu acest titlu, cuprinzând reportaje, pamflete şi articole, apărut în 1953 şi prefaţat de Ion Vitner. De data aceasta, cum o atestă, între altele, Jurnalul profesorului Mircea Zaciu, Bogza nu se va împotrivi regimului „burghezo-moşieresc”, ci celui “dictatorial-comunist”.)

          Dar să revin la atmosfera din restaurant. Eu eram tot timpul uimit de un lucru: cum îl tratează chelnerul pe Geo Bogza, ca pe un om obişnuit. Dar chelnerul habar nu avea pe cine serveşte!

          Când ospătarul ne-a adus porţiile comandate, Geo Bogza ne-a dat, ca un părinte, un sfat înduioşător:

– Împărţiţi fiecare porţia în două şi faceţi schimb cu o jumătate! În felul acesta, veţi mânca fiecare şi mistreţ, şi căprioară!  Desigur, ne-am „executat” imediat.

          Ne-am despărăit seara târziu. A doua zi, Bogza urma să plece la Teofil, în inima Apusenilor, invitându-ne şi pe noi în această călătorie. Era o călătorie pe care autorul Cărţii Oltului şi-o dorea de multă vreme, după cum rezultă din scrisorile trimise poetului din Răchiţele. Copleşit de evenimentul pe care îl trăiam, am spus că eu renunţ, lăsându-i lui Viorel acest privilegiu (care a şi plecat, împreună cu criticul şi profesorul Ion Pop). Acum îmi pare rău de şansa ratată.

18 mai 1978, Răchiţele. O fotografie istorică: Geo Bogza în mijlocul elevilor de la Şcoala Răchiţele. În spatele lui se poate vedea profesorul Ion Pop, în stânga, tânărul mai înalt este Teofil Răchiţeanu, iar în stânga lui Bogza – cu faţa pe jumătate acoperită – este Viorel Mureşan.

După faimoasa noastră întâlnire, i-am scris lui Geo Bogza de mai multe ori. L-am invitat chiar şi la nunta mea cu Doina, care a avut loc la două luni de la faimoasa întâlnire cu renumitul scritor. Desigur că nu a venit, dar ne-a trimis un mesaj emoţionant:

          Domnului/ Ilie Radu-Nandra/ Str. Gr. Alexandrescu, 24/ Bloc E9, ac. IV, ap. 65/ 3400 Cluj

          De mult eram pe ţărmul mării, şi pentru mult timp, când, de peste Carpaţi, a sosit, şi a aşteptat săptămâni întregi, spre a-mi ajunge sub priviri, invitaţia la nuntă, care, începând cu un vers din Blaga[3], se încheia astfel: Vă aşteptăm cu drag!

Vă îmbrăţişez – şi vă binecuvântez – cu drag!

                   Geo Bogza

23 septembrie 1978

                                                 *

                Geo Bogza/ Luterană 1/ 70741 Bucureşti

     Ultimele răspunsuri primite de la marele scriitor sunt sub formă de telegrame, pe care el le dicta la telefon, de la locuinţa sa. Avea mari probleme cu vederea.

Eu m-am „întâlnit” apoi cu Geo Bogza, în chip miraculos, pe pagina aceleiaşi cărţi. În 1984, profesorul Mircea Zaciu mi-a încredinţat ediţia Game şi pendulări, de Horia Bottea, poet interbelic, din stirpea lui Caragiale şi Arghezi, pe care am postfaţat-o şi am pregătit-o pentru tipar. Fiind bun prieten cu Horia Bottea, Bogza s-a oferit să scrie o prefaţă, intitulată Horia Bottea, scriitor ironic şi magistrat rebel. Păstrez în arhiva mea dactilograma acelei prefeţe, cu modificările stilistice ale scriitorului. Sugestivă lecţie pentru ceea ce înseamnă grija faţă de cuvântul tipărit!

          În 1992, la apariţia revistei Excelsior, i-am trimis lui Bogza un exemplar din noua publicaţie, în care îmi puneam mari speranţe. Mi-a răspuns tot printr-o telegramă, pe care nu mai ştiu unde am pus-o.

După un an şi şase luni (la 14 septembrie 1993), aveam să aflu din presă despre „mutarea” lui în altă galaxie, cum ar fi spus Mircea Eliade, poate undeva în apropierea Constelaţiei Orion, pe care a iubit-o atât de mult…

“Mor doar cei uitaţi!”, spunea marele nostru prieten, Ştefan J. Fay.

Să nu-l uităm, aşadar, nici pe Geo Bogza!

[1] Estuar era o rubrică în revista Echinox, în care apăreau mai multe articole despre acelaşi autor.

[2] Rezultă şi de aici că este inexactă afirmaţia lui Radu G. Ţeposu: “Geo Bogza l-a căutat pe Viorel Mureşan, pentru a pleca, împreună cu el şi cu Ion Pop, într-o călătorie în Ţara Moţilor, unde urma să-l viziteze pe un alt echinoxist, poetul Teofil Răchiţeanu.” (Cuvântul, anul IV (IX), nr. 10 (258), oct. 1998, p. 13). După cum rezultă din evocările de faţă, Geo Bogza i-a căutat deopotrivă pe Viorel Mureşan şi pe Ilie Radu-Nandra, invitându-i pe amândoi să plece la Teofil Răchiţeanu. Eu am renunţat benevol să mă duc, ştiind că în maşină erau deja patru persoane (şoferul maşinii Academiei, cu care venise scriitorul, Geo Bogza, Ion Pop şi Viorel Mureşan). Deigur că acum regret că nu m-am dus.

[3] Doina, mare admiratoare a lui Blaga (din care şi-a făcut şi lucrarea de licenţă), ca şi mine, de altfel, propusese ca pe invitaţia de nuntă să scriem, ca un fel de motto, acest vers din poezia Trei feţe a lui Blaga: “Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”

Adaugă comentariu