Am arătat, în capitolul Nunta în sat şi la Cluj, ce probleme mi-a creat atunci mustaţa: Mama suţinea să mi-o rad, Doina, mireasa, nu voia să accepte aşa ceva şi, în plus, suţinea că vrea să ne căsătorim religios la Biserica (atunci ortodoxă) Calvaria, din Mănăştur, nu în Nandra mea natală. Până la urmă s-a creat un compromis între cele două tabere: Doina a acceptat să ne cununăm religios în sat, iar Mama a fost de acord ca la nuntă eu să port mustaţă! Ceea ce putea fi o „nuntă cu bucluc”, ca să îl parafrazez pe Ion Marin Iovescu, s-a transformat într-o nuntă de toată frumuseţea.
Povestea mustăţii mele s-a repetat după şapte ani, dar în alt context, pe care trebuie să îl explic puţin. În ultimii ani ai dictaturii ceauşiste (anii „deceniului satanic”, după cum se exprima profesorul meu, Mircea Zaciu), relaţiile dintre România şi Ungaria au atins cel mai tensionat nivel din perioada comunistă. Iredentismul maghiar nu mai cunoştea limite, exprimându-şi făţiş pretenţiile asupra Transilvaniei. În 1986 apărea, în limbi de circulaţie, la Budapesta, la Editura Academiei Maghiare, Istoria Transilvaniei, în trei volume, important instrument de propagandă împotriva României.
Ca să se vadă diferenţa de regim dintre cele două ţări, precizez că volumul despre crimele comise de horthyşti la Moisei a apărut, în 1982, sub egida unei reviste din provincie, Vatra, nu la o editură de prestigiu din România. Cartea Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României. Septembrie 1940-octombrie 1944, apărută în 1985, nu are menţionată pe pagina de titlu, conform uzanţelor editoriale, numele editurii, care este precizată abia în finalul cărţii: Editura Politică. Erau dovezi prin care autorităţile române doreau parcă să menajeze sensibilităţile maghiare din ţară şi din străinătate.
Pe plan intern, situaţia era foarte tensionată, pentru toţi cetăţenii români, nu doar pentru etnicii maghiari. Dar chiar şi în aceste condiţii dure, politica statului român nu a fost una de asimilare a minorităţii maghiare, care continua să deţină învăţământ în limba maternă, să aibă cărţi, ziare şi reviste în limba proprie. La Festivalul Naţional „Cântarea României” participau şi formaţii ale minorităţilor naţionale, chiar dacă recomandarea era ca „numărul acestora să nu crească de la o ediţie la alta”. Desfiinţarea studiourilor teritoriale de radio, în 1985, sub pretextul economisirii energiei electrice, i-a afectat şi pe români, nu doar pe minoritari. Şi câte exemple nu s-ar mai putea da!
Dar să revin. După instalarea mea în funcţie, preşedintele CJOP mi-a spus că trebuie să mergem la Comitetul Judeţean de Partid, să mă prezinte secretarului cu organizatoricul, Costică Dăscălescu (pe care cred că îl chema Constantin, dar trebuia să se distingă de premierul în funcţie, Constantin Dăscălescu). Numai că mi s-a cerut imperativ ca, în vederea acestei vizite, să îmi rad mustaţa (pe care o aveam încă din studenţie), ca să nu se creadă că sunt… ungur! Pare incredibil acest detaliu, dar exact aşa s-au întâmplat lucrurile!
M-am executat imediat, fără proteste şi comentarii. A doua zi ne-am dus la partid, la ora stabilită dinainte. Am fost lăsat să aştept într-o cameră, după care a venit preşedintele CJOP şi mi-a spus că tovarăşul secretar este ocupat, aşa că nu ne poate primi. (Peste ani şi ani, când am citit Luntrea lui Caron, m-am mai consolat. Am aflat că şi Lucain Blaga a fost invitat în aceeaşi clădire, pentru o întâlnire cu Constant Mironescu, recte Miron Constantinescu. Numai că Blaga a avut norocul şă fie primit de vestitul demnitar comunist: „N-aveam să aştept prea mult. După vreo zece minute, sunt poftit să intru în încăperea principală a acestui sediu de partid”– Blaga Lucian, Luntrea lui Caron, roman. Ediţie îngrijită şi stabilire text: Dorli Blaga şi Mircea Vasilescu. Notă asupra ediţiei: Dorli Blaga. Postfaţă: Mircea Vasilescu, Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 284).
M-am întors la sediu. În cei patru ani şi câteva luni, cât am lucrat la CJOP, nu am mai avut nicio tentativă de a mai purta mustaţă.
În anul 2000, după întoarcerea mea din America, de la Universitatea din Cortland, unde fusesem invitat, mi-am lăsat nu numai mustaţă, ci şi barbă! Dar am renunţat apoi la amândouă (mustaţă şi barbă) şi aşa am rămas până în prezent.