În perioada 19-25 iunie 1974, la liceul nostru a avut loc examenul de bacalaureat. Conform regulamentului de atunci, pentru secţia umanistă, la care eram şi eu, bacalaureatul consta din trei probe: limba şi literatura română (scris şi oral), o limbă străină (scris) şi, oral, o materie la alegere (istoria patriei, filosofia şi socialismul ştiinţific, matematica, fizica, chimia, ştiinţele biologice), limba şi literatura română fiind probă obligatorie.
Atunci bacalaureatul era departe de miza pe care o are acum, când, la marea majoritate a facultăţilor, se intră pe baza mediei notelor obţinute de-a lungul celor patru ani de liceu şi a mediei de la bacalaureat. La bacalaureat încă se putea copia, supraveghetorii, de obicei cadre didactice ale liceului respectiv, fiind foarte generoşi cu candidaţii. Obiceiul acesta a continuat şi după Revoluţie (ştiu asta din unica mea experienţă de preşedinte al unei comisii de bacalaureat, la un liceu din Oradea). Abia pe vremea ministeriatului lui Daniel Funeriu s-au introdus în sălile în care aveau loc examenele de bacalaureat camere de supraveghere, iar lucrările, cu numele secretizate, erau corectate la altă unitate şcolară decât cea în care fuseseră susţinute.
Îmi amintesc că am făcut ceva pregătire pentru bacalaureat, dar nu cine ştie ce. Auzisem că preşedinte de bacalaureat va fi Ion Ilie Mileşan (n. 1933), lector şi şef al Catedrei de limba şi literatura română, de la Institutul Pedagogic din Târgu Mureş, prozator şi istoric literar, al cărui nume îmi era cunoscut din revista Vatra (şi despre care profesorul Pop îmi spusese că “e cam al dracului”), dar până la urmă preşedinte a fost altcineva.
Bacalaureatul a început cu proba de literatura română, unde am primit două subiecte, la alegere: Romanul “Răscola” de Liviu Rebreanu – analiză literară, şi Caracterul romantic al poeziei eminesciene.
Iniţial voiam să abordez primul subiect, dar, după precizările făcute de profesorul Iosif Pop, am optat pentru al doilea. Se nimerise ca la consultaţii să fi discutat despre caracterul romantic al poeziei eminesciene, iar profesorul Pop, sigur pe el, ne-a avertizat: “Dacă scrieţi ce v-am spus eu, 11 vă dau!”
Cei doi supraveghetori în clasa în care mă aflam eu erau profesorii Iosif Pop şi Ioan Olteanu (de la Liceul Nr. 2, pentru că elevii acestui liceu dădeau bacalaureatul la liceul nostru). Cei doi nu se înţelegeau, din raţiuni de orgoliu literar. Ioan Teodor Oltean (1942-1998), doctorand în istorie la Ştefan Pascu, cu teza Revoluţia de la 1848 din Câmpia Transilvaniei, care va fi susţinută în 1988 şi tipărită ulterior, avea şi veleităţi literare, publicând poeme în revistele Vatra, Steaua, Tribuna etc. În 1992, sub pseudonimul Paul Pretor, va publica volumul de poeme Pădurea de cuvinte, cu un text pe coperta IV datorat lui Ştefan Aug. Doinaş. (O stradă din Luduş îi poartă azi numele.).
În jurnal, am notat că toţi elevii au copiat, cu excepţia mea şi a lui Crinişor Răchită. Eu am scris la lucrare 12 pagini, fără să am timpul necesar pentru a o finaliza.
Şi la limba şi literatura rusă am avut tot două subiecte la alegere: 1. Un scriitor al secolului XX şi 2. Compunere liberă: Turişti străini ne vizitează ţara. (Oare cei care au propus subiectul au anticipat vizita turiştilor ruşi din decembrie 1989?!) Am optat pentru Mihail Şolohov, despre a cărui operă am scris 3 pagini în limba rusă. (Ulterior, profesorul Pop îmi va spune că auzise că lucrarea mea “toată e roşie”, ceea ce putea fi adevărat, fiindcă îmi cunoşteam nivelul slab de stăpânire a gramaticii limbii ruse.)
În pauza dintre scris şi oral, a trebuit să merg, pentru “confirmarea” calităţii mele de nou membru de partid, la Comitetul Orăşenesc Luduş al PCR. Nu ştiu în ce a constat “confirmarea”, care, cum ar fi spus ironicul Caragiale, a fost “aprobată pozitiv”. Am reţinut doar faptul că am fost întrebat ce note am lauat la probele scrise la bacalaureat şi am spus că încă nu ştiu. De asemenea, că primarul, care era şi prim-secretarul comitetului Orăşenesc Luduş al PCR, Vasile Lăzărescu, mi-a recomandat să citesc Şocul viitorului, de Alvin Toffler, o carte în mare vogă atunci, tradusă în româneşte de Leontina Moga şi Gabriela Mantu şi apărută la Editura Politică, în 1973, în colecţia “Idei contemporane”. N-am citit cartea atunci, având pe cap alte preocupări, în special examenul de admitere la facultate.
Între timp, am aflat că la proba scrisă la limba şi literatura română am luat nota 10, profesorul Pop spunând că, în realitate, cu o astfel de lucrare “se poate lua definitivatul”. La limba şi literatura rusă luasem 9,50, o notă mult prea mare, după aprecierea mea de atunci şi de acum.
În 22 iunie avea loc proba orală la română. Am tras un bilet cu următoarele două subiecte: Rolul Şcolii Ardelene în dezvoltarea culturii naţionale şi formarea conştiinţei naţionale şi Baltagul de Mihail Sadoveanu. La primul subiect am spus mai mult generalităţi, dar la al doilea am tratat geneza romanului, originalitatea şi figura Vitoriei Lipan.
În timp ce eu răspundeam, sala s-a umplut de profesori: diriginta mea, Susana Coman, Ana Popa, profa de biologie, Augustin Micu, directorul liceului, Doina Jampa, Maria şi Liviu Ludoşan, de la Liceul Nr. 2 fiind prezenţi profesorii Silviu Zaha, Victoria Păcurar, Ioan Brăţan şi Ioan Teodor Oltean. Nu ştiu de ce au venit tocmai când răspundeam eu şi nici nu reţin dacă au mai rămas să asculte şi răspunsurile altor elevi.
Întrebat, chiar de profesorul meu de română, Iosif Pop, ce asemănare există între Hamlet şi Vitoria Lipan, n-am ştiut să răspund că ambele personaje îi pun pe criminali să se demaşte singuri. Adevărul e că eu nu citisem încă Hamlet.
Vicepreşedintele comisiei (nu ştiu cine era) mi-a spus că “mi-a citit lucrarea şi că ar trebui să renunţ la atâtea citate, să fiu mai concis. Adevăratul romantism al poeziei lui Eminescu, tratat de mine, suferă, e în aer.” Domnul Iosif Pop şi-a exprimat parcă regretul că “dă cu mine ultimul examen”.
Marţi, 25 iunie, am avut ultimul examen (probă orală, la istoria patriei). Am tras un bilet cu următoarele două subiecte: 1. Luptele interne din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania şi 2. România în timpul Primului Război Mondial.
Preşedintele comisiei fiind de faţă când am răspuns eu, mi-a spus că “a auzit despre mine că am fost un bun exemplu, că am adus laude şcolii”. Mi-a urat succes la examenul de admitere la facultate şi mi-a dat un sfat ciudat, anume ca la facultate “să-mi găsesc o fată, o studentă de la rusă, pentru că băieţii stau mai prost la limbi”. Probabil că îmi văzuse lucrarea scrisă de la rusă, despre care mersese vestea că “toată e roşie”.
Domnul pedagog Nicu Palaghie, care se interesa de elevii care stătuseră la internat, spunea că aş putea fi declarat şef de promoţie, dacă aş lua cel puţin 9 la proba de istorie. Am luat chiar 9, dar nu ştiu cine a fost şef de promoţie.
Ca la orice examen, au fost şi câţiva colegi care au picat la diferite probe. Între ei, era şi o colegă de la Liceul Nr. 2, o consăteană vecină cu mine, a cărei mamă a spus că eu de aceea mi-am luat bacalaureatul, fiindcă Iozefa (Mama) a mers de multe ori la Luduş cu sacoşa plină! Invidie tipică pentru năndreni!
Cu notele luate la literatura română (10), limba rusă (9,50) şi istorie (9), am făcut media generală 9,50. Cred că au fost note corecte. În toţi anii de liceu, la română am avut peste 9, la istorie mediile mi-au fost 9,21, 8,33, 8,50 şi 9. Doar la rusă nota a fost exagerat de mare, în anii de liceu având următoarele medii anuale: 8,42, 7,69, 8,08 şi 7,08. La exmenul de admitere la facultate, la rusă voi obţine nota 6,33, probabil aceasta reflectând cel mai bine nivelul conoştinţelor mele la limba lui Esenin.
Am mai rămas în internat până în 2 iulie. În urmă cu fix 470 de ani murea Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei. Mi-am luat diploma de bac (surprinzător de repede emisă, care îmi trebuia pentru înscrierea la facultate) şi m-am dus la Nandra, unde urma să mă pregătesc pentru plecarea la Cluj, în vederea susţinerii celui mai important Examen din viaţa mea.