Trecerea de la o vârstă la alta nu se face brusc, ci lin, încât nici nu-ţi dai seama când schimbi prefixul. În literatura română, Nicolae Velea a fost preocupat de succesiunea vârstelor biologice, în vol. Poarta, de pildă, din 1960 (el are în vedere mai ales trecerea, dramatică uneori, de la copilărie la adolescenţă, oarecum pe linia reflecţiei lui Brâncuşi, care spunea că “în ziua în care nu mai suntem copii, suntem deja morţi!”).
Dar trecerea de la o vârstă la alta e marcată uneori de întâmplări sugestive în acest sens.
Eram elev, cred că în liceu. În biserica din Nandra, după slujbă, ţârcovnicul Partenie (“un om urâcios”, cum l-am caracterizat eu Mamei) venea în spate, unde eram noi, copiii, şi ne tăia pe loc o bucată de prescură, pe care trebuia să o primim cu multă grijă, în palmă, ca să nu cadă pe jos fărâmituri din ea. Ei bine, la un moment dat, Partenie a trecut pe lângă mine şi nu mi-a dat cuvenita bucată de prescură. Devenisem deja mare, nu mai eram copil!
Zilele trecute am fost cu Doina la Leroy Merlin, să ne cumpărăm un brad. Cum ştiam că nu mai facem alte cumpărături, nu am mai luat cărucior, urmând să duc bradul în spate sau în braţe.
Când am trecut prun dreptul tonetei unde se pregătesc mici şi alte mâncăruri pentru angajaţii şi clienţii magazinului, cineva de la o masă (nu l-am văzut, pentru că trecusem de el) mi-a pus următoarea întrebare:
– Cât ai dat pe brad, uncheşule?
I-am răspuns imediat, fără să-mi întorc capul:
– Două sute de lei!
În Moldova, uncheş poate însemna unchi, dar în Transilvanbia sensul lui e altul, foarte clar: om bătrân, moş, moşneag.
Asta e!