Cum simte omul marile vârste ale vieţii sale: copilǎria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea? Cum conştientizeazǎ el trecerea de la o vârstǎ la alta? Problema nu mi-o pun eu pentru întâia oarǎ, i-a frǎmântat pe mulţi scriitori mari, români sau strǎini. Redactând, pentru Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, articolul despre Nicolae Velea, un scriitor puţin cunoscut azi, am fost uimit de primul lui volum de prozǎ scurtǎ, Poarta, prefaţat de Mihail Petroveanu (1960), care are ca temǎ principalǎ trecerea omului de la o vârstǎ biologicǎ la alta, respectiv de la copilǎrie la adolescenţǎ (de aici şi titlul sugestiv al volumului). E adevǎrat cǎ pe autor îl intereseazǎ copilǎria nu atât ca vârstǎ biologicǎ, ci mai ales ca stare de spirit, care poate aparţine oricǎrei etape a vieţii, cu tot arsenalul ei de sentimente, începând cu inocenţa şi naivitatea şi terminând cu gratuitatea jocului. Accepţiunea aceasta, de extracţie folcloricǎ, ar putea fi sintetizatǎ prin cuvintele lui Brâncuşi: “Când nu mai sântem copii, sântem deja morţi!”.
Revenind la copilǎrie, mi-am dat seama cǎ nu mai sunt copil în biserica din satul meu natal. Mǎ duceam frecvent la bisericǎ, împreunǎ cu pǎrinţii. Trǎiam de fiecare datǎ un moment care mǎ “stresa”, cum am zice noi azi: drumul de la altar pânǎ în spatele sǎlii. Simţeam cǎ toate privirile erau aţintite asupra mea şi mai trebuia şi sǎ am grijǎ sǎ parcurg acel traseu “cǎtǎneţ”, cum zicea Mama, adicǎ sǎ par mai bǎţos, mai militǎros. Femeile stǎteau în partea dreapǎ cum intrai, iar bǎrbaţii în stânga. Dupǎ aceastǎ divizare pe sexe (care le-ar scandaliza pe feministele de azi), urma cea pe vârste: în faţǎ stǎteau femeile, respectiv bǎrbǎţii mai în vârstǎ, urmau tinerii (tinerele), iar copiii aveau loc rezervat în spatele sǎlii. Dupǎ ce se termina slujba şi oamenii contribuiau cu câţiva bani la fondul bisericii (pe care îi strângea ţârcovnicul Partenie), tot acesta venea cu o prescurǎ printre oameni, din care tǎia câte o bucatǎ şi o dǎdea exclusiv copiilor. La un moment dat (poate eram elev în ultima clasǎ gimnazialǎ sau în prima de liceu), am constatat cǎ Partenie trece pe lângǎ mine fǎrǎ sǎ îmi mai dea şi mie bucata de prescurǎ! (Partenie nu-mi era deloc simpatic, îl caracterizasem ca “urâcios”, adicǎ neprietenos. Ce-i drept, aceastǎ impresie mi-o formasem cu mult timp înainte de scena descrisa, mai bine zis ori de câte ori Mama mǎ trimitea la nana Viorica, nora lui, cu care era prietenǎ şi care locuia, deci, cu socrii ei, dupǎ “aluat”, adicǎ dupǎ drojdie pentru pâine, sau dupǎ cine ştie ce unealtǎ pe care noi nu o aveam acasǎ.) Neprimind prescura la sfârşitul Liturghiei, însemna cǎ nu mai eram copil! A fost a doua revelaţie pe care am avut-o în bisericǎ (prima fiind aceea cǎ preotul Iacobescu avea… pantofi! Eu credeam cǎ popa este total diferit de restul oamenilor, nu mi-l puteam imagina cu un accesoriu atât de … lumesc!).
Nu ştiu cum a fost trecerea de la adolescenţǎ la tinereţe, nici de la tinereţe la maturitate. Conştientizez însǎ perfect semenele maturitǎţii: am o anumitǎ experienţǎ de viaţǎ, mǎ intereseazǎ tot mai mult cǎrţile de memorii (filosoful D.D. Roşca spunea cǎ preferinţa pentru cartea de memorii este un semn al îmbǎtrânirii!). Aceste semne sunt percepute şi de cǎtre cei din jurul tǎu. (De exemplu, la Gala Go Free Awards, justificarea premierii mele a început cu urmǎtoarea frazǎ: „Este vǎzut ca un profesor care nu a ajuns sǎ se plafoneze în ceea ce priveşte meseria practicatǎ, chiar dacǎ o desfǎşoarǎ de mulţi ani.” – subl. mea).
Cum am ţinut un jurnal în toţi anii mei de liceu şi – sporadic – în facultate şi ulterior acesteia, poate, la recitirea acelor pagini, cândva, voi descoperi şi alte semne ale trecerii de la o vârstǎ la alta.