În 1973 eram elev în anul III. Profesorul de română ne recomandase, când am studiat opera lui Mihail Sadoveanu, să citim monografia Mihail Sadoveanu, de Constantin Ciopraga, care apăruse cu mulţi ani înainte, în 1966. Am citit-o cu interes şi probabil că am fost încântat de calitatea monografiei, de stilul şi structura ei catedratică, încât i-am trimis autorului, pe adresa Universităţii din Iaşi, o amplă scrisoare. Nu mă aşteptam să primesc vreun răspuns. După vreo patru luni, am primit din partea autorului un exemplar cu autograf din noua monografie pe care tocmai o publicase, dedicată Hortensiei Papadat-Bengescu, cu dedicaţia: “Lui Ilie Radu, pentru pasiunea sa literară, cu urări de mari succese în viaţă, Constantin Ciopraga.” În volum era şi o carte de vizită, având următorul text: “Răspunsul meu, dragă Radu, îţi parvine târziu, din motivul că sânt foarte ocupat. Aş dori ca întârzierea să fie compensată prin gândurile bune şi de simpatie pe care ţi le adresez./ Cu dragoste, Constantin Ciopraga.”
Am transcris aidoma cele două texte, deoarece, asa cum se va vedea, ele sunt relevante pentru omul, profesorul şi savantul Constantin Ciopraga, pentru omenia si generozitatea sa, manifestate chiar şi faţă de un anonim elev de liceu, dintr-un orăşel de provincie. Ar fi prezumţios din partea mea să spun că acel scurt moment epistolar a fost decisiv pentru orientarea mea spre literatură, dar nici nu pot nega faptul că mica întâmplare fericită mi-a întărit convingerea că drumul pe care voiam să merg este cel bun. Desigur că, după primirea cărţii cu autograf şi a cărţii de vizită, i-am mulţumit tot printr-o scrisoare. Ca prin minune, aceasta s-a păstrat în arhiva profesorului (dar prima nu), pentru că este reprodusă în volumul Memoria scrisorilor. [Machetă, îngrijire text şi note: Constantin Ciopraga], Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007, 301-302. O reproduc mai jos, fiindcă este o scrisoare tipică elanurilor tinereşti, de care eram pătruns atunci.
Stimate tovarăşe profesor,
Rare au fost sentimentele din viaţa mea, în care să trăiesc o bucurie atât de mare, ca atunci când am primit cartea de la Dumneavoastră. Despre stările sufleteşti prin care am trecut, am scris în jurnalul meu şi poate vreodată le veţi cunoaşte. Iubesc literatura, cum [o] iubeşte un tânăr îndrăgostit pe prietena lui. Sânt ferm hotărât să-mi croiesc drum în literatură. Voi lupta să-mi pot realiza visul care mă obsedează. Ce fac în acest sens? Citesc şi adun material documentar. În satul meu s-au petrecut lucruri extraordinare, la care eu însumi am fost martor. Ţăranii “mei” nu se aseamănă cu cei ai lui Slavici, Agârbiceanu ori Rebreanu. Au ceva specific. Limba lor e uimitoare. Adesea rămân surprins de marea înţelepciune pe care o conţine fiecare cuvânt. Despre toate acestea trebuie să se scrie. Să nu uităm că, de la Rebreanu, nimeni nu ne-a mai dat un roman despre ţărănime[1]. Şi prin ce transformări au trecut scumpii noştri ţărani! Poate-o să spuneţi că că am aceste visuri pentru că sânt în perioada romantică. N-am spus încă nimănui visurile mele. Vi le spun numai Dumneavoastră. Şi le spun ca unui părinte drag, care îşi priveşte cu duioşie şi încredere copilul. Aş vrea ca să nu vă pară rău de gestul pe care l-aţi făcut. Voi lupta să vă demonstrez că atitudinea Dumneavoastră nu a fost zadarnică. Nu vă voi uita toată viaţa mea. Nu vă puteţi închipui cât elan mi-aţi dat, câtă încredere în viitor. Aş vrea să vă întreb dacă vă pot face o vizită în această vacanţă şi când anume. Vă doresc multă sănătate şi fericire, mult success în cea mai nobilă, cea mai grea şi cea mai glorioasă activitate – activitatea literară. Vă rog să mă iertaţi că am abuzat de preţiosul Dumneavoastră timp.
Cu cel mai profund respect,
Ilie Rad[2]
În primăvara anului 1976, ca student, l-am întâlnit pentru prima dată pe profesorul Constantin Ciopraga, la Iaşi, cu prilejul participării mele la Colocviul naţional studenţesc “Mihai Eminescu”. Am multe amintiri de la acea vizită a mea în “Iaşii vechilor zidiri” (discuţiile avute cu George Lesnea, pe care l-am vizitat acasă, impresiile bune făcute de doi studenţi foarte promiţători, care s-au afirmat ulterior în critica nostră literară, Dan C. Mihăilescu şi Ioan Holban, surpriza ascultând discursul atipic al lui Ion Iliescu, care, în calitate de prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al PCR, a luat cuvântul la deschiderea lucrărilor colocviului etc.). Momentul cel mai emoţionant a fost, indiscutabil, scurta mea întâlnire cu profesorul Constantin Ciopraga, căruia i-am cerut un autograf pe volumul său de poeme, Ecran interior, apărut cu un an în urmă. Mi-a scris atunci: “Lui Ilie Radu – pentru a-şi aminti de un început de primăvară la Iaşi – cu toată simpatia, Const. Ciopraga.”
Desigur, fiind student filolog, în pregătirea unor colocvii şi seminarii, a unor sesiuni şi simpozioane ştiinţifice, lucrările profesorului ieşean erau acelea la care apelam de foarte multe ori, încât mă pot considera un student la “fără frecvenţă” al savantului. Ajungând dascăl de română la o şcoală din municipiul Cluj-Napoca, i-am adresat, în toamna anului 1993, invitaţia de a ţine o conferinţă în faţa colegilor mei de breaslă, în continuarea ciclului de conferinţe, “Mărturia unei generaţii”. Profesorul Constantin Ciopraga a acceptat cu plăcere invitaţia, astfel că, la 28 noiembrie 1993, după un obositor drum cu trenul (care l-a făcut să-şi înceapă conferinţa cu vorbele: “Lung e drumul Clujului!”), a vorbit despre literatura diasporei: Vintilă Horia şi Ştefan Baciu (textul conferinţei a fost publicat în revista Excelsior, nr. 6/1993 şi nr. 8/1995). I-am arătat profesorului Ciopraga, într-un moment al vizitei sale la Cluj şi al revederii noastre (după… 17 ani de aşteptare din partea mea!), cartea de vizită primită de mine ca elev de liceu. A privit-o, a oftat şi a exclamat cu melancolia unui înţelept: “Eheu! Fugaces… labuntur anni!”
Legăturile noastre epistolare (care pe mine mă onorează în mod deosebit) s-au intensificat odată cu apariţia revistei Excelsior, editată de mine. Profesorul Ciopraga a fost unul dintre entuziaştii susţinători ai revistei, colaborând la revistă cu tablete şi eseuri şi trimiţându-mi mesaje de încurajare (pentru a nu abandona revista!), exact atunci când aveam mai mare nevoie de ele. În volumul Constantin Ciopraga: 85 de ani. Dosarul unei existenţe. Volum îngrijit de Mircea A. Diaconu, Editura Universităţii din Suceava, Suceava, 2001, sunt publicate nouă scrisori pe care le-am primit eu de la sărbătorit, iar în volumul Memoria scrisorilor. [Machetă, îngrijire text şi note: Constantin Ciopraga], Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007, sunt publicate şase scrisori pe care i le-am trimis eu profesorului Ciopraga.
Dar poate cea mai importantă colaborare a mea cu acad. Ciopraga (în 1993, profesorul Ciopraga a fost ales membru de onoare al Academiei Române şi director onorific al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, din Iaşi) s-a materializat în rolul pe care l-a avut în cariera mea didactică. Conform legislaţiei de atunci, pentru promovarea la gradul didactic de conferenţiar, se cereau mai multe referate, din partea unor cadre de la alte universităţi, iar profesoul Ciopraga a fost unul dintre aceştia (alături de prof. univ. dr. Paul Cornea şi prof. univ. dr. Mihai Iacobescu). Această experienţă s-a repetat şi când am promovat de la conferenţiar la profesor.
În fine, profesorul Constantin Ciopraga a acceptat să-mi scrie o prefaţă la cartea cu care am debutat editorial: Ilie Rad, Peregrin prin Europa. File de jurnal: Viena, Praga, Varşovia, Budapesta. Cuvânt înainte de Constantin Ciopraga, membru al Academiei Române, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1998.
În 1996, la împlinirea vârstei de 80 de ani, am publicat în Steaua articolul omagial Umanismul ca mod de existenţă (Steaua, an XLVII, nr. 4-5, apr.-mai 1996, p. 30), iar în revista Tribuna un excelent interviu cu ilustrul sărbătorit (Prof. univ. dr. Constantin Ciopraga: ”M-a posedat de timpuriu înscrierea fenomenului creativ românesc într-o duratã a noastrã”. De vorbã cu Constantin Ciopraga, membru de onoare al Academiei Române, în Tribuna, an VIII, nr. 26 (2197), 27 iun.-4 iul. 1996, p. 3;13).
Dar poate cel mai important gest omagial pe care l-am putut face pentru unul din marii mei mentori a fost să îi reunesc într-un volum marea majoritate a interviurilor publicate de-a lungul vieţii. E vorba de volumul Constantin Ciopraga, Interviuri. Prefaţă şi notă asupra ediţiei de Ilie Rad. Ediţie îngrijită de Ilie Rad şi Raluca-Simona Deac, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007. Am participat, împreună cu Doina şi cu Raluca Deac, la Iaşi, pentru lansarea cărţii. Deşi am ajuns în gara Iaşi la o oră foarte matinală, profesorul Ciopraga, care avea 91 de ani, a ţinut să ne aştepte la gară, împreună cu fiica sa, Doamna Magda Ciopraga. Lansarea a avut loc la Casa Cărţii din Iaşi, iar prezentarea a fost făcută de Alexandru Husar. Din câte ştiu, a fost ultima carte antumă, la a cărei lansare a participat şi sărbătoritul, care va pleca dintre noi peste doi ani, respectiv în 2009.
Din fericire, am înregistrat pe bandă discursul sărbătoritului, o autentică profesiune de credinţă, care merită reprodusă, inclusiv pentru caracterul ei inedit:
Onorată asistenţă,
Stimaţi şi iubiţi prieteni,
Cartea de faţă a fost pentru mine un moment excepţional, un moment de retrospecţie şi de introspecţie, moment de amintiri şi de reajustări, de reexaminări ale unui eu care s-a silit să fie util altora şi să se construiască la modul clasic.
Student la Iaşi, cu mulţi ani în urmă, priveam cu încântare în vitrinele Librăriei Socec, din Piaţa Unirii, exact pe locul unde este acuma florăria din colţ, priveam, la zile aniversare sau în momente când apărea o carte, câte o pagină de manuscris. Eram fermecat. Mă gândeam cum poate să fie cineva prozator sau poet, atât de înzestrat, cum poate să se mişte printre ceilalţi oameni fără să fie băgat în seamă. M-am considerat întotdeauna un student în perpetuitate: un ständiger Schüler, cum spun germanii.
Nu este zi nici astăzi, după mulţi ani de activitate, de cercetare cotidiană, nu este zi în care să nu învăţ câte ceva. Uit câte ceva şi învăţ câte ceva nou. Am găsit la înaintaşi, la mulţi înaintaşi şi, mai ales, în ambianţa ieşeană, stimulatoare, am găsit sugestii, puncte de plecare, îndemnuri. Simplele contacte cotidiene cu strada, cu biblioteca, cu monumentele – acestea toate au contribuit la modelarea mea. Am învăţat din cărţi, dar am învăţat şi de la oamenii simpli. Nu pot uita, nu voi uita niciodată experienţa crâncenă a frontului, experienţa celor şase ani de uniformă militară, în care cazurile, situaţiile limită n-au lipsit. Am văzut acolo oameni simpli, de la care se putea învăţa filosofia omului neştiutor de carte sau a omului cu foarte puţine cunoştinţe din cărţi. Filosofia lui trebuie luată în seamă. Am văzut între oameni, în toţi aceia care m-au înconjurat, persoane, individualităţi, personalităţi, care mă ajutau să mă descopăr pe mine însumi. Toate acestea, coroborate, puse cap la cap, au format o existenţă, au modelat o existenţă, care s-a vrut să fie luminoasă. Sânt momente consubstanţiale acelea în care Frumosul şi Omenia merg împreună. În pofida dificultăţilor, în pofida vrăşmăşiilor şi actelor repugnante, există, însă, mulţi oameni care merită toată atenţia noastră. Am avut în vedere să urmez o linie de seriozitate. Caragiale a fost un spirit util în sensul său, că a distrus, a destrămat figurile ridicole din epoca sa. Acestui Caragiale, care a tăiat cangrenele, i s-a alăturat, în conştiinţa mea, modelul Eminescu, care rămâne modelul suprem de ataşament la istoria şi pământul românesc, model de elevaţie filosofică, intelectuală şi poetică şi, ca atare, rămâne unul dintre farurile, dintre figurile monumentale ale neamului românesc.
Sânt dator Iaşului, în primul rând. Pentru mine, în anii de liceu, a fi la Iaşi părea un vis irealizabil. Nu mai vorbesc de Paris, de alte locuri luminoase din cultura europeană, care mi se păreau utopii, din punctul de vedere al contactelor mele cu ele.
Iată, am ajuns la sfârşitul acestei întâlniri, moment în care individualitatea mea a fost explorată din unghiuri diverse. Vorbitorii au intrat în personalitatea mea, în individualitatea mea, într-un mod pe cât se poate de fin, de raţional, pe atât de cuviincios şi de respectuos. Le sînt dator cu calde, cu cordiale mulţumiri, cu totul deosebite, în special colegilor de la Cluj, care au luat iniţiativa şi au contribuit la realizarea acestei lucrări în care interviurile mele, fiind adunate, spun mai mult decât atunci când le luăm pe porţiuni. Mulţumiri se cuvin, în mod special, Casei Cărţii, respectiv d-nei Irina Stratulat, directoarea acestei instituţii, mulţumiri Muzeului de Literatură, care a contribuit cu afişe şi publicitate la întâlnirea noastră de astăzi, mulţumiri, nu în ultimul rând, cu toată afecţiunea, cu toată recunoştinţa, dumneavoastră care, astăzi, m-aţi acceptat, m-aţi primit în familia dumneavoastră. Am acum sentimentul că mă aflu în familie, într-o familie numeroasă, dar unitară şi iubitoare de oameni. Fie ca asemenea întâlniri, şi pentru alţii, să fie luate ca etalon.
Am asistat, mai exact, am făcut nenumărate prezentări, poate cu mult peste o sută, dar, o să vă surprindă, niciodată nu mi s-a consacrat o seară, o întâlnire ca aceasta, nu am lansat nicio carte din ce am publicat eu (multe volume).
Vă îmbrăţişez şi vă doresc sănătate şi gândul cel bun! (Aplauze)
*
Legăturile noastre strânse sunt dovedite şi de felicitările reciproce (de Sf. Constantin şi Elena, respectiv Sf. Ilie), cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun. Am făcut schimburi de cărţi cu autograf, iar când se nimerea să mă aflu la Iaşi (ca în septembrie 1999, în drum spre Chişinău), îi făceam câte o scurtă vizită. Am publicat articole omagiale, la împlinirea unei vârste rotunde. Când a implinit 90 de ani (2006), însuşi Preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, i-a dus un impresionant coş de flori.
Toate aceste gesturi urmăreau să răsplătească un Om şi un intelectual, care a ilustrat perfect ceea ce Tudor Vianu numea, cu o expresie care îmi place foarte mult, “idealul clasic al omului”. Însuşi profesorul Ciopraga, într-un text confesiv, publicat la împlinirea vârstei de 60 de ani (Cronica, nr. 5, 1976, p. 12), mărturisea: “În tot ce am lucrat […], în tot ce am vorbit, în tot ce am scris şi în tot ce scriu, în tot ceea ce fac, am pus întotdeauan o mare bunăcredinţă şi un mare respect pentru om, pentru munca lui, oricare ar fi el, cu părul alb, mai în vârstă decât mine sau debutant, la primii paşi. Aceasta a fost steaua mea polară, un mare, un mare respect pentru om.”
Constantin Ciopraga a fost un adevărat “doctor în omenie”, cum inspirat l-a numit George Pruteanu.
[1] Fiind în anul III, încă nu îl studiasem pe Marin Preda, deci nu ştiam de Moromeţii.
[2] Licean în ultima clasă. Actual profesor al Universităţii din Cluj. (nota C. Ciopraga)
Test