Preambul. În primǎvara anului 1977, fiind student deja în anul II, am trimis revistei Viaţa studenţească, un articol intitulat Cum vorbim în şedinţe. Îmi amintesc că articolul respectiv a fost foarte repede publicat, pe pagina a II-a a revistei. Acesta a avut un oarecare ecou, astfel că l-am republicat în revista Echinox din acelaşi an (nr. 6-7, 1977, p. 2, sub titlul Limbajul şedinţelor), la rubrica „Lupta cu inerţia”, al cărei titular eram. O variantă prescurată a fost citită la Radio Cluj. (Peste mai mulţi ani, când lucram deja la Universitate, colegul Constantin Trofin, care conducea atunci postul local de televiziune, NCN, m-a invitat la o emisiune, pentru a vorbi, între altele, şi despre limba de lemn.) Nu ştiam atunci că, prin acel articol, atrăsesem atenţia asupra unui aspect lingvistic care va fi extrem de discutat după Revoluţia din Decembrie 1989, şi anume limba de lemn.
Iată ce scriam, între altele, în amintitul articol (sper să-mi fie scuzate unele stângăcii şi teribilisme specifice vârstei):
Cum vorbim în şedinţe
De la început trebuie spus că limbajul folosit în şedinţe, în cele mai multe cazuri, este lipsit de bogăţie, varietate, expresivitate şi nuanţare („În ziua în care nu vom mai deosebi nuanţele vom fi murit de mult artisticeşte” – scrie subtilul filosof Constantin Noica, în Creaţie şi frumos în rostirea românească!). În schimb, întâlnim multe cuvinte banale, demonetizate, expresii şablonarde, stereotipe, repetiţia agasantă a unor sintagme, pleonasme, greşeli de acord, abuzul de neologisme etc.
Astfel, se aude adesea la unii, mă rog, viitori profesori, pronunţarea carácter, profésor, industríe, când Îndreptarul indică drept corectă pronunţarea caractér, profesór, indústrie. Alţii, probabil din dorinţa de a epata, renunţă cu multă uşurinţă la cuvintele şi expresiile tradiţionale şi “mai bine prefer” neologismele preţioase. Vorbe ca a concluziona, a finaliza, a conştientiza, a atenţiona, a optimiza, a realiza (cu sensul de a înţelege), substantive precum multitudine, latitudine, problematică, problematizare, creativitate, funcţionalitate, promovabilitate, cazuistică, demaraj ori adverbe (realmente, actualmente, literalmente) sânt foarte frecvente. Ele dovedesc preţiozitatea şi gongorismul celor care le folosesc. (Vrem să fim bine înţeleşi, nu susţinem înlăturarea acestor cuvinte şi expresii din limbă, ceea ce ar fi şi imposibil, ci incriminăm folosirea lor abuzivă.)
Se constată repetarea fără noimă a unor verbe ca: a trebui, a se impune, a analiza, a se preocupa, a implica, a acorda, a permanentiza, a participa, a valorifica (ce altceva decât potenţialul!), a mobiliza, a activiza ori proliferarea unor expresii ca: angajaţi plenar în, măsuri corespunzătoare, în această ordine de idei, departe de mine gândul, ampla acţiune de, urgentarea acţiunii, am impresia că, modul în care, angajamente concretizate în, măsuri menite să ducă la, obiective de importanţă majoră, program compelx de acţiuni, aspecte care reţin atenţia în mod deosebit, sarcini ce revin, în cadrul acţiunii. Acelaşi efect îl au locuţiunile adverbiale sau prepoziţionale: pe undeva, în lumina, în privinţa, în scopul, în domeniul. Am auzit şi expresia în cadrul cercului şi m-am bucurat că s-a rezolvat, măcar acum, “problematica” cvadraturii cercului!
Un alt aspect neplăcut îl produc pleonasmele: evoluţie ascendentă, a-şi aduce aportul, darea de seamă sintetizează succint, cele mai optime condiţii, rezultate mai superioare, nu avem decât două alternative, chiar numai caracterul dezbaterii arată, se va pune accent prioritar. Unii vorbitori au tendinţa de a marca genitivul de două ori, ca în următorul exemplu: “multiplicarea a cât mai multor cursuri”, în loc de “multiplicare a cât mai multe cursuri”. Folosirea corectă a adjectivului de întărire este o “rara avis”. Se vorbeşte despre însăşi biroul, însăşi oamenii etc.
E greu de înţeles de ce se spune “biroul s-a preocupat”, în care verbul are sensul s-a ocupat, de ce se extinde verbul a se lega cu sensul de a se referi. Este improprie folosirea cuvântului retroversiune cu sensul de traducere a unui text din limba natală într-o limbă străină. Oricât de generalizat ar fi sensul acesta, se cuvine să renunţăm la el, pentru că, dacă l-am accepta, ar însemna, nu-i aşa, că toate traducerile din română sânt retroversiuni!
Concluzionând (iată că nu găsesc alt cuvânt!), se poate spune că, în condiţiile instituţionalizării adunărilor generale, alături de şcoală, presă, radio, TV, cinema, teatru, adunările noastre generale ar putea constitui un minunat prilej de cultivare a limbii[1].
Jurnalista Melania Duşe-Drăgan, una din vocile distincte ale jurnalisticii clujene, de atunci şi de mai târziu, m-a invitat să prezint articolul şi la Radio Cluj (care urma să fie preluat de Radio Bucureşti).
În articolul respectiv criticam, fără să ştiu atunci de sintagmă, «limba de lemn» a activiştilor de partid. (Peste 30 de ani, aveam să organizez, la Catedra de Jurnalism a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, un simpozion naţional cu tema Limba de lemn în presă – ieri şi azi. Lucrările simpozionului au fost tipărite în volumul coordonat de mine, Limba de lemn (Editura Tritonic, Bucureşti, 2009), care a devenit un volum de referinţă în domeniu, prin numele de mare prestigiu incluse în sumar.
Sunt foarte bucuros că în recenzia consacrată acestui volum, Limba de lemn în presă, doamna Ioana Vintilă-Rădulescu, eminentă specialistă în lingvistică şi coautoare, între altele, a DOOM-ului, mi-a recunoscut prioritatea abordării limbii de lemn, scriind: “Din Preambulul Prefeţei relev întâietatea lui Ilie Rad, pe atunci student (de! «păcatele tinereţilor»!), în «înfierarea», avant la lettre, într-o «anumită parte a presei» şi la radio, a «limbii de lemn» (nenumite încă astfel) a şedinţelor (şi, de fapt, a documentelor de partid şi a activiştilor) de la sfârşitul anilor ’70. Aşa reuşeau, surprinzător pentru acea dată, «să lupte cu inerţia» tânărul autor şi mediile, deopotrivă de curajoase, care i-au găzduit textul. Text promiţător, care semnalează, pentru prima dată la noi, numeroase trăsături ale limbii de lemn (subl. I.R.), pe care le regăsim discutate în actualele contribuţii şi care îl legitimează pe deplin pe Ilie Rad ca organizator al simpozionului menţionat şi coordonator al volumului de faţă”[2].
După 1989, s-au publicat multe căţi şi zeci de articole despre „limba de lemn”, începând cu volumul coordonat de mine, Limba de lemn în presă (Editura Tritonic, Bucureşti, 2009), de care aminteam, având pe copertă un desen semnificativ al artistului grafician, Dan Perjovschi.
În sumarul volumului se regăsesc nume mari ale lingvisticii şi publicisticii româneşti: Tatiana Slama-Cazacu, Nicolae Felecan, Nicolae Melinescu, Gabriela Rusu-Păsărin, Doina Ruşti, Luis Veres (Spania), Rodica Zafiu (devenită între timp membru corespondent al Academiei Române), Mihaela Albu, Lavinia Betea, Dumitru Irimia, Mircea Popa, Mariana Cernicova, Daiana Felecan, Oliviu Felecan, Ionel Funeriu, Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Ioana Vintilă-Rădulescu (am preluat ordinea din sumarul cărţii).
Doina a prezentat atunci o comunicare despre Limba de lemn în timpul lui Carol al II-lea, iar eu despre Limba de lemn în telegramele trimise lui Nicolae Ceauşescu.
[1] Ilie Rad, Cum vorbim în şedinţe, în Viaţa studenţescǎ, an XXI, nr. 22 (665), 31 mai 1977, p. 2.
[2] Ioana Vintilă-Rădulescu, în Limba română, an LIX, nr. 1, ian.-mart. 2010, p. 114-117.