1. Contextul în care a fost publicat articolul. În săptămânalul Cuvântul liber din 6 iunie (nu 16, cum se scrie îndeobşte!) 1936, Eugen Jebeleanu a publicat articolul Impresii de la un proces, care avusese loc la Braşov şi în care relata câteva secvenţe de la un proces al unor luptători antifascişti, între care era şi tânărul Nicolae Ceauşescu, care îl uimeşte prin curajul său. Iată cum descrie jurnalistul Ion Cristoiu statutul pe care îl avea viitorul lider al României în acel momnt: “Cert este că în 1936 Ceaușescu era secretar regional al UTC și încerca, împreună cu agitatorul polonez Vladislav (sau Vladimir) Tarnovski, să coaguleze celulele comuniste. În ianuarie 1936 cei doi au vizitat celula comunistă constituită în comuna Ulmi de lângă Târgoviște, încercând să-i atragă pe membrii ei cu funcții mai înalte în ierarhia comunistă. Întâlnirea a fost deconspirată de un informator al Siguranței, Ion Olteanu, iar Ceaușescu a fost din nou arestat, împreună cu Tarnovski, Gheorghe Dumitrache (organizatorul celulei) și alți comuniști. În cursul anchetei și interogatoriilor separate, Ceaușescu a rămas singurul care a refuzat să recunoască, împotriva tuturor evidențelor, activitatea subversivă. La sfârșitul lunii, grupul a fost transferat la Palatul de Justiție din Brașov, unde a fost judecat. În perioada judecării procesului a fost încadrat în PCdR. Ceaușescu a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare (doi ani pentru acțiunile propriu-zise și șase luni pentru ultraj, în urma protestelor vehemente la adresa curții). El și Tarnovski au primit cele mai mari pedepse din lotul de 13 activiști comuniști condamnați.” (Cf. https://www.cristoiublog.ro/de-ce-a-fost-neinfricat-nicolae-ceausescu-la-targoviste. Data accesării: 3 februarie 2023)
Articolul lui Eugen Jebeleanu din Cuvântul liber, în trei părţi, cu cele patru desene.[/caption]
În privinţa lui Eugen Jebeleanu, în 1936, când a scris articolul respectiv, acesta se împrietenise cu Al. Sahia şi colabora la publicaţii de stânga: Cuvântul liber, Azi, Reporter, Adevărul, Dimineaţa etc. “Era practic imposibil la vremea respectivă (azi nu se întîmplă așa ceva) – scria Ion Cristoiu pe acelaşi blog – să fii intelectual și să nu te emoționeze lupta pentru ideal a comuniștilor. Publicistul Eugen Jebeleanu știa, spre deosebire de noi, postdecembriștii, ce însemna închisoarea, arestul preventiv, bătăile la Siguranță. Articolul său aparține unui intelectual care tresărea la cutezanța unui adolescent de a înfrunta Justiția. […]
Articolul scris de Eugen Jebeleanu pentru Cuvântul liber, din 6 iunie 1936, a fost exploatat până la greață în anii de Cult al personalității.” (Ibidem)
Cât priveşte publicaţia Cuvântul liber, aceasta era “Revistă săptămânală. Politică, literatură, teatru, artă”, apărând la Bucureşti, ca seria a III-a (11 nov. 1933-3 oct. 1936) a publicaţiei cu acelaşi titlu (1919-1929). Director era Tudor Teodorescu-Branişte, iar secretar general – Mircea Grigorescu, fiind editată de concernul de presă Adevărul şi Dimineaţa. Era considerată o publicaţie “de înaltă ţinută”, la care colaborau Al. Sahia, Miron Radu Paraschivescu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu (toţi aceşti scriitori tineri făcând parte din redacţie). Aici a publicat Al. Sahia cunoscutele sale povestiri incluse în manualele noastre şcolare (Uzina vie, Întoarcerea tatei din război), Geo Bogza fiind prezent cu fragmente din viitoarele volume, Tăbăcarii şi Lumea petrolului. Au mai colaborat alte nume ilustre ale literaturii momentului: Şerban Cioculescu, George Macovescu, Felix Aderca, George Lesnea, Emil Isac, Athanasie Joja, Al. A. Philippide, Mihail Celarianu, Ion Minulescu, Aron Cotruş, Anton Holban şi mulţi alţii.
2. Cum a fost manipulat articolul lui Eugen Jebeleanu. Reportajul din sala de proces, semnat de Eugen Jebeleanu, este un exemplu clasic privind modul în care se putea manipula o informaţie de către aparatul propagandistic al epocii comuniste. A fost mereu un articol citat, nu citit. Articolul se compune din trei părţi şi are patru ilustraţii tipice pentru orientarea ziarului şi conţinutul articolului lui Eugen Jebeleanu: o persoană fluturând un drapel, o posibilă caricatură a lui Hitler, simbolizând maşinăria de război germană (cu zvastica de rigoare), o persoană cu o imensă foarfecă (aluzie la cenzura presei) şi un scrib care scrie, vârful condeiului fiind tot o zvastică.
Numele lui Ceauşescu este amintit de patru ori, în prima parte a articolului, primele două nominalizări fiind asociate cu Tarnovski şi în care se mai şi spune că Ceauşescu “este cizmar”. Singurul pasaj convenabil pentru Ceauşescu este acesta:
“Ceaușescu e un copil. Dar un copil cu o inteligență de o maturitate surprinzătoare. E scund, slab, cu ochii mici și vioi, două boabe de piper. Vorbește limpede, puțin prea repede, parcă vroind să spună deodată tot ce știe. Are 19 ani, dar a văzut și a pățit ca pentru 90.
Bătaie? Ho-ho, și încă cum!
Jandarmii nu se joacă.
O spune, totuș, simplu, ca pe un lucru devenit firesc, schițând din când în când un gest: trei degete unite, descriind cercuri, ca pentru rotunjimea frazelor.
Nu a împlinit 20 de ani, și a fost și el condamnat, în aceeaș ședință de sâmbătă, la 6 luni închisoare. Tot pentru ultraj.
Şi anume pentru că – la auzul pedepsei date lui Tarnovski – s-a adresat consiliului, spunînd că se solidarizează cu camaradul său. Inimă tînără și generoasă; să ne mirăm că i s-au [cuvânt netipărit] dat șase luni de închisoare?
Va trece vara, va veni toamna și îl va prinde și lapovița. Ceaușescu, cu cei 19 ani ai săi, nu le va putea simți și nu le va vedea, ca altădată, la el, la țară.
Cei care au transcris pasajul respectiv au interpolat două cuvinte, care nu există în articol, după anii care indicau vârsta lui Ceauşescu: “Nu a împlinit 20 de ani” [nici nouăsprezece], respectiv “Ceaușescu are 19 ani [neîmpliniți], pentru că, micşorându-i vârsta, curajul său devenea şi mai impresionant.
La transcrierea textului, am aplicat normele ştiinţifice în vigoare, după cum urmează: cuvinte precum pentrucă, pentruce, Iunie, războiu, Sâmbătă, sburat au devenit pentru că, pentru ce, iunie, război, sâmbătă, zburat. Pentru culoarea epocii, am păstrat formele aceeaş, acelaş, advocat, cari, cămaşe şi genitivul închisoarei. Apostroful a fost înlocuit cu cratimă.
Sperăm astfel să punem în circuit varianta corectă a mult citatului articol al lui Eugen Jebeleanu, reprodus mai jos.
*
Impresii de la un proces
Duminică, la Braşov.
O scăpărătoare zi de început de vară hohoteşte în toţi copacii Tâmpei şi pe toate străzile, încă pustii, la orele 6 şi jumătate dimineaţa.
Este a patra zi din procesul intentat celor 25 de antifascişti din Dâmboviţa şi Prahova.
Natura şi-a revărsat, generoasă, peste tot oraşul, coşurile de verdeaţă şi rachetele de lumină. Poate de aceea închisoarea centrală a Braşovului se strânge mai mult între zidurile ei înalte şi devine mai rigidă şi mai cenuşie. Acolo, sus, în dosul zăbrelelor, deţinuţii – ne gândim –trebuie să doarmă încă.
Pătrundem în curtea temniţei.
Ne-am înşelat.
N-au apărut încă bine zorile şi somnul, pasăre chinuită, a zburat.
Iată, au început să se arate, la ferestrele împărţite în patrate, capetele.
Advocatul Paul Moscovici roagă pe directorul închisorii să-i îngăduie o convorbire cu doi dintre deţinuţii antifascişti: Tarnovski şi Ceauşescu. Aceştia doi au fost condamnaţi, pe loc, cu o zi mai înainte, pentru că ar fi ultragiat, în şedinţă, consiliul.
Primul a primit o pedeapsă de 15 zile închisoare şi al doilea (pentru faptul de a se fi solidarizat cu cel dintâi) – 6 luni.
Un gardian ni-i aduce pe amândoi.
Vin spre noi, surâzând. Feţe senine.
Copii încă.
Ceaușescu are 19 ani și este cizmar. Ne explică pentru ce au fost condamnaţi, el şi Tarnovski, şi în ce constă «ultrajul».
Tarnovski ştie lucrul acesta şi ne face să-l înţelegem, fără să deschidă gura, cu un surâs resemnat şi cu puţină dureroasă ironie înapoia ochelarilor umezi. Vorbeşte puţin, ducându-şi din când în când o mână la gâtul gol; nu are guler la cămaşe, şi afară este răcoare.
Ceaușescu e un copil. Dar un copil cu o inteligență de o maturitate surprinzătoare. E scund, slab, cu ochii mici și vioi, două boabe de piper. Vorbește limpede, puțin prea repede, parcă vroind să spună deodată tot ce știe. Are 19 ani, dar a văzut și a pățit ca pentru 90.
Bătaie? Ho-ho, și încă cum!
Jandarmii nu se joacă.
O spune, totuș, simplu, ca pe un lucru devenit firesc, schițând din când în când un gest: trei degete unite, descriind cercuri, ca pentru rotunjimea frazelor.
Nu a împlinit 20 de ani și a fost și el condamnat, în aceeaș ședință de sâmbătă, la 6 luni închisoare. Tot pentru ultraj.
Şi anume pentru că – la auzul pedepsei date lui Tarnovski – s-a adresat Consiliului, spunînd că se solidarizează cu camaradul său. Inimă tânără și generoasă; să ne mirăm că i s-au [spaţiu alb în articol] dat șase luni de închisoare?
Va trece vara, va veni toamna și îl va prinde și lapovița. Ceaușescu, cu cei 19 ani ai săi, nu le va putea simți și nu le va vedea, ca altădată, la el, la țară.
Când, apoi, convorbirea se isprăveşte, cei doi sunt duşi înapoi în celule, în acelaş timp în care convoiul, cu restul acuzaţilor, este luat între baionete şi scos pe poarta închisoarei, pentru a fi duşi la judecată.
Duminică – şi zi de judecată…
*
Pe drum, spre Consiliul de Război, întâlnim doi ţărani. Un bărbat cu arsuri pe faţă, voinic, şi o femeie pipernicită, cu târlici în picioare.
Sunt martori. Au venit de departe. Vor să spună ce au văzut. Tot. Aşa cum a fost. Şi au fost lucruri cumplite.
Consiliul de Război al Corpului V de Armată.
O sală nu prea încăpătoare: vreo douăzeci de bănci, dispuse şcolăreşte. O bară de lemn, despărţind tribuna cu crucifix şi cu dosare de băncile acuzaţilor şi ale apărării. Şi sus, agitate, trei lămpi rotunde, «moderniste».
Intrăm în sală şi găsim pe acuzaţi în bănci.
Tineri toţi. Doi sau trei trecuţi de treizeci de ani, ceilalţi între 16 şi 26 de ani.
Sunt slăbiţi, cu urmele suferinţelor încă vizibile pe feţe.
Dar vioi, cu expresii cuminţi şi limpezi, cu priviri treze. Fii de ţărani, aproape toţi.
Au îndurat destule, dar nu se plâng.
O femeie de afară trimite unuia dintre ei un corn.
Băiatul îl împarte în patru.
Sunt patru inşi, cari mănâncă acum dintr-un corn, nu fără a-l privi mai înainte sfioşi, cu ochii mari, ca pe o mică minune a pământului.
Acum, la ora aceasta, în satele lor din Dâmboviţa şi Prahova, părinţii aşteaptă ziua de mâine, cu gândul dus la copiii închişi şi la plugurile lipsite de braţe tinere, din bătătură.
*
Aflăm un amănunt, nu lipsit de umor.
- plutonier Mailat are şi un dar al ochilor, nu numai al mâinii.
Mai simplu, d-sa cunoaşte hipnoza. Este hipnotizator.
În şedinţa de la 30 iunie, d. Mailat a recunoscut că utilizează hipnoza asupra clienţilor săi.
– Pentru ce? a fost întrebat.
– Secret profesional! a răspuns d. Mailat.
Precum se vede, suntem în progres.
Să fie tot o probă de fakirism?…
Eugen Jebeleanu”
Apropo de articolul lui Eugen Jebeleanu. Mai există o mărturie în cultura română, datorată marelui lingvist Iorgu Iordan, referitoare la curajul din tinereţe al lui Nicolae Ceauşescu. În volumul al II-lea al Memoriilor sale, Iorgu Iordan scrie: “În septembrie 1934 a avut loc plenara Comitetului Naţional Antifascist (prima şi ultima). Ne-am adunat circa 40-50 de membri în casa lui Scarlat Callimachi [din Bucureşti], unul dintre cei mai activi conducători ai mişcării. […] Toate cuvântările mi-au plăcut, în primul rând, prin prin sinceritatea şi fermnitatea lor, calităţi esenţiale într-o mişcare de masă şi cu scopuri politice oarecum urgente, dacă nu imediate, şi de însemnătate primordială pentru interesele ţării. Am reţinut destule dintre ele, care se remarcau în mod deosebit, cel puţin pentru sensibilitatea mea personală, foarte vie când e vorba de «om», ca fiinţă socială în sensul înalt al cuvântului. Voi menţiona numai două: în primul rând, pe cea a foarte tânărului utecist Nicolae Ceauşescu. Apoi pe cea a profesorului secundar Tudor Bugnariu. Cel dintâi m-a impresionat prin curajul, puţin obişnuit, ca şi, drept consecinţă, prin convingerea că luptă pentru o cauză dreaptă, care va triumfa fără îndoială, dacă va fi dusă cu fermitate. L-am întrebat pe colegul Constantinescu-Iaşi, care era în prezidium, alături de mine: «Cine e băietanul acesta atât de curajos?» El îl cunoştea şi mi-a spus numele. Dealtfel, acest lucru a ajuns, acum câţiva ani, să fie cunoscut în cercuri foarte largi, cu prilejul unei emisiuni TV, cu un «prim-plan», în care a apărut Constantinescu-Iaşi.” (Iorgu Iordan, Memorii, vol. II, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 266-267)
Ştiu de la Iorgu Iordan că, după apariţia acestui pasaj, multe instituţii mass-media de la acea dată au apelat la el, pentru a dezvolta pasajul referitor la Ceauşescu (al cărui cult al personalităţii era în plină ascensiune). Iorgu Iordan a refuzat. Atitudinea lui, ca şi reacţiile declanşate de volumul Dicţionar al numelor de familie româneşti (1983), de unde rezulta că foarte multe nume de familie româneşti au origine… bulgară!, i-au creat statutul de “persona non grata”. “Nu sânt «agreat» sus din cauza nonconformismului meu”, îmi va mărturisi savantul într-o scrisoare (Cf. Ilie Rad, Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan. Scrisori şi interviuri. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad. Cu un Argument de acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei Române, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011, p. 69).
Istoria ca disciplină în general şi istoria literară în special trebuie să se bazeze pe obiectivitate, rigoare, contextualizare, atenţie la transcrierae textelor, toate acestea fiind puse în slujba Adevărului.