Ştiam că la Timişoara va trebui să stau cel puţin trei ani, aşa că mi-am propus câteva obiective importante pentru acest interval: să acord cea mai mare atenţie carierei mele didactice, care mă pasiona; să citesc cât mai multe cărţi, din toate domeniile; să avansez în lectura Bibliei; să progresez în studiul limbii germane. Un alt obiectiv era să port corepondenţă cu marii mei contemporani.
Pentru acest ultim obiectiv, am folosit o foarte exactă evidenţă a corespondenţei: data expedierii scrisorii şi data primirii răspunsului.
Pot spune, pe baza acestei evidenţe, că, de-a lungul celor trei ani (1979-1982), pe adresa Şcolii Nr. 7 din Timişoara (str. Ion Ionescu de la Brad, Nr. 2) au sosit sute de scrisori de la mari personalităţi, cum nu mai sosiseră înainte şi nici nu cred că vor mai fi sosit, după revenirea mea la Cluj.
Între aceste personalităţi cu care am corespondat, în timp ce mă aflam la Timişoara, un loc aparte îl ocupă acad. Iorgu Iordan, de la care am primit circa 30 de scrisori. Toate au fost deja publicate, una în România literară, cinci în Revista română de istorie a presei şi două în Excelsior, iar trei în Flacăra lui Adrian Păunescu. Un număr de 24 dintre acestea au fost incluse în volumul Ilie Rad, Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan. Scrisori şi interviuri. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad. Cu un Argument de acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei Române, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011, 192 p.
Este foarte clar că Iorgu Iordan a fost un om de stânga. După 1990, unii l-au acuzat de colaborare cu regimul comunist. Am citat un articol din România liberă, din 1944, în care Iorgu Iordan susţinea epurările din învăţământul superior. De asemenea, imediat după plecarea Regelui Mihai, adică la 13 ianuarie 1948, Iordan a susţinut o conferinţă la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, despre abolirea monarhiei şi virtuţile republicii populare! Vremurile erau tulburi.
Dar nu trebuie să uităm că Iorgu Iordan a fost luat de la Iaşi, în 1940, şi dus la Bucureşti, de către Poliţia legionară, ţinut acolo 8 zile, după tragedia pe care o trăise Petre Andrei (sinucis din cauza legionarilor), după alte crime făcute de „cămăşile verzi”. Omeneştre, orientarea spre stânga a lui Iorgu Iordan este de înţeles. Apoi, să ne amintim că articole asemănătoare precum cel din România liberă au publicat şi Al. Rosetti, George Ivaşcu, Mihnea Gheorghiu şi alţii, aşa că poziţia lui Iordan nu este una singulară în epocă.
*
După conferinţa şi întâlnirea de la Cluj, din toamna anului 1978, am rămas cu Iorgu Iordan într-o foarte strânsă legătură, concretizată în cele peste 30 de scrisori (trimise în intervalul oct. 1978 – oct. 1983; Iorgu Iordan a decedat la 20 septembrie 1986) şi trei interviuri. La un moment dat, în fiecare scrisoare abordam o problemă specifică timpului nostru – nivelul culturii române, cunoaşterea acesteia în străinătate, starea agriculturii, statutul ţărănimii etc., la care savantul îmi răspundea pe larg.
Cele mai multe scrisori mi-au fost trimise la Timişoara. După revenirea mea la Cluj, în 1982, corespondenţa noastră s-a rărit, fără să pot spune de ce, deşi dovezile de preţuire din partea mea faţă de marele savant au continuat să se manifeste. În 1983 l-am felicitat cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 95 de ani. Am organizat, la şcoala unde funcţionam, un medalion omagial Iorgu Iordan (când medalioane omagiale nu se puteau dedica decât lui Nicolae Ceauşescu!), i-am organizat o vitrină fotodocumentară în holul Şcolii Nr. 17 (actualmente „Ion Creangă) etc. Probabil că dorinţa de a finaliza cele trei „proiecte” despre care vorbeşte în interviul din 1980 (rescrierea volumului III din Memorii, finalizarea Dicţionarului numelor de familie româneşti şi a Istoriei limbii române) l-au făcut să se retragă tot mai mult din viaţa publică ‒ ultimele două proiecte fiind finalizate şi publicate în 1983. Nu este exclus ca problemele vârstei înaintate să le fi inclus şi pe cele legate de sănătate. Trebuie admisă şi varianta interceptării, de către Securitate, a corespondenţei sale primite şi trimise, cum s-a întâmplat şi în cazul altor intelectuali (Geo Bogza, de pildă, care se şi plânge, într-o scrisoare către Teofil Răchiţeanu, de această problemă ‒ cf. Geo Bogza, Rânduri către tineri scriitori ardeleni. (Scrisori şi telegrame trimise de Geo Bogza lui Teofil Răchiţeanu, Ilie Rad şi Viorel Mureşan, în anii 1973-1991). O carte gândită şi realizată de Ilie Rad, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 8).
Scrisorile sunt interesante din multe puncte de vedere. Între anii 1976-1979, Iorgu Iordan publicase trei volume de memorii. Evident că acestea au trecut prin rigorile cenzurii şi ale autocenzurii. Or, în scrisori, care aveaun caracter particular şi nu erau destinate publicării imediate, spiritul autorului s-a simţit mult mai liber, neîncorsetat de cenzură. În asta constă valoarea lor esenţială.
În al doilea rând, scrisorile pun în valoare câteva laturi ale personalităţii lui Iorgu Iordan, valori în care acestea credea (omenie, bunătate, generozitate, spirit de dreptate, sinceritate, sensibilitate, dragostea de adevăr etc.).
Chiar la început, adică în primele scrisori, Iorgu Iordan se arată un om extrem de prudent în afirmaţii, dată fiind atmosfera politică de la noi (pe care o numeşte, eufemistic, „atmosferă spirituală”). „Ţărănimsul” său este afişat şi acum, subliniind că tot „ceea ce are poporul român mai valoros în ceea ce priveşte cultura (cu toate ramurile) este aproape în întregime creaţia ţărănimii noastre.” (Scrisoarea nr. 18 – referinţele la scrisori le au în vedere pe cele publicate în volumul amintit deja, Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan. Scrisori şi interviuri, 2011).
Pe măsură ce relaţiile dintre noi au devenit tot mai calde (a se vedea trecerea de la „Tov. Radu-Nandra” la „Stimate tov. Radu-Nandra”, apoi la formula definitivă de adresare: „Iubite tov. Radu-Nandra”), tonul rezervat al primelor scrisori este abandonat.
Comentând, de pildă, întrebările pe care i le-am trimis pentru interviul din Echinox, Iordan spune: „Unele întrebǎri sânt destul de delicate, dacǎ ţinem seamǎ de atmosfera spiritualǎ în care trǎim. De aceea rǎspunsurile respective trebuie bine cântǎrite, ceea ce eu, acasǎ la mine, am putut face” (Scrisoarea nr. 3).
Primele scrisori abordează probleme generale, de cultură, mentalitate etc. Autorul sesizează, în mai multe rânduri, diferenţieri subtile între cele trei provincii româneşti, ca urmare a condiţiilor social-istorice şi politice diferite în care au evoluat acestea: „Ardelenii n-au fost influenţaţi de levantinism, ca românii de dincoace de munţi” (Scrisoarea nr. 9).
Lingvistul îşi arată gusturile în materie de poezie. Îi place poezia Anei Blandiana şi a Ninei Cassian, nu şi a lui Nichita Stănescu, pe care l-a avut student, la care nu agreează ”«filozofia» căutată, «tăierea firului în patru» ş.a.”, care „n-au ce căuta în poezie, fiindcă nu sânt «poetice»”. Dintre critici, îi apreciază pe Nicolae Manoloescu, pe care îl consideră „cel mai curajos dintre toţi criticii noştri”, în altă scrisoare spunând că „acest critic conteazǎ mai mult decât alţii, fiindcǎ, zic eu, are calitǎţi reale, în primul rând, marea claritate a expunerii şi argumentarea, în general, perfect logicǎ”. Îl apreciază şi pe Adrian Marino, care i se pare „superior tuturor criticilor şi istoricilor literari ai noştri. Datoritǎ lui (cu cele douǎ publicaţii în limbi strǎine, Cahiers roumains d’études littéraires şi Synthèse), literatura şi mai ales critica literarǎ româneascǎ au ajuns sǎ fie cunoscute peste graniţǎ” (Scrisoarea nr. 11), dar şi pe Al. Paleologu („filozof, ca formaţie, dar inteligent şi fin, foarte obiectiv ‒ poate şi pentru cǎ nu e critic sǎ zicem pur profesionist”) (Scrisoarea nr. 17). În schimb, îl consideră „ciocoi” pe Eugen Lovinescu, căruia îi recunoaşte, totuşi, marea lui cultură occidentală.
Dar cel mai întristat este savantul văzând evoluţia greşită pe care o apucase societatea românească în acei ani. Socialismul distrusese cultul pentru muncă, pentru ordine şi disciplină: „Mǎ bucurǎ de asemenea satisfacţia d-tale în legǎturǎ cu munca didacticǎ. Ea dovedeşte cǎ eşti pasionat, în sensul frumos al termenului, cǎ, adicǎ, vezi în activitatea de dascǎl nu o meserie, ci o menire, izvorâtǎ dintr-o necesitate. Se întâmplǎ asta foarte rar astǎzi, şi nu, în primul rând, din vina tinerilor profesori, ci din cauza atmosferei spirituale în care trǎim azi, când exemple de muncǎ dezinteresatǎ şi conştiincioasǎ nu prea au de unde sǎ vinǎ, spre a-i încuraja” (Scrisoarea nr. 12).
Regimul comunist este atacat progresiv, din mai multe direcţii. Sub aspect cultural, constată confiscarea de către regim a ideii de protocronism, care a degenerat în exacerbarea naţionalismului: “Discuţia dusă în jurul acestei idei este, după mine, produsul unei megalomanii naţionale (mai exact spus, naţionaliste), de suprafaţă, izvorâtă mai totdeauna din calcul şi în orice caz întreţinută de o propagandă politică pornită de sus, menită să susţină regimul nostru socialist, care, în ce priveşte faptele, este departe de idealul socialist, cel autentic.” La fel de tranşant este şi în legătură cu patriotismul vânturat de propaganda oficială: „Patriotismul de astăzi, ca şi cel din trecut, de altfel, constă, la marea majoritate a concetăţenilor noştri, în «declaraţii», în vorbe. Apar cu sutele poezii închinate «Patriei», privită ca o femeie de care se îndrăgostesc bărbaţii, şi «Limbii» (pe care, în treacăt spus, cei mai mulţi o stâlcesc). Adevăratul patriotism este cel concretizat prin muncă temeinică, prin corectitudine şi demnitate. Popular se spune, plastic şi just: «Faptele, nu oala cu laptele!»” (Scrisoarea nr. 13). Tocmai de aceea mă sfătuieşte şi pe mine: „Sǎ nu te laşi influenţat de atmosfera actualǎ din ţara noastrǎ (poate şi de aiurea), care explicǎ, dupǎ mine – sper sǎ nu greşesc prea mult – un fel de megalomanie naţionalǎ, dacǎ nu chiar naţionalistǎ, foarte vizibilǎ în lucrǎrile lui C. Noica («fiinţa româneascǎ»), Edgar Papu (“protocronismul românesc”), Dan Horia Mazilu (<<barocul românesc din sec. [al] XVII-lea»), ca sǎ nu mai amintesc de ridicarea în slavǎ, ca <<filozof», a lui Neagoe Basarab (Dan Zamfirescu) etc. Şi Blaga mi se pare puţintel vinovat în crearea acestei atmosfere («vinovat … fǎrǎ vinǎ»). Cât despre Mircea Eliade, fǎrǎ care atâţia oameni de la noi nu mai pot trǎi astǎzi, este de prisos a mai insista” (Scrisoarea nr. 14) sau “Starea de spirit dominantǎ astǎzi la noi este foarte favorabilǎ pentru rǎspândirea unui misticism, de naturǎ, mai întâi, «naţionalǎ» (v. «protocronismul» ş.a.) şi apoi aşa zicând ştiinţificǎ (la Bucureşti s-a creat, nu oficial, dar agreat sus, un curs de limba… dacǎ!). Noi trǎim acum, din nou, dupǎ peste un secol, în epoca paşoptistǎ, care, atunci, însemna un progres mare, dovadǎ Revoluţia şi Unirea, urmate de atâtea realizǎri concrete. Avem nevoie noi, astǎzi, de aceastǎ stare de spirit?!” (Scrisoarea nr. 15).
În toiul acestei polemici, mi se pare uşor nedreaptă atitudinea faţa de Mircea Eliade, care aproape că ar fi acceptat vizita în România, dacă nu se temea de reacţiile conaţionalilor din exil (pentru această situaţie delicată a se poate vedea excelentul eseu al Martei Petreu, Cioran şi Eliade în vizorul legionarilor din exil, în Ilie Rad (coordonator), Jurnalism românesc în exil şi diasporă, Editura Tritonic, Bucureşti, 2010, p. 92-105) şi dacă oficialii de la Bucureşti nu i-ar fi impus anumite condiţii, pe care marele filosof al religiilor nu le-ar fi acceptat (masă cu Nicolae Ceauşescu, susţinerea liderului român pentru obţinerea Premiului Nobel pentru Pace etc.). Oricum, nu este adevărat că “se pare cǎ pe el (pe Mircea Eliade, n. I.R.) îl jeneazǎ puţintel ideea cǎ este totuşi un produs, cel puţin iniţial, al ţǎrii noastre”, mai ales că Mircea Eliade a continuat să îşi scrie toată literatura beletristică în limba română, “limba în care visa”, după propria sa mărturie.
Savantului îi repugnă servilismul unor scriitori şi ziarişti, care, de pildă, deşi abia se lansase conceptul “noii revoluţii agare”, “au şi început s-o proslăvească trepăduşii revistelor noastre de cultură generală”. În privinţa efectelor pe care le-ar fi avut „noua revoluţie agrară”, Iordan este câte se poate de tranşant: „În măsura în care mă pricep, cred că revoluţie propriu-zisă în acest domeniu am avut, mai întâi, când s-a făcut naţionalizarea, şi apoi când li s-a confiscat, într-un fel oarecare, ţăranilor şi locul din jurul casei. Ceea ce s-a anunţat acum pare a fi mai degrabă o contrarevoluţie, căci pare a repune, sub altă formă, pe ţărani în «drepturile» lor” (Scrisoarea nr. 18).
Ceea ce spunea doar voalat în primele scrisori, savantul afirmă acum direct şi dur: „Dupǎ pǎrerea mea, ţara noastrǎ nu s-a gǎsit niciodatǎ, de-a lungul istoriei ei, într-o situaţie atât de dezastruoasǎ. Dezastrul este, în primul rând (şi, din cauza caracterului concret al faptelor, uşor perceptibil), de ordin economic. Ştiu de la oameni serioşi cǎ la Timişoara sau la Iaşi, oraşe mari, se gǎseşte greu chiar pâinea, cǎ despre carne şi-au luat oamenii nǎdejdea, întrucât n-o mǎnâncǎ decât întâmplǎtor, cu lunile. La Craiova s-ar fi introdus sistemul cartelelor la … lapte. În plimbǎrile mele prin cartierul unde locuiesc vǎd cozi de 4-50 şi mai multe persoane pretutindeni. Pânǎ şi verdeţurile, care mi se par multe în Piaţa Dorobanţi, se cumpǎrǎ cu efort. Mai grave, fiindcǎ e vorba de o <<boalǎ>> fǎrǎ leac (sau – sǎ fim mai indulgenţi – cu leac foarte greu de gǎsit), mi se par dezastrul intelectual şi, îndeosebi, cel moral. Anumite adevǎruri ştiinţifice, cunoscute şi recunoscute de <<când lumea>>, nu se pot spune din nou. De ce? Imposibil de dat un rǎspuns logic. În literaturǎ ne-au nǎpǎdit – şi acţiunea continuǎ – poeziile <<de dragoste>> adresate Patriei şi limbii noastre. La acestea se adaugǎ, mai puţine, e adevǎrat, <<odele>> ditirambice cu eroi actuali, cǎrora cei mai sinceri le dau şi numele. Opinia publicǎ este indusǎ în eroare de tot felul de şmecheri, de impostori, de farsori etc., a cǎror singurǎ calitate este lipsa totalǎ de scrupule, la care se adaugǎ, foarte des, ignoranţa crasǎ sau semidoctismul.?” (Scrisoarea nr. 19).
Atitudinea faţă de propaganda oficială este una identică: „Aprecierile critice şi destul de pesimiste despre modul cum se scrie istoria se potrivesc mult mai puţin pentru trecut şi în foarte mare măsură pentru prezent. Astăzi istoria (cea adevărată!) se face într-un fel şi se scrie în alt fel. (Eu nu cred absolut nimic din tot ce se spune şi se scrie astăzi şi de vreo 15-16 ani încoace). De altfel, d-ta însuţi spui undeva, în scrisoare, că după ce oamenii politici ajung «la putere» se schimbă, bineînţeles în rău. Ai perfectă dreptate. Eu spun de foarte multă vreme că în opoziţie toate partidele politice sânt «simpatice». Devin «antipatice» după ce pun mâna pe putere. Chiar un partid serios, când ajunge să guverneze, produce nemulţumiri, în mod inevitabil, conform zicalei populare: «Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg». Noi avem acum o conducere comunistă. Seamănă ce face ea realmente cu ceea ce se aştepta de la dânsa?” (Scrisoarea nr. 21).
Desigur, cu asemenea aprecieri, exprimate probabil şi în faţa unor „binevoitori” care informau unde trebuie, Iorgu Iordan nu putea fi agreat de regim, cum recunoaşte el însuşi („Nu sânt „agreat” sus, din cauza nonconformismului meu” (Scrisoarea nr. 13).
*
Iată, aşadar, câteva mărturii şi aprecieri care pot schimba şi corecta opinia acreditată după Revoluţie, anume că Iorgu Iordan a fost un comunist până în măduva oaselor. El a fost doar un om de stânga, sensibil la nevoile „umiliţilor şi ofensaţilor”, cum spusese unul din scriitorii săi preferaţi, Mihail Sadoveanu, în discursul său de recepţie la Academia Română.
Cartea pe care am publicat-o va avea meritul de a aduce în actualitate figura unui savant şi a unui caracter excepţional, un model de conduită civică, într-o societatea cum este cea românească postdecembristă, când valorile care au constituit dintotdeauna frumuseţea şi măreţia fiinţei umane au fost răsturnate, distruse, pervertite. „Nu de inteligenţe are nevoie România, ci de caractere!”, spunea Mihai Eminescu. Iorgu Iordan a fost „un mare caracter”, ca să îl cităm pe G. Călinescu, cel care i-a dedicat piesa Şun sau calea netulburată.
Aşa cum afirmă acad. Marius Sala în prefaţa cărţii, scrisorile publicate completează cele trei volume de Memorii ale lui Iorgu Iordan (1976-1979), precum şi volumul lui Valeriu Mangu, De vorbă cu Iorgu Iordan (1982), aducând în actualitate “figura maestrului meu, într-un moment în care personalitatea lui a fost pusă în discuţie”. Pe de altă parte ‒ continuă acad. Marius Sala ‒, epistolele permit “să fie cunoscută şi înţeleasă mai bine personalitatea marelui om de cultură, Iorgu Iordan, maestrul meu şi al multor lingvişti”.
Aşadar, într-un plan mai larg, volumul tipărit de mine constituie şi o invitaţie pentru publicarea documentelor de arhivă (scrisori, memorii, jurnale etc.), care se pot distruge din cauza indiferenţei unora dintre noi pentru memoria noastră culturală.
La 26 octombrie 1980, înarmat cu un magnetofon Grunding, m-am urcat în tren şi m-am dus la Bucureşti, acasă la Iorgu Iordan, unde am făcut încă un amplu interviu, şi el publicat în volumul amintit.