M-am născut în satul Nandra, la 15 km de Luduş, jud. Mureş, la 18 februarie 1955. Mama susţinea că am venit pe lume în 17 februarie, ceea ce este posibil, înregistrarea naşterii făcându-se doar a doua zi, în 18 februarie.
Satul meu natal – Nandra – nu poartă în nume „sunetele lacrimei”, ca Lancrămul lui Lucian Blaga, ci „sunetul mândriei”, năndrenii fiind oameni foarte mândri, orgolioşi, invidioşti şi ciufelnici, cum voi arăta mai încolo.
Am aflat ulterior, de la verişoara Olimpia, că, atunci când Mamei i-a venit sorocul să nască, pentru că tocmai ninsese cam de o palmă, Tata a împrumutat o sanie şi a dus-o pe Mama la Luduş, la spital, probabil că în sat nemaifiind moaşă, vechile rânduieli schimbându-se odată cu schimbarea regimului. La câteva zile după ce m-am născut, Tata a venit la Luduş, după noi, cu un car tras de vite. Vremea se stricase între timp, drumul era desfundat, astfel încât, la ieşirea din Aţintiş (sat aflat în drumul spre Nandra), vitele nu au mai putut trage carul, ale cărui roţi s-au umplut cu glodul drumului. Se înnoptase de-a binelea, astfel că Tata s-a oprit la ultima casă de pe partea stângă din Aţintiş, la familia Şardău, una dintre fetele acestuia, Victoria, fiind măritată în Nandra, cu Duţu.
Familia Şardău, din câte mi-a povestit Mama, a fost extrem de ospitalieră, gâzduindu-ne pe toţi trei şi oferindu-ne şi cina, pentru că, evident, ai mei nu aveau nimic de mâncare pentru drum, crezând că vor ajunge în seara aceea acasă. M-am gândit de multe ori câţi oameni ar mai face azi un asemenea gest, care a însemnat un mare deranj pentru gazdele noastre de o noapte. Regret atât de mult că, după ce am crescut mare şi am aflat această poveste, nu m-am oprit la familia Şardău, să le spun un cuvânt de mulţumire şi să le ofer un mic cadou, în amintirea acelei nopţi care, poate, mi-a salvat într-un fel viaţa (puteam îngheţa pe drum).
E interesant cum această casă, de care se leagă naşterea mea, putea deveni şi un reper al morţii mele! Şi iată de ce!
Eram de mult cadru didactic la Cluj (prin 1986 sau 1987), iar înainte de Paşti, veneam cu Doina, pentru o zi-două la, Nandra. Aveam deja o maşină Dacia, pe care o poseda majoritatea românilor, iar Tata mă ruga, în fiecare an, să îi duc mieii, pe care îi avea de vânzare, la târgul din Luduş.
Trebuie să mai spun ceva legat de un obicei din Nandra. „Măsura oilor” (un fel de tovărăşie a ţăranilor, care îşi dau oile în grija ciobanului; un sinonim pentru „sâmbra oilor”) avea loc consecvent la 1 Mai. Dacă Paştile erau înaintea acestei date, mieii nu putea fi vânduţi, pentru că, mulse de mâna omului, oile ar fi dat lapte mai puţin la momentul în care se făcea „măsura oilor”, respectiv se măsura cantitatea de lapte pe care o avea un gospodar. Am participat la mai multe astfel de momente şi reţin că fiecare mulgător venea cu o oală în care avea puţină apă, pentru spălatul mâinilor, apă care trebuia aruncată în văzul unui vecin, care devenea automat martor că nu s-a trişat, şi anume să fie mulse oile peste apa din oala repectivă, lucru foarte important, întrucât, în funcţie de cantitatea de lapte obţinut, de duceai peste vară la stână, după lapte, pe care omul îl prelucra acasă cum dorea. În alte sate, caşul era făcut de ciobanul însuşi, tocmit „pe chile”, care îl repartiza apoi proprietarilor de oi).
Dacă Paştile cădeau după 1 Mai, problema se rezolva de la sine, mieii fiind despărţiţi de oi cu o zi înainte de măsură, putându-se hrăni cu iarbă de pe câmp.
Revin la târg. Tata nu era omul care să refuze negocierea, pe principiul, foarte sănătos, că „vorba de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”, astfel că am vândut mieii destul de repede, cu excepţia unuia mai mic, pe care am hotărât sa îl aducem acasă. Cum nu aveam de făcut alte cumpărături, ne-am pornit spre Nandra.
Când am ajuns în dreptul casei lui Şardău, din Aţintiş, unde înnoptasem la naşterea mea, în urmă cu trei decenii, eu am pierdut controlul volanului şi ne-am răsturnat cu maşina în holda de la marginea drumului, care era destul de înaltă. Din fericire, eu şi Tata purtam în acel moment centura, iar maşina nu s-a izbit de niciun plop care era pe margine (după câţiva ani, plopii au fost tăiaţi, cică pentru fabricile de chibrituri; alţii spuneau că toţi arborii de pe marginea drumurilor au fost tăiaţi din motive de siguranţă, pentru că cele mai multe accidente de circulaţie rezultau din impactul maşinilor cu acesţi arbori).
Ajungând în holdă, în virtutea inerţiei, maşina s-a rostogolit de mai multe ori, dar a ajuns în final pe cele patru roţi. Îmi amintesc bine replica Tatei: „No uite, mă copile, şi nu am băut nimic!” Am ieşit din maşină şi ne-am uitat mai întâi la Dacia noastră albă. Ambele portiere din dreapta erau îndoite, la fel şi plafoniera, deasupra căreia se afla portbagajul clasic. Mielul, speriat, începuse să zbiere. Ne-am uitat şi în jur. Nu am văzit pe nimeni. Doar un tractorist, aflat cu un utilaj pentru ierbicidat, mai departe de noi, a oprit tractorul şi s-a uitat atent, gândindu-se probabil dacă trebuie să ne sară în ajutor. Dar nu era nevoie. Imediat ne-am urcat în maşină şi, mergând câţiva metri prin holdă, am reuşit să revenim la drum. Ce-o fi zis tractoristul, văzând o maşină care circulă prin holdă, este uşor de imaginat!
Problema care ne frământa acum era să nu afle oamenii de accidentul nostru, nici cei din Aţintiş, dar (mai ales) nici cei din Nandra, tocmai pentru că le ştiam caracterul şi capacitatea de a face din ţânţar armăsar. Am ajuns cu bine la Nandra, iar din mijlocul satului am luat-o pe un drum secundar până acasă, ca să ne vadă cât mai puţini năndreni. Ajunşi acasă, am pus rapid prelata peste maşină, pentru a-i masca îndoiturile. Doina şi Mama erau extrem de impacientate, bănuind că s-a întâmplat ceva cu noi, fiindcă întârziaserăm prea mult. În orice caz, în aceeaşi zi am revenit la Cluj, iar în parcarea din faţa blocului, am acoperit iarăşi maşina cu prelata, rămânând aşa mai bine de o săptămână. Între timp, am sunat la Nandra şi am aflat că nimeni nu a discutat în sat despre păţania noastră, ceea ce era un semnal bun.
Dar aventura nu s-a terminat aici. Atunci, pentru ca un atelier de reparaţii să îţi îndrepte o portieră, avea nevoie de o adeverinţă de la Miliţia din localitatea în care avusese loc accidentul. Or, accidentul se petrecuse pe raza satului Aţintiş, mă rog, puteam declara şi zona comunei Bichiş, din care făcea parte şi Nandra. Dar a te duce acolo să ceri o asemenea adeverinţă însemna a intra în gura lupului, pentru că era clar că miliţienii din Bichiş vor răspândi vestea accidentului făcut „de băiatul lu’ Iozefa” (aşa o chema pe Mama).
Ce-i de făcut? Mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la postul de Miliţie din comuna Feleacu. Le-am spus că mi-am lovit maşina pe raza comunei Feleacu şi am nevoie de adeverinţa respectivă. Un tânăr miliţian m-a întrebat dacă este vorba de accidentul de acum câteva zile (care nu fusese probabil foarte grav), iar eu, fără să ştiu despre ce e vorba, am răspuns afirmativ. Apoi, cu documentul obţinut pe loc (nici măcar nu s-au mai uitat la maşină), m-am dus la un Service şi mi-am reparat maşina (după multe ploconiri şi cadouri făcute).
Analizând retrospectiv această întâmplare, am ajuns la concluzia că eu am aţipit la volan. Sculat mai de dimineaţă, obosit probabil şi de la condusul din ziua precedentă, după ce am ieşit din satul Aţintiş, în care am stat concentrat, la ieşire m-am „relaxat”, iar consecinţele au fost cele descrise. Dar „totul e bine când se termină cu bine” (All’s well that ends well.), cum sună titlul unei comedii de William Shakespeare.