Preliminarii. Pentru cine cunoaşte viaţa şi opera lui Mircea Ciobanu, cartea sa de convorbiri cu Regele Mihai nu mai poate constitui o surpriză. Pasionat de istorie încă din adolescenţă (după ratarea unei admiteri la Facultatea de Arhitectură, s-a înscris la Facultatea de Filologie-Istorie din Iaşi, după trei ani transferându-se la Filologia din Bucureşti). Ca prozator, s-a remarcat prin ciclul romanesc Istorii (I-VI, 1977-1993), cele şase romane ale ciclului fiind considerate opera sa de vârf. Dar cea mai mare faimă i-au adus-o Convorbirile cu Regele Mihai I al României, care constituie “prima biografie în dialog a fostului suveran” (Paul Cernat), care au cunoscut mai multe ediţii (în continuare mă voi referi la ediţia Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României. Ediţia a II-a, Humanitas, Bucureşti, 2004).
Cartea a fost şi rodul unei întâmplări providenţiale. În urma primei sale ieşiri în Occident, într-o vizită la rudele sale din Elveţia, îl cunoaşte pe Regele Mihai, a cărui personalitate îl fascinează, încât devine purtătorul de cuvânt în România al acestuia, în primii ani postrevoluţionari, când Regele nu a fost lăsat să revină în ţară. În acest context s-au născut convorbirile sale cu Regele Mihai, publicate iniţial în două volume, aferente celor două runde de convorbiri. Prima rundă de convorbiri, înregistrate la Versoix, a avut loc în intervalul 10-18 iulie; 1-15 oct. 1990. E important să precizăm timpul şi locul, pentru că ne aflăm la niciun an după Revoluţia din decembrie 1989, interval în care regelui Mihai i s-a refuzată (în aprilie 1990) intrarea în ţară. Societatea românească era încă bulversată după căderea regimului communist. Este meritul extraordinar al lui Mircea Ciobanu că a avut atunci aceste convorbiri cu Regele Mihai, când Regele era într-o excelentă formă intelectuală, cu o memorie prodigioasă. Dialogul (pentru că nu este un simplu interviu, uneori întrebările intervievatorului fiind mai extinse, conţinând reflecţii şi opinii personale) este unul foarte documentat, obiectiv, în ciuda faptului că regalitatea în general a fost prezentată, în timpul regimului comunist, exclusiv în termeni negativi.
Probleme fundamentale din istoria României. Mircea Ciobanu pune mereu întrebări esenţiale, fundamentale pentru istoriografia noastră, chiar dacă acestea alternează cu cele de ordin personal (relaţiile Regelui cu mama sa, Regina Elena, cu tatăl său, Regele Carol al II-lea, cu Magda Lupescu ş.a.).
Vorbind despre actul de la 23 august 1944, de pildă, Regele Mihai spune că astfel “noi am salvat fizic ţara, nu am vândut-o ruşilor, aşa cum îndrăznesc să afirme, fără să producă nicio dovadă, criticii noştri. Celelalte ţări, care mai încolo aveau să devină socialiste, au fost la pământ, sub tăvălugul armatelor roşii. După ce frontal a fost spart, ruşii au intrat în ţară, dar până în Transilvania n-au tras un foc.” (p. 34). În multe răspunsuri este criticat cinismul marilor puteri occidentale, care, pentru liniştea lor, au lăsat România în ghearele Uniunii Sovietice. Un capitol special este dedicat periadei 1944-1947, cu detalii interesante despre “greva regală” şi abdicarea propriu-zisă. Sunt demontate toate teoriile şi manipulările privind plecarea din ţară cu un tren încărcat cu mari valori (bijuterii, tablouri etc.), când, de fapt, comuniştii, stăpâni deja pe situaţie, nu l-au lăsat să ia nici măcar strictul necesar. Extrem de interesant şi de obiectiv prezentat este capitolul despre Carol al II-lea şi plecarea sa din ţară, despre diferenţele care existau între tată şi fiu (“Cred că, într-o anumită măsură, îşi dădea seama cât suntem de diferiţi, că Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât să nu ne putem întâlni în nicio latură a caracterului nostru, a felului nostru de a înţelege viaţa” (p.141). Despre mult discutata şi controversata poveste a comuniştilor existenţi în România, în anul 1944, Regele arată că în acel timp comuniştii nu reprezentau “nimic. Sau aproape nimic. Vreau să spun că reprezentau interese străine de naţiune. Numărul lor nu era mare, asta nu mai este un secret pentru nimeni, dar cei mai mulţi dintre ei erau oamenii Moscovei, manevraţi în funcţie de necesităţile politice ale unui internaţionalism foarte primejdios. Lucreţiu Pătăşcanu a fost o excepţie. A fost înlăturat cu fermitate. Despre popularitatea comuniştilor nu se poate vorbi.” (p. 48). Găsim apoi în paginile cărţii informaţii despre exilul familiei regale în Elveţia, apoi în Anglia, Italia, SUA şi revenirea în Elveţia, cu toate eforturile făcute de Regele însuşi, pentru a-şi întreţine familia. Se spulberă astfel, încă o dată, mitul trenului încărcat cu averi, cu care Regele ar fi plecat din România, la începutul lui ianuarie 1948.
Cititorul este surprins să afle opiniile favorable ale Regelui Mihai despre mareşalul Ion Antonescu, căreia i-a rămas recunoscător pentru că i-a adus mama în ţară, din Italia, unde o exilase Carol al II-lea. “Antonescu a fost un bun român, un patriot, pentru mine rămâne însă neclar de ce nu s-a oprit la Nistru. Nici un specialist în problemele celui de-al Doilea Război Mondial nu cred că are argumente pentru a susţine ca valabilă soluţia Mareşalului” (p. 154). Răspunul la această întrebare l-am găsit în memoriile lui Iorgu Iordan, care spune că Antonescu s-a decis să meargă până la capăt cu Hitler pentru că era militar (nu om politic), pentru care cuvântul dat şi onoarea militară erau mai presus de interesele ţării. Întrebat cum vede procesul Mareşalului, Regele spune că acesta a fost ”un simulacru de proces, o mascaradă”, ca şi execuţia propriu-zisă. “Comuniştii n-au îndrăznit să formeze un pluton de execuţie din cadrele armatei, pentru că s-au temut că armata nu se va supune ordinului de a trage în comandantul ei recunoscut. Au adus nişte politruci, pe ei i-au pus să tragă, nişte nepricepuţi, care au tras şi doar l-au rănit. Antonescu a căzut în genunchi şi le-a strigat de jos: <<Nici nu sunteţi în stare să trageţi cum trebuie!>> Şi atunci l-au lichidat cu o rafală” (p. 178). Cu această ocazie se discută şi problema graţierii lui Antonescu, a faptului că acesta a fost ţinut timp de 20 de luni prizonier la Moscova (din septembrie 1944 pânâ în aprilie 1946), se povesteşte despre retragerea cetăţeniei române Regelui etc. Despre caracterul tolatitar al nazismului şi comunismului, Regele spune: “Nici naziştii n-au provocat atât de multe ravagii, câte au provocat comuniştii. Germania şi-a făcut mea culpa. Cred că e timpul ca şi Moscova să-şi facă mea culpa în faţa popoarelor” (p. 212).
După succesul avut de primul volum al Convorbirilor (“Da, pentru un anumit grup, nu m-ar fi surprins să fie primită bine. Dar ecoul a fost mult mai mare decât mi-am închipuit. Chiar şi aici, în străinătate, a provocat emoţie”, p. 241), cei doi decid să continue convorbirile. Aşa se naşte volumul al II-lea, care include alte capitole consistente privind Comitetul Naţional Român din exil, Minorităţile şi naţionalismul, Basarabia, Omul de neînlocuit, Concilierea naţională etc.
Chestiunea maghiară. Aşa cum era de aşteptat, un loc important în economia convorbirilor îl ocupă chestiunea maghiară. E surprinzător faptul că Mircea Ciobanu, altfel atât de documentat în demersul său şi cu multe întrebări incomode, cum recunoaşte el însuşi (“Întrebările mele n-au fost comode”), nu l-a întrebat pe Rege nimic în legătură cu celebra Declaraţie de la Budapesta (considerată de unii un act de trădare naţională), din vara anului 1989, ci l-a chestionat doar în legătură cu interviul acordat de Rege în aceeaşi vară a anului 1989 şi difuzat de Televiziunea Maghiară în decembrie 1989.
Astfel, în Declaraţia de la Budapesta, făcută la 16 iunie 1989, cu ocazia celebrării funeraliilor victimelor represiunii revoluţiei maghiare din 1956, se spune: “Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Este în folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă şi de tradiţii, care a făcut specificul Transilvaniei, să fie prezervată.
Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat. Realizarea sa implică, printre altele, asigurarea unei şcolarităţi de toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînfiinţarea universităţii maghiare din Cluj. (Cf. http://www.ziaristionline.ro/2011/06/24/regele-mihai-tismaneanu-goma-printre-semnatari-declaratiei-de-la-budapesta-pentru-autonomia-transilvaniei-document/ Data accesării: 26 mai 2020). Între semnatarii Declaraţiei s-au numărat nume precum Eugen Ionescu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vladimir Tismăneanu, Bujor Nedelcovici, Ion Vianu şi mulţi alţii.
Încă o precizare interesantă, care însoţeşte textul Declaraţiei: „Marţi, 4 iulie 1989, Majestatea Sa Regele Mihai a primit, la reşedinţa sa de lângă Geneva, o delegaţie din grupul românilor, care au redactat la Budapesta o declaraţie comună, împreună cu Forumul Democratic Maghiar. Aceasta delegaţie, compusă din Ariadna Combes, dr. Ion Vianu şi Dinu Zamfirescu, a înmânat Majestăţii Sale textul Declaraţiei de la Budapesta. Majestatea Sa a aprobat întrutotul conţinutul declaraţiei, care exprimă convingerile sale privind relaţiile dintre popoarele român şi maghiar.”
Chiar dacă în cartea de faţă nu a fost luată în dezbatere Declaraţia de la Budapesta, iată ce răspunde Regele Mihai, la întrebarea lui Mircea Ciobanu privind acuzaţia care i s-a adus Regelui, şi anume că “orientarea Majestăţii Sale în problemele naţionalităţilor nu este fermă”: “În problema maghiară, despre care răuvoitorii au afirmat că nu m-am pronunţat corect, trebuie să spun înainte de toate că n-am acceptat şi nu voi accepta niciodată <<discuţii de principii>> într-o chestiune care şi-a găsit de multă vreme justa rezolvare. La Frankfurt, în 20 decembrie 1986, mi-am expus clar punctul de vedere. Nu am lăsat loc de îndoială sau de interpretări echivoce. Când reunirea Transilvaniei cu Regatul României a început să fie contestată, mai ales în America, de emigraţia maghiară ultraşovină, sprijinită de Budapesta comunistă şi, bineînţeles, cu binecuvântarea Moscovei, s-a pornit de la faptul că minoritatea maghiară este persecutată, este supusă unui adevărat etnocid cultural. Atunci am afirmat că toţi locuitorii României, românii înşişi, care constituie o majoritate de 89%, sunt trataţi cu aceeaşi cruzime de regimul comunist, că maghiarii, al căror număr este exagerat de propaganda externă, şi-au pierdut poziţiile privilegiate de care s-au bucurat în anii ocupaţiei Ardealului de Nord şi situaţia de favoare, ce au avut-o, încă timp de decenii, după aceea, când foarte mulţi dintre ei colaborau activ cu cârmuirea impusă de Uniunea Sovietică în România. Mai clar decât atât nu ştiu dacă se poate. Am spus: drepturi şi îndatoriri egale, şi niciun privilegiu! Cei care vor privilegii şi socotesc absenţa lor un rău sau o încercare de etnocid, să se gândeacă la milioanele de români ucişi de comunişti pe teritoriul României şi la românii de dincolo, din Basarabia şi Bucovina, care şi-au pierdut viaţa, numai pentru că au fos români, în lagărele ruseşti şi pe îndepărtatele pământuri siberiene” (p. 234-235).
În altă parte a dialogului, întrebat direct cum se situează “faţă de posibilitatea existenţei unei regiuni autonome maghiare în Transilvania” (sau “Autonomia Ţinutului Secuiesc”, cum va fi cunoscută ulterior problema), Regele Mihai spune: “Nu vom admite să discutăm însă nimic legat de problema graniţelor. Nici noi nu vom ridica această chestiune, nici nu ne vom lăsa prinşi într-o discuţie pe tema asta. Sigur că se poate discuta şi despre graniţe, dar e inutil. Iar pretenţia înfiinţării unei regiuni autonome chiar în centrul României mi se pare ceva dincolo de orice raţiune. O regiune autonomă maghiară au făcut ruşii în România. Să ceri reînfiinţarea ei, după ce se ştie care a fost rostul republicilor autonome, în ţările din componenţa Uniunii Sovietice, este o provocare la care nu trebuie să se răspundă. Reînfiinţarea unei enclave maghiare în Transilvania ar fi tot atât de abusurdă şi de inumană ca şi, de exemplu, decizia de a-i lua pe toţi maghiarii de pe teritoriul României şi de a-i obliga să trăiască în enclava respectivă.
Drepturile omului trebuie respectate. După crearea unei regiuni autonome maghiare în Transilvania, ce ar urma să se întâmple? Românii să plece de-acolo, iar dacă altcineva, de altă naţionalitate, ar voi să trăiască acolo, pentru asta să se îndeplinească formalităţi ca pentru locuirea într-o ţară străină? Dacă stai să discuţi despre aşa ceva, dacă te laşi prins într-o discuţie pe o temă ca asta, nu ies decât prostii, absurdităţi.” (p. 300) Iar în altă parte, Regele completează: “Constituţia noastră spune că teritoriul României este unic, indivizbil, un întreg. […] Dacă unii dintre maghiarii din România cer aşa ceva (autonomie teritorială, n. I.R.), foarte bine, să ceară. Noi n-avem nicio obligaţie să înregistrăm cererea lor. De ce ar trebui să fim iritaţi de-o asemenea cerere? Cei din Corsica vor să capete autonomia, dar aşa ceva Constituţia franceză nu permite, şi nimeni nu-şi pierde timpul să dea argumente că dorinţa lor e nelegitimă. Nu din dispreţ, ci pentru că sunt situaţii când nimeni nu stă să asculte argumente. În chestiunea relaţiilor noastre cu maghiarii din Transilvania, nu de argumente istorice ducem lipsă, ci de oameni care vor să asculte. Tensiunea aceasta este deasupra dovezilor documentare. Ascultarea legii este singura cale de împăcare cu realitatea. Mă întreb dacă însăşi regiunea autonomă maghiară din timpul lui Stalin s-a făcut în raport cu vreo prevedere din constituţia comunistă – mie mi se pare că şi faţă de această constituţie a fost comisă o gravă ilegalitate. Am convingerea că, repunând în vigoare Constituţia din 1923, orice chestiune legată de problema minorităţilor va înceta. Românii şi cetăţenii români de naţionalitate maghiară au aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Constituţia noastră nu admite privilegii” (p. 302-303).
Problema Basarabiei. Un spaţiu la fel de amplu se acordă în convorbiri problemei Basarabiei. Regele Mihai are aici un punct de vedere propriu, în sensul că, vorbind despre Basarabia, vorbeşte despre România, care, în consecinţă, are încă pe teritoriul ei trupe străine (ruseşti). Regele face o distincţie între statutul Ţărilor Balice, de exemplu, care şi-au recâştigat independenţa evidenţiind nedreptatea săvârşită prin Pactul Ribbentrop-Molotov, lucru care nu s-a întâmplat cu Basarabia. Basarabia şi-a dobândit îndependenţa pe fondul tulburărilor de la Moscova, nu în virtutea declarării nulităţii Pactului Ribbentrop-Molotov, pe care şi Ceauşescu l-a condamnat, la Congresul al XIV-lea al PCR, din noiembrie 1989, chiar dacă doar voalat, pentru a nu leza sensibilităţile sovietice: “În primul rând – spunea liderul partidului comunist – apare necesar să se adopte o pozitie clară, fără echivoc, de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate.” Or, una din urmările Pactului, în ce ne priveşte, era reîncorporarea Basarabiei, în 1940, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţei la Uniunea Sovietică. Iar anularea acelui Pact însemna revenirea Basarabiei la patria-mamă. Era o schimbare fundamentală de poziţie a liderului român, care îşi juca astfel ultima carte. Această poziţie a lui Ceauşescu contrasta flagrant cu declaraţiile sale făcute cu ocazia vizitei la Chişinău, în august 1976 (nu în 1974, cum se scrie în carte, n. I.R.), când Ceauşescu a spus că România nu are pretenţii teritoriale! Basarabia nu a fost niciodată ţinut autonom decât în mintea diversioniştilor ruşi şi apoi sovietici, care au rupt-o din trupul ţării, în 1812, apoi din nou, în 1940. Se înţelege de aici ce greşeală fundamentală au făcut liderii români după 1989, recunoscând primii independenţa Republicii Moldova. Declarându-şi independenţa – afirmă Regele Mihai –, “Basarabia a fost silită să se întoarcă la perioada celor câtorva luni de independenţă de dinainte de actul Marii Uniri” (p. 344). “Despre Basarabia – spune în continuare Regele – au minţit şi sovieticii, şi comuniştii români. Efectele propagandei lor se văd abia astăzi. Să admitem că Basarabia ar fi procedat bine cerându-şi independenţa, într-un moment când autorităţile de la Bucureşti ratau posibilitatea să ceară cu toată îndreptăţirea anularea Pactului Ribbentrop-Molotov. Iată, acum Basarabia este independentă. De ce această independenţă n-a avut drept consecinţă şi imediata alipire la România? De-aici oricine poate să-şi dea seama că la rezolvarea acestei problem s-a pornit dintr-o direcţie greşită. Asta dacă nu cumva totul a fost gândit, şi atunci nu mai este vorba despre o greşeală de calcul, ci despre o manevră împotriva dreptului poporului român la hotarele lui” (p. 348).
Este clar că a fost o manevră abil gândită în laboratoarele mistificării şi ale propagandei Kremlinului. Devenind o republică independentă, Moscova o va determina să depindă de resursele ei energetice, ceea ce va face ca populaţia din Basarabia să nu dorească alipirea la România. În felul acesta, Basarabia şi Ucraina vor forma un coridor, care va despărţi Federaţia Rusă de ţările NATO, coridor pe care ruşii şi l-au dorit şi l-au avut încă de pe vremea lui Petru cel Mare. Se ştie că prima publicaţie apărută pe teritoriul românesc a fost Courrier de Moldavie, scoasă de prinţul G. A. Potemkin (1739-1971), publicaţie care are pe frontispiciu o coroană regală. Ce l-o fi determinat pe Potemkin să scoată această publicaţie? Pentru a nu avea graniţe comune cu Imperiul Habsburgic, dar nici cu ţări aflate sub suzeranitate otomană, împărăteasa Ecaterina a II-a i-a propus lui Iosif al II-lea reconstituirea statului independent cunoscut în antichitate sub numele de Dacia (în care ar fi intrat Valahia, Moldova şi Basarabia), viitorul stat urmând a fi condus de către un principe de religie ortodoxă. Potemkin se gândea să devină el însuşi principele noului stat. În acest sens, pentru a-şi face cunoscut proiectul şi a-şi atrage simpatia boierimii băştinaşe, a iniţiat tipărirea acestui ziar. Dar el a murit în 1791, iar proiectul nu a mai fost realizat. Va fi înfăptuit abia peste 200 de ani, în alte condiţii şi sub altă formă: prin independenţa Republicii Moldova! Aceste rânduri nu sunt ale Regelui Mihai, dar ele exprimă o realitate care a fost anticipată, cu multă luciditate şi clarviziune, în convorbirile din 1992, când spunea: “Noi ştim că, în materie de politică, de la Răsărit nu poate să vină nimic bun” (p. 352).
Spiritul previzionar. Nu cred că Regele Mihai şi-a adjudecat calităţi de strateg sau geopolitician, dar multe din realităţile pe care le-a prevăzut s-au întâmplat cu adevărat. Iată situaţia Ţărilor Baltice. “Am spus că între Ţările Baltice şi Basarabia nu există nicio asemănare! Estonia, Letonia şi Lituania au fost anexate, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, ca ţări de sine stătătoare. Prin acelaşi Pact, României i s-a rupt Basarabia. Şi dacă, astăzi, iei România cu tot cu Basarabia şi nu facii păcatul istoric să vorbeşti despre existent a două ţări româneşti, atunci este evident că România continua să fie ocupată de armata sovietică – fireşte, nu în cazărmile de la Bucureşti, ci în cazărmile de la Chişinău. Vorbim acum despre retragerea militarilor sovietici de pe teritoriul baltic ca despre o posibilitate. Despre retragerea lor din România, România, aşa cum o înţelegem noi, nimeni nu spune niciun cuvânt” (p. 356).
Vorbind despre fosta Iugoslavie, Regele arată că acolo “românii nu puteau să se declare nici sârbi, nici macedoneni, nici muntenegreni, se declarau iugoslavi”. Un cititor atent vede în spatele acestei afirmaţii asemănarea cu “ideea fixă a Moscovei, că există un popor sovietic”. În chiar anul primelor convorbiri cu Regele Mihai, au început războaiele iugoslave interetnice, urmate de procesul de destrămare a Iugoslaviei. Dar sunt şi alte cazuri şi situaţii, pe care spiritul previzionar al Regelui Mihai le-a anticipat, dovadă a lucidităţii şi obiectivităţii cu care a privit lumea din jur (lipsa de credibilitate a oricărui referendum, când opinia publică este manipulată – cum a fost cazul referendumului de la noi, privind opţiunea pentru forma de guvernământ republică/monarhie, recunoaşterea holocaustului din România, dar şi a faptului că “în nicio ţară dominată de nazişti n-a supravieţiut o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti”).
Autoportretul Regelui. Editura Humanitas, care a tipărit şi retipărit cele două volume de convorbiri, avea dreptate să scrie că vom găsi în această carte “implicitul portret al unui om împlinit: pentru care cea mai importantă carte rămâne Biblia; care crede în adevăr, în dreptate, în perfectibilitatea naturii umane. Pentru care puterea nu înseamnă decât a fi în slujba celorlalţi”. Un lung capitol din carte se ocupă cu viaţa în exil a Regelui (Elveţia, Grecia, Anglia, Italia, SUA, Elveţia), în care a practicat diverse meserii, pentru a se întreţine pe sine şi familia. Iata un pasaj sugestiv: “Viaţa mea de particular printre străini nu a fost o suferinţă în sensul larg al cuvântului. Am muncit întotdeauna cu bucurie, pentru că, din punctual meu de vedere, nicio muncă făcută cu dragoste nu este sub demnitatea omului. Suferinţa începe în momentul în care a trebuit să vorbesc străinilor despre România şi despre tragedia ei. Celor mai mulţi le-a fost uşor să creadă că actul de abdicare a reprezentat voinţa poporului, decât să accepte că în comunism nimeni nu ia în seamă voinţa poporului” (p. 112).
Simplitatea, bunătatea, generozitatea, spiritul de echilibru, convingerea că totul este trecător şi relativ, speranţa, credinţa formează o panoplie din ceea ce Tudor Vianu numea “idealul clasic al omului”. Pentru că un astfel de ideal se poate întrezări în toate răspunsurile pe care le dă Regele Mihai.
Concluzii. Cele două volume de convorbiri cu Regele Mihai, realizate de Mircea Ciobanu, sunt primele ample convorbiri avute cu ultimul Rege al României. Ele formează o carte greu de rezumat, datorită densităţii ei ideatice, multitudinii problemelor abordate. Cele două volume au fost urmate de alte titluri asemănătoare: O domnie întreruptă: Majestatea Sa Regele Mihai al României. Convorbiri cu Philippe Viguié Desplaces. Versiunea în limba română: Ecaterina Stamatin, Editura Libra, Bucureşti, 1995; Mihai, Rege al României. Convorbiri şi momente cu şi despre Regele Mihai I, realizate de Marilena Rotaru, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2014 (DVD); Stelian Tănase, Conversaţii cu Regele Mihai, Editura Corint, Bucureşti, 2018; Bogdan Şerban-Iancu, Ultimele convorbiri cu Regele Mihai, Editura Corint, Bucureşti, 2019.
Pe lângă aceste interviuri, mai sunt risipite în presa din România şi din exil alte zeci de interviuri, care aşteaptă să fie reunite în volum. (Eu însumi am publicat două interviuri cu Regele Mihai, realizate de jurnalistul Eugen M. Ionescu, din Australia, şi pe care le-am inclus în cartea mea, O călătorie în Ţara Kangurului. Cuvânt înainte: Anamaria Beligan, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2012).
Convorbirile cu Regele Mihai I al României i-au adus scriitorului Mircea Ciobanu o notorietate pe care nu a putut-o dobândi prin toate volumele sale de poezie şi proză. De aceea am fost surprins să constat că autoarea unei monografii dedicate lui Mircea Ciobanu, Cristina Cioabă, nu comentează cele două volume, care sunt amintite, e drept, la capitolul Bibliografie. Lucrarea (Identitate şi disoluţie. Introducere în opera lui Mircea Ciobanu. Prefaţă: Paul Cornea, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2010) a fost iniţial teză de doctorat, probabil coordonată de Paul Cornea (din comisie mai făcând parte Adriana Babeţi şi Eugen Negrici), şi aminteşte doar de această carte, într-un context, e adevărat, elogios: “Cunoscător fin al literaturii române, în cele mai mici amănunte, al folclorului, al istoriei, aşa cum avea s-o dovedească în cărţile de convorbiri cu Regele Mihai, precum şi a[l] cărţilor româneşti vechi (mai cu seamă cele religioase), pe care le colecţiona şi le recondiţiona cu multă minuţie, cititor de literatură universală, cunoscător al cărţilor vechi ale grecilor şi latinilor, de filosofie (de la presocratici la moderni), Mircea Ciobanu şi-a construit, mai ales între prieteni, o figură de erudit renascentist” (op. cit., p. 19-20). Este regretabilă lipsa comentariilor la acesată carte, pe care autoarea ar fi trebuit să o justifice, în prefaţa cărţii.
Aşa cum se scrie în textul-escortă de pe coperta volumului analizat, convorbirile lui Mircea Ciobanu cu Regele Mihai I al României, realizate şi publicate pentru prima oară în anii 1991-1992, sunt “empatice, profunde, grave”, încât întrebările poetului şi prozatorului intervievator “îi prilejuiesc ultimului monarh al României una dintre cele mai frumoase cărţi de confesiuni din întreaga cultură română şi de asemenea unul din textele capitale pentru înţelegerea istoriei şi destinului nostru ca popor. Una din acele extrem de rare cărţi, după lectura căreia înţelegi cât de sărac ai fi fost înainte de a o citi.”