De mult voiam să realizez un amplu dialog cu domnul Dumitru Popescu, mai ales după interviurile pe care le-am făcut cu domnia sa, publicate în revistele clujene Tribuna şi Sinteza, respectiv în Flacăra lui Adrian Păunescu şi în volumul Doina şi Ilie Rad, O călătorie la capătul lumii. Mereu apărea câte o prioritate în preocupările noastre, amândoi fiind de acord să amânăm sine die realizarea amplului dialog.
Iată că momentul mult aşteptat de mine a sosit. Vom începe, începând cu acest număr din FlAP, publicarea dialogului nostru, în care îi voi propune interlocutorului meu să abordăm cele mai diverse probleme: viaţa personală şi literară, activitatea de gazetar, călătoriile în străinătate, cariera politică, regimul comunist, personalitatea lui Nicolae Ceauşescu, Revoluţia din decembrie 1989, anii de închisoare, perioada postdecembristă, întâmplările din imediata noastră apropiere etc.
“Singurul lucru ce mi-a mai rămas de făcut la această vârstă – spune domnul Dumitru Popescu undeva – […] este să scormonesc adevărul despre ce a fost şi despre ce este. Cât mă ţin puterile şi mă ajută mintea. Cu bună-credinţă, fără niciun gând de ponegrire sau falsificare, de răzbunare sau părtinire. Dar şi fără a menaja susceptibilităţi pe care le înţeleg, dar nu le mai împărtăşesc.”
Îi voi propune domnului Dumitru Popescu, pentru volumul proiectat, un capitol de Anexe, incluzând aici mai multe documente literare şi politice: un dialog din revista Contemporanul, din seria celor realizate împreună cu Adrian Păunescu (serie întreruptă din dispoziţia lui Nicolae Ceauşescu personal); prefaţa lui Adrian Păunescu, la interviul luat de acesta lui Mircea Eliade, publicată în Contemporanul, dar neinclusă în volumul Sub semnul întrebării; cuvântarea domnului Dumitru Popescu la Congresul al X-lea al PCR; articolul din Literaturnnaia gazeta (pe marginea romanului Pumnul şi palma) şi replica lui Pompiliu Marcea; Ultimul cuvânt rostit de domnul Dumitru Popescu la procesul celor din CPEx; scrisoarea de la artista Elvira Popescu, trimisă pentru presa din România; suita de articole Evocări din prima fază etc.; fotografii, manuscrise, alte documente – diplome, acte de studii, premii şi medalii etc.) (Ilie Rad)
*
Dumitru Popescu: „Nu subscriu la dictonul potrivit căruia «Cu o floare nu se face primăvară»”
– Stimate Domnule Popescu, vă mulţumesc pentru amabilitatea de a purta un nou dialog, în legătură cu viaţa şi activitatea Dvs., cu lumea prin care trecem. De ce doar acum şi nu în urmă cu mai mulţi ani, când v-am propus un demers similar? Aveţi lucruri noi de împărtăşit, pe care nu le-aţi spus în cele zece volume de memorii, în interviurile realizate de Adrian Păunescu, Nicolae Ţone, Lavinia Betea, Alexandru Dumitriu, Dan Lupescu şi de mine însumi?
– Nu eu am lucruri noi, viața lumii le are și ni le pune în față cu vehemență, obligându-ne să gândim și să ne exprimăm opiniile. Se nasc noi crize și drame ale omenirii, conflicte între nații și categorii umane, se acutizează raporturile dintre om și natură, ne trezim sub agresivitatea altor și altor ideologii, se pronunță cu aroganță interpretări ale istoriei, care deschid un adevărat război între contemporani și trecut. Toate aceste „noutăți” determină schimbări în judecățile și opțiunile noastre. Firește, metabolismul intelectual și cel psihic rămâne același, dar gândim și simțim diferit în virtutea noii zestre informaționale, a documentării pe viu, a altor interpretări ale realității. Ca atare, ne vedem obligați să nuanțăm și să completăm mereu reprezentările despre valorile civilizației și culturii sau să le apărăm în fața unor demolatori. Iată de ce cred că am avea câte ceva de spus, care să nu riște să plictisească prea mult cititorul, într-o atmosferă culturală destul de ternă.
– Ce părere aveţi despre pandemia Covid-19, care a dat lumea peste cap, lumea în integralitatea ei, nu doar anumite părţi ale globului, caz fără precedent în istorie? Cum vedeţi viitorul societăţii omeneşti, al lumii în general, în plină pandemie?
– Pandemia „Corona Virus”, din anul „de grație” 2020, constituie unul din teribilele acte distructive ale naturii. Dar, spre deosebire de cutremurele, inundațiile, seceta sau erupția vulcanilor, acesta pare a avea la origini și contribuția omului. În lume circulă ipoteza că virusul s-a născut din aberanta strădanie a savanților, organizați și dirijați de state și guverne, de a crea o armă nouă biologică, de exterminare în masă. Se spune că teribilul eveniment, pe care îl trăim de mai bine de o jumătate de an, a pornit dintr-un laborator. Ați văzut exponenți oficiali ai unor state, ieșind la rampă, cum se spune, și cerând cu umilință iertare popoarelor planetei, pentru vina de a le fi făcut viața praf și pulbere și de a fi secerat o puzderie de ființe umane nevinovate? Sau declarații solemne ale guvernanților marilor state militare de a renunța la aberanta cursă a înarmărilor „neconvenţionale”? Între noi fie spus, n-am văzut nici măcar populații, atât de năpraznic atacate, vituperând crima și pe criminali. Dar și în ipoteza că virusul nu ar fi fost creat dinadins, ci ar fi rezultatul manipulării iresponsabile, într-o piață chineză, a vietăților purtătoare de agenți ai bolii, nu se cuvenea ca autoritățile respective să-și ceară iertare în mod public și să dea asigurări că așa ceva nu se mai întâmplă niciodată?
Cu totul paradoxal, vedem populații îndârjite nu împotriva vinovaților, ci a forurilor de specialitate și autoritate din propriile țări, care se străduiesc să limiteze, cât se poate, efectele pandemiei, recurgând, cum e firesc, la măsuri excepționale. Chiar oameni raționali se întreabă, contrariați, de ce se împotrivesc unii semeni de ai lor la ceea ce se învederează a fi inevitabil pentru ocrotirea vieții? Strania atitudine în fața calamității este drapată în marea cauză a drepturilor și libertăților omului.
Găsesc o anumită explicație a anomaliei amintite în faptul că nenorocirea s-a abătut asupra noastră într-o perioadă de mare exultație în jurul temei democrației. Încă dinainte de pandemie se putea vedea, pe ici pe colo, că această temă tinde să fie scoasă din rosturile ei firești și extinsă asupra tuturor laturilor vieții sociale. Or, una este democrația politică – cu dreptul inerent de exprimare şi organizare, de a alege și a fi ales – și alta sunt relațiile civice, sfera raporturilor economice, îndatoririle față de stat, respectarea îngrădirilor constituționale. Se uită adesea că democrația, cultivând respectul față de drepturile omului și ale cetățeanului, nu poate uita nici obligațiile acestuia. Dependența individului față de societate decurge din faptul că aceasta din urmă satisface necesitățile sociale generale. Dar garantarea acestei funcții impune și un șir de supuneri ale membrilor societății față de legi, față de norme publice de viață, față de imperative ad-hoc. Cel mai pregnant iese la iveală această interdependență în cazurile de excepție (cum este pandemia) și care cer revizuirea unor raporturi dintre oameni și colectivitate. Supunerea la noi reglementări condiționează atât sănătatea și viața mea, cât și existența aproapelui meu. Vrând sau nevrând, cine intră în opoziție categorică, față de îndatoririle ce-i revin din contractul social, se constituie în adversar al intereselor umane generale, cu atât mai mult când respectivul devine și propagandist al dăunătorului său „nonconformism”. Așa, dacă prevalându-se de prerogativele lor, autoritățile, lipsite de competență, ignorând datele concrete ale realității ori pur și simplu dintr-un instinct abuziv, iau măsuri arbitrare, opinia publică e datoare să protesteze, să ia apărarea persoanelor, instituțiilor și localităților afectate de ordine eronate. În acest sens, democrația își păstrează, iată, neștirbită autoritatea.
În pandemia curentă – ca în orice altă situație gravă în care ajunge umanitatea – contează enorm starea de spirit și a forurilor conducătoare, și a populației. În decursul istoriei s-a dovedit că statele, în care cei doi factori concordă într-o atitudine de calm lucid, curaj și încredere în forțele proprii, fiind pătrunși atât de gravitatea momentului, cât și de un optimism rațional, ies cu bine din cele mai grele încercări. Se pare că astăzi ne lipsește acest echilibru moral și oscilăm între declarații casandriene (chiar ale unor specialiști) și nonșalanța unui public ce nu dă doi bani pe catastrofă. (A se vedxea imaginile de pe litoral, în care mii și mii de oameni se complac într-o fierbinte îmbrățișare, fortificându-se atât ei, cât și virusul, însetat de o ucigașă „fraternitate”.) Nu mai vorbim de populația care găsește prilej de mari exultări publice funerare, lângă catafalcul unor victime (create și ele de împrejurări nefaste).
În starea dată, ne trebuie rigoarea unei discipline civice superioare și un optimism rațional bine motivat. În multe țări, armate de cercetători s-au organizat într-o muncă laborioasă, pentru găsirea antidotului. Deja se comunică progrese, chiar intrarea experiențelor în etapa testării de masă. Acesta e cu adevărat de natură să ne fortifice, să ne deschidă o perspectivă tonică. Să nu ne facem că nu vedem și nu auzim! Cu atât mai mult la noi în țară, unde mănunchiul de medici cercetători, angajați și ei în bătălia pentru salvare, se plâng de blocarea acțiunii lor, prin refuzarea fondurilor necesare de către guvern.
– Cum vedeţi fenomenul „Black Lives Matter” – o mișcare internațională pentru drepturile omului, care s-a format în cadrul comunității afro-americane și care militează pentru încetarea violenței și a rasismului sistemic față de negri?
– Hai să-i zicem pe românește, adică: „Viețile negrilor contează”. Denumirea sugerează că e vorba atât de existența biologică a celor vizați, cât și de calitatea vieții unei categorii demografice – ambele presupunându-se că sunt amenințate. Teritoriul de acțiune al mișcării „descentralizate”, cum se autodefinește, ar fi SUA și Canada, iar obiectivul ei – nerespectarea non-violentă a ordinii sociale. Mișcarea a fost statuată în 2013, a ieșit în stradă în 2014 și și-a atins apogeul în anul curent, când a mobilizat între 15 și 20 de milioane de protestatari. Momentele de vârf au fost determinate de uciderea unor persoane de culoare (din care ultima, George Floyd, devenită prin moarte faimoasă). Se apreciază că, datorită evantaiului larg al obiectivelor sale (promovarea diversităților, a globalismului, a „justiției-restaurative”, a empatiei și a „transgeneraționalității”), ca și prin numărul partizanilor, ar fi cea mai amplă mișcare socială de protest a zilelor noastre. Toate acestea fac din B.L.M. o preocupare serioasă a lumii contemporane, aducând din nou chestiunea rasismului în atenția generală. Incontestabil, combaterea acestei malefice moșteniri a trecutului nu poate să nu se bucure de simpatia, atașamentul și solidaritatea majorității populației globului.
Autoproclamarea mișcării respective ca non-violentă e de natură să împrăștie rezerva unor categorii sociale, care nu agreează agresivitatea și detestă bulversarea societății prin acte de vandalism și brutalitate. Or, mediatizând marile demonstrații din acest an ale mişcării „Black Lives Matter”, presa internațională ne-a oferit o imagine ce contrazice flagrant asigurarea de mai sus. În felul acesta, din start, se poate pierde solidaritatea categoriilor sociale menționate. Căci a te ridica împotriva violenței rasiste tot prin violență rasistă, doar cu semn invers, e un principiu și o metodă de luptă fără șanse de succes.
Tot atât de neavenită este includerea în armele de luptă ale mișcării – probabil în virtutea așa-zisului principiu al justiției restaurative – blamarea valorilor culturale și istorice ale societăților populației albe. Militanții B.L.M. și-au început această „operă” atacând istoria Europei în persoana unor lideri glorificați de propriile popoare, ca și de cronicile mondiale. Celebra regină a Marii Britanii, Victoria, a fost supusă, în ipostaza ei statuară, molestațiunii, fiind mâzgălită cu vopsele și numită „criminală, stăpână de sclavi”. Tot din galeria istoriei Angliei a fost ales marele om de stat, cu o uriașă contribuție în războiul antifascist, Winston Churchill. Statuile sale londoneze au fost mâzgălite, iar marelui lider i s-a conferit calificativul de „rasist islamofob”.
Prin urmare, ce pare să-și propună B.L.M.? Să rescrie istoria universală a umanității, deocamdată în sensul excluderii din aceasta a unor mari personalități europene? Se impune ca singur criteriu de apreciere a oamenilor de stat atitudinea lor față de populația de culoare? Evident, pe această linie, urmează probabil să fie anulate și unele epoci, evenimente, acte, înscrisuri ce nu trec la examenul „justiției restaurative” a fenomenului B.L.M. Și cum s-ar proceda? Blamând în mod arbitrar ceea ce displace mişcării B.L.M. și „decretând” umplerea golurilor create cu… cu ce? Cu o nouă față a istoriei, plină de mari surprize. B.L.M. va compune noi tratate universitare, dându-le la gunoi pe cele existente, ridicând pe soclul vechilor statui eroi contestatari? Sau, ceva mai amiabil, convingând (sub presiune) Europa să renunțe la propria identitate? Ce cale va fi aleasă? Poate amândouă, dacă B.L.M. se va precipita.
În acest context ar urma să se renunțe la calea, deja uzitată, cu rezultate dintre cele mai frumoase, care aduce populației de culoare stima și calda simpatie a societății. Mă refer la punerea în evidență a valorilor umane proprii. Am în vedere personajele de culoare ce ocupă poziții dintre cele mai onorabile în viața socială din SUA și Canada: polițiști, juriști, inclusiv judecători, profesori, oameni de știință, medici, scriitori ș.a.m.d. și care se întrevăd în modul cel mai convingător în cinematografia acestor țări. Nu e aceasta modalitatea cea mai potrivită de demonstrare a capacității intelectuale și a integrării depline și armonioase a foștilor discriminați în întreaga structură a societății? În acest fel, B.L.M. va putea combate reminiscențele rasismului cu cel mai sigur succes.
Aș sugera cercetătorilor din antropologie să introducă pe agenda acestei importante ramuri științifice și studiul (pe viu, desigur) fantasticei zestre ancestrale, posedată de populația continentului african. Istoria a consacrat indubitabil zona nord-răsăriteană a Africii drept cuibul și leagănul nașterii și copilăriei seminției pământene. Experiența primară a umanității dăinuie în memoria colectivă a africanilor sub forma unor mituri mirobolante, a unei culturi orale, a dansului, muzicii și artei plastice, prea puțin descifrate și care nu pot lipsi din patrimoniul spiritual global al Terrei.
Actuala recrudescență a antirasismului, pornită din rândul populațiilor de culoare de pe continentul nord-american, pare a suferi de un anumit lapsus: uită de cea mai atroce expresie a urii de rasă cunoscută în istorie, și anume exterminarea evreilor în prima jumătate a secolului al 20-lea. În acest caz nu a mai fost vorba doar de apartheid, exploatare socială, privare de drepturi civile, dispreț uman și excludere de la privilegiile colectivității. S-a proclamat sus și tare și s-a aplicat în fapt cel mai scelerat program de crime împotriva umanității. Milioane de familii evreiești, cu bătrâni și copii, au fost aruncate în lagăre unde, într-un regim de înfometare și nimicire a demnității, stăteau la rând, ca să-și primească porția de „CytronB” și apoi ca să le fie incinerate trupurile. Acest monstruos asasinat de masă a avut ca obiectiv unul din cele mai vechi popoare, cu un enorm aport la civilizația mondială. Se poate ignora acest capitol demoniac din cronica milenară a lumii, mai ales de către militanți, indiferent de culoarea pielii, pentru condamnarea rasismului?
Poate că apartheidul din Africa de Sud să se mai apropie, cumva, de acest sumbru episod al istoriei mondiale.
Nu mi se pare că lupta populației de culoare din SUA și Canada pentru un nou statut social – e drept, exacerbată acum antagonic – s-ar revendica de la Marx. Mi-e greu să înțeleg și așa-zisul complot neomarxist generat, după cum se vede, chiar în suprastructura capitalistă, pentru adaptarea victorioasă a capitalismului la cerințele contemporane. Observ că așa-zisul „neomarxism” se preocupă, prin gura unor specialiști și instituții de profil, de revizuirea codurilor muncii în sensul diminuării sensibile a drepturilor salariaților în raporturile muncitorilor cu patronii. Pe de altă parte, a observat cineva că „neomarxistul” lucrează la un model de societate mai bună decât socialismul real european sucombat, nu de mult? Oricum, un marxism patronat de marile centre capitaliste s-ar cere mult mai atent și competent examinat, cel puțin de către intelectualitate, mefientă de obicei față de jocurile ideologice de artificii.
– Cum vedeţi ridicarea unor statui ale lui Marx sau Lenin, tocmai în Germania?
– Ce caută statuia lui Marx în Germania? Dar Karl Marx este unul din marii gânditori dați lumii de această țară. În timpul Primului Război Mondial, și imediat după acesta, marxismul a devenit în Germania mișcare de masă, pronosticându-se pe atunci chiar iminența revoluției germane ce avea să confirm doctrina. Cel destinat să înfrâneze respectiva propensiune politică a fost nazismul, care a împins starea revoluționară în altă direcție. Este de vină Marx că revoluția lui s-a produs într-o țară mare și înapoiată, ca Rusia? El condiționa în mod expres trecerea la socialism de o înaltă civilizație economică, dimpreună cu un proletariat matur. În Rusia sovietică, în foarte mică măsură a fost vorba de marxism, societatea reală creată acolo purtând amprenta lui Stalin – un personaj ignorant, primitiv, obtuz și rău din fire până la sadism.
Mă întrebați și de statuile lui Lenin, probabil avându-le în vedere și pe cele conservate în Rusia post-sovietică. Pentru a înțelege mai bine cum se explică această „ciudățenie”, vă recomand să citiți cartea Vremuri second-hand a scriitoarei bieloruse Svetlana Alexievici, laureată, cu cinci ani în urmă, a premiului Nobel. În cartea ei, scriitoarea cheamă la „vorbitor” pe rușii înșiși, pentru a defini starea de spirit cu care au ieșit din vechiul regim și cu care trăiesc în cel nou. Sentimentul lor, în mare, este suferința pentru privarea de un ideal definit ca mistic. În nimbul acesta suprarealist se învăluie și Lenin. Ba chiar Stalin, ceea ce e de-a dreptul scandalos.
– Bănuiesc că aţi aflat că vestita Catedrală Sfânta Sofia, din Istanbul, a fost transformată în moschee, fără ca Occidentul să reacţioneze corespunzător. Este acest fapt încă un semn al „inevitabilei islamizări a Europei”?
– Bineînțeles că am aflat. Turcia a revenit la statutul impus marii catedrale ortodoxe imediat după înfrângerea Bizanțului, cu o jumătate de mileniu în urmă. Această măsură făcea parte din suita acțiunilor menite să lichideze grandioasa civilizație a imperiului înfrânt. O importantă reparație a determinat în această privinţă Kemal Atatürk, fondatorul statului otoman modern. Printre acțiunile sale îndreptate spre ieșirea țării dintr-un ev mediu cuceritor, ce provocase atâtea daune unor popoare, călcându-le în picioare drepturile suverane și storcându-le de resursele naționale, a fost și anularea calității de moschee islamică a „Sfintei Sofia” și transformarea ei în muzeu.
Cum se vede, noua conducere a Turciei restaurează condiția statuată catedralei creștine de sultanul Mahomed. Se naște întrebarea dacă Turcia revine la un regim asemănător aceluia din timpul Sultanului, dând satisfacție cercurilor dornice de o restaurare a grandorii imperiale otomane și ignorând profundele schimbări produse în lume? Dar cum concordă recenta măsură a Turciei cu dorința de a edifica și pune în funcțiune moschei în cât mai multe țări cu religie creștină?
Probabil că Europa își pregătește documentele de „întâmpinare” a evenimentului și că nu s-a resemnat automat cu pierderea monumentalei relicve a creștinismului bizantin.
Cât privește „inevitabila islamizare a Europei”, cred că ironia sintagmei poate fi mai bine receptată după lectura romanului Supunere, al scriitorului francez Michel Houellebecq.
– Cum vedeţi fenomenul LGTB? Mai e mult până ce şi în România se vor oficializa căsătoriile unor persoane de acelaş sex?
– Nu obișnuiesc să mă pronunț asupra a ceea ce nu înțeleg. În plus, nu mă simt chemat să comentez public preferințele intime ale semenilor mei. Se vorbește de tendința L.G.T.B., cum o numiți, de a face prozeliți. N-aș avea de obiectat, dacă acțiunea s-ar desfășura în particular, printre adulții care dispun de libertatea necesară și de fondul aperceptiv cuvenit. Racolarea pe diferite căi a copiilor însă, cărora le lipsesc toate aceste atribute, urmând ca ei să aleagă o cale proprie abia la maturitate, mi se pare abuz și sunt convins că oamenii cu o conștiință elevată nu o fac.
În ce privește a doua parte a întrebării, nu știu ce opțiune vor avea generațiile viitoare. Va fi dreptul lor să aleagă și să decidă.
– Având în vedere secularizarea Europei, credeţi că acest fenomen poate marca începutul sfârşitului religiei creştine, al culturii şi civilizaţiei creştine?
– Nu cred că trebuie să înțelegem prin secularizare altceva decât trecerea sub auspiciile statului a averilor bisericești și mănăstirești (și nici chiar acestea în întregime, pentru că, în țările care au trecut prin „furcă”, biserica posedă încă valori materiale deloc neglijabile). Prin urmare, nu e vorba de laicizarea cultelor, adică de renunțarea la religie. Religia, după opinia subsemnatului, este o latură foarte importantă a vieții spirituale a umanității, o hrană bogată și aleasă, indispensabilă sufletelor muritorilor. Ea ne păstrează mereu într-o presupusă apropiere de marile mistere suprarealiste, de așa-zisele minuni, ca și de miracolul însuși al nașterii și morții omului, pe care biserica le celebrează într-o regie profundă, răscolitoare. Religia ține treze conștiințele, alimentându-le cu postulatele umanismului, ale eticilor superioare. Sub cupola lăcașului de cult, în umbra zidurilor înmiresmate de vechime, de tămâie și ceară topită, tainele lumii și vieții devin mai transparente, iar idealurile de dincolo de realitatea prozaică își găsesc în noi sinceri aderenți.
Ați văzut, de bună seamă, cohortele de enoriași ce înconjoară în genunchi și pe coate „casele Domnului” la diferite sărbători. Sugerează aceste scene sfârșitul religiei creștine? Mai degrabă o creștere a influenței sale în masele populare, a setei poporului de a accede la comandamente metafizice.
– Cum vedeţi viitorul Uniunii Europene, după problemele pe care le are aceasta (Brexitul fiind doar un caz)?
– Viitorul Uniunii Europene? Cred că toate ipotezele privitoare la acest subiect au fost epuizate, înfruntându-se opțiuni diametral opuse. Personal, înțeleg rațiunea de a fi (de la bun început) a acestei instituții, în special în circulația lesnicioasă a forței de muncă spre țările foarte dezvoltate economic. Chiar cu decenii în urmă, acestea s-au alarmat de reducerea ratei proprii a creșterii demografice și scăderea drastică a forței de muncă tehnico-manuale. Ne amintim de zgomotul asurzitor făcut de propaganda occidentală pe tema libertății de circulație a oamenilor din răsăritul Europei. Țelul a fost atins și, după cum știm, în ultimii 30 de ani s-a declanșat un adevărat exod al populației muncitoare (în frunte situându-se parcă România) către țările bogate. Cine a câștigat și câștigă? Într-o bună măsură masa migranților, amenințată de spectrul șomajului în țările lor, pur și simplu de foamete. Aceasta s-a arătat dispusă să accepte, pentru a supraviețui, chiar și condiții precare. Dar marile beneficiare au fost companiile multinaționale din Italia, Spania, Germania, Anglia ș.a.m.d., care au putut manipula milioane de români, bulgari, sârbi etc. – cei mai mulți necalificați în meserii importante, dar folosiți și în munci brute și plătiți cu salarii inferioare celor cuvenite autohtonilor. În schimb, țările de origine ale migranților, lipsite de nucleul valoros al forței lor de muncă, sunt nevoite acum să recurgă la aportul unor lucrători manuali veniți din țări ale Asiei. Rezultă, prin urmare, destul de clar, cine pierde în U.E. Măcar dacă ar funcționa ca lumea ajutorul financiar, promis pentru creșterea economică mai rapidă a membrelor sărace ale atât de bogatei organizații europene.
– Aţi publicat recent volumul de schiţe şi povestiri, Teatrul vârstelor, un volum cu profil inedit în ansamblul creaţiei Dvs. literare. De obicei, prozatorii încep cu schiţe şi povestiri şi termină cu romane. La Dvs. de ce a fost invers?
– Pentru că scrierea romanelor îmi cere vreme îndelungată – cele mai voluminoase doi-trei ani, ba chiar mai mult, ca în cazul trilogiei mele Pumnul și Palma –, iar eu, aflat la o vârstă foarte înaintată, nu mai am în față o asemenea perspectivă temporală. Îmi etapizez și eu munca scriitoricească în raport de condiția existențială. Și scrierea volumului recent, Teatrul vârstelor, s-a întins pe doi ani, dar, adevărat, cu pauze lungi și într-un tempo mai lejer. Ce spun, nu înseamnă că de-acum acesta este programul meu de lucru, el nestabilindu-se numai prin liberul arbitru, ci fiind determinat în mare măsură de împrejurări.
– Credeţi în Dumnezeu? Pe coperta celei mai recente cărţi a Dvs. se află o variantă a lucrării La Sainte Face, de George Rouault (1971-1956). Coperta cu chipul lui Isus Hristos s-a făcut la sugestia Dvs.?
– Ce legătură are Dumnezeu cu grafica unei cărți, concepută în virtutea criteriilor artistice, care cer sugerarea cât mai plastică posibil a conținutului textului? Și în cazul de față coperta a fost concepută de mine, alegându-l pe Rouault, fiindcă este unul din pictorii mei preferați (a se vedea și coperta volumului Diformitatea liniilor în portret). Și pentru că tabloul respectiv expune, după mine, contradicția tragică dintre conștiința de sine – hiperenergică, lucidă, inspirată – a omului și destinul său efemer, supus unor infinite vicisitudini. Pretextul picturii este presupusa amprentă a feței lui Hristos, încercată de o înfocată dumnezeire, dar și de disperarea umană.
Cred că omul contemporan nu poate trăi nici în afara științei, nici în afara religiei. Personal, glisez, de asemenea, între raționalitate și misticism, între adevărurile obiective și credințele mitice, inclusiv mistice. Mă plec în fața acelei forțe extraordinare, care menține și coordonează Universul, ca și orice particulă a acestuia, și pe care savanții o numesc de la un timp inteligența materiei. Am depășit, ca majoritatea contemporanilor, viziunea personalistă a dumnezeirii (numele vine de la tagma zeiască, ce altfel e considerată anacronică), dar îmi lipsește o nouă reprezentare imagistică a ceea ce noi numim „Pronia cerească”. Mi-e teamă că mintea noastră nu va putea ajunge la o particularizare, cât de schematică, a dirigenției obiective a lumii, cu atât mai puțin la o nouă transcriere a ei în termenii realismului pământean. Fiecare generație își va dori cu ardoare o asemenea revelație, dar va pieri înainte de a atinge, măcar în parte, marele, intangibilul deziderat. Să ne mulțumim, deocamdată, cu intuiția, cu fizica cuantică și cu elogiul adus de biserică supranaturalului. Misterul galvanizează și exaltă sufletele noastre, însetate de tainele ce foșnesc dincolo de orizont, dar și în jur, și ni se refuză.
– Marele scriitor Knut Hamsun spunea: “În cărţile mele am creat câteva sute de personaje diferite, fiecare izvorâte din mine, cu defecte şi virtuţi, precum toate personajele.” Ce spunea Hamsun este valabil şi pentru creaţia Dvs.?
– Firește, eul scriitorului e prezent permanent, atât deasupra, cât și înlăuntrul personajelor din operele sale; deasupra, fiindcă le dirijează potrivit instinctului și rațiunii proprii, și înăuntru, fiindcă în compunerea lor cel mai mult se bazează pe observațiile făcute, în viu, asupra oamenilor în mijlocul cărora trăiește. Iar dintre toate ființele umane, pe cine cunoaște mai bine? Nu pe sine însuși? Cum s-ar abține de la folosirea autoobservațiilor, când acestea îi oferă cele mai multe posibilități de a ajunge la veridicitate?
Nu trebuie înțeles însă că în cărți îl vom găsi pe autor tale quale – cu excepția, poate, a lucrărilor autobiografice, și nici atunci. Totodată, părerea mea e că adâncirea prea mare a investigației sinelui, sub formă literară, adică în personaje, nu-l va apropia pe scriitor, ci îl va îndepărta de imaginea veridică a omului. Căci, datorită subiectivității, de la un punct încolo, omul nu mai respectă adevărul.
În personajele literare apar fragmente din eul scriitorului, pe cât se poate camuflate printre alte trăsături, într-o combinație sui generis. De asemenea, includerea particularităților proprii în prea multe personaje, după mine, strică diversitatea caracterologică și spirituală a faunei prozastice. Ca atare, se impune o parcimonie în utilizarea eului propriu, ca materie primă a eroilor literari.
– Există în volumul Teatrul vârstelor o povestire, El – şi lumea, cu un puternic accent autobiografic (întâlnirea, după o jumătate de secol, a unor foşti ziarişti, pe care Dvs. i-aţi dus la Scânteia, pentru a primeni redacţia). De ce aceştia nu scriu recenzii despre cartea Dvs.?
– Chiar! Cu atât mai mult cu cât unii au practicat critica literară și de artă. Poate, pentru a nu fi acuzați de parti-pris-uri, deși așa ceva e la modă acum. Există și excepții: Radu Constantinescu mi-a prefaţat ediţia a II-a a volumului de eseuri, Biletul la control!, iar Mihai Iordănescu mi-a urmărit aparițiile și le-a consemnat pe unde a putut, cu o intuiție artistică uimitoare, ținând seama că nu acesta fusese profilul său redacțional.
În realitate, foștii mei colaboratori știu că nu mă bucur de simpatie politică printre comandanții opiniei publice literare de azi și fug și ei de necazuri.
Există însă și în categoria autorităților literare foarte importante excepții. Am să-l citez pe dl. Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor, intelectual de larg orizont social și estetic, ce, de la un timp, oferă spațiu în prestigioasa revistă pe care o conduce – România literară – comentării pertinente a cărților mele. În această ordine de idei am plăcerea să menționez și existența, printre criticii noștri de astăzi, a unui comentator de carte care înțelege și respectă principiul superior al autonomiei esteticului (ignorat cu obstinație de cei mai mulți). Este vorba de dl. Daniel Cristea-Enache. Marcând în cronicile sale deosebirea dintre opiniile noastre politice, reușește, totuși, să vadă și să pună pe primul plan calitățile literare ale cărților.
Nu subscriu la dictonul potrivit căruia „Cu o floare nu se face primăvară”; dimpotrivă, cred că o floare are meritul de a ne aminti minunatul anotimp și de a anunța definitiva ieșire din imperiul ghețurilor.
– Ştiu că aţi fost nemulţumit de recenzia pe care am scris-o eu pe marginea voluului Teatrul vârstelor, în sensul că eu m-am referit mai mult la povestirile care se subsumează titlului volumului, neglijând partea a doua a cărţii. Vă propun un experiment: să vă detaşaţi de propria carte şi să încercaţi să prezentaţi Dvs. partea a doua, ca şi când ar fi o carte a altcuiva!
– Cunoașteți, desigur, că multe cărți de beletristică, la noi și pretutindeni, poartă titlul uneia din bucățile din sumar sau al unuia din capitole. Asta nu înseamnă că recenzenții comentează doar fragmentul dătător de titlu și nu știu dacă i-ar trece cuiva prin minte ca, în cazul respectiv, autorul cărții să fie cel ce își asumă explicarea restului de text, de regulă a grosului operei.