Există, în cultura română, prejudecata că un autor nu poate fi mare decât într-un singur gen literar, deşi avem atâtea exemple care contrazic această idee (Arghezi, Blaga, Călinescu, Ana Blandiana şi mulţi alţii).
Constantin Cubleşan a debutat târziu ca poet, la 54 de ani, cu volumul Apropierea iernii, din 1993. De atunci a publicat 13 volume de versuri. În 2019 a tipărit o amplă antologie, Văzduhul din cuvinte, apărută la împlinirea vârstei de 80 de ani. Doi ani mai târziu este prezent cu antologia O sută şi una de poezii, de la Editura Academiei Române, o colecţie în care publică, de regulă, cei mai valoroşi poeţi români în viaţă.
Iată că, la 85 de ani, poetul nu ne mai răsfaţă cu un nou volum de versuri, ci cu o antologie a celor mai importante cronici literare, scrise despte carţile sale de poeme. Debutul în poezie atât de târziu se vede în registrul poetic, plin de cuvine precum iarnă, frig, înserare, toamnă, nostalgii, singurătate.
Volumul de faţă include un număr de 52 de recenzii aferente tuturor volumelor de versuri, publicate de autor, unii critici fiind prezenţi cu mai multe recenzii, despre volume diferite.
Recenziile nu sunt orânduite în ordine strict cronologică, primele cronici aparţinând celor mai importanţi critici: Horia Bădescu, Irina Petraş, Ion Pop, Ioan Holban, Petru Poantă, Gheorghe Grigurcu, Mircea Popa, după care urmerază ceilalţi, şi aici întâlnind nume importante: Aurel Rău, Constantin Zărnescu, Ion Cristofor, Titu Popescu, Diana Câmpan, Mircea Braga şi alţii, aşezaţi, în funcţie de ordinea de apariţie a volumelor de poezie, respectiv comentarile la acestea.
Desigur că este foarte greu să sintetizezi opiniile atâtor critici. Vreau să spun că recenzenţii au remarcat registrul poetic foarte vast şi variat, de la poezia de notaţie – atât de specifică grupului de poeţi de la Steaua –, vorbindu-se apoi despre poeezia erotică (cineva pomeneşte aici de poezia lui Emil Brumaru), de poezia religioasă. Nu este uitată componenta ardeleanească, în care sunt evocaţi marii eroi ardeleni, precum Horia sau |Avrama Iancu.
În orice caz, Petru Poantă, subtilul critic de poezie, observa despre poezia lui Constantin Cubleşan: „Sursa principală a lirismului o constituie atmosfera (contemplativ-melancolică şi nostalgică), iar, în ordine afectivă, sinceritatea confesiuni. Retorica fluentă, muzicalitatea rafinat-vetustă şi în diverse tonalităţi (unde avânmd aerul unor subtile pastişe după Eminescu şi, în special, Bacovia), cu inflexiuni de madrigal şi cantilenă, dar şi amplitudini mai grave de lamentaţie – iată calităţile acestei poezii ceremonioase, în care patetismul cenzurat al intimismului se conjugă cu meditaţia existenţială. […] În orice caz, fără a-i minimaliza restul operei lui Constantin Cubleşan, înclin să cred că poezia reprezintă, deocamdată, capitolul cel mai substanţial estetic al acesteia.”
Aş vrea să închei citind două strofe din poezia Crepuscul:
„Ne ofilim ca frunza de mesteacăn
Şi ne-nclinăm sub vânturi ca paltinii cărunţi –
Ni se zbârceşte pielea, de piersică trecută
Şi coborâm în vreme mai slabi şi mai tăcuţi.
Ne desfrunzim încet, ca pânza putrezită
De-atâtea ploi ce ne-au spălat prin ani –
Ni se înmoaie oasele în trupuri cocârjite
Şi ne-aşteptăm sfârşitul mai slabi şi mai golani.”