Am participat azi la conferința criticului şi istoricului literar Răzvan Voncu, de la Universittaea din Bucureşti, cu tema Scriitori în marele război. Am participat nu doar fiindcă mă înteresa tema, ci şi pentru că primisem o caldă invitație de participare, de la autor. A fost lume destul de multă, deşi ora aleasă (17,00) putea fi un inconvenient. Sunt convins că, dacă conferința era planificată la 12,00 sau la 13,00, Sala “Ion Muşlea” a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” ar fi fost neîncăpătoare.
Conferința a fost extrem de caldă, de sinceră, de echilibrata. Mi-a plăcut apoi expunerea catedratică, foarte sistematizată, lucru deloc surpinzător la un dascăl de profesie. În fine, am admirat documentarea excelentă (din punctul de vedere al istoriei şi al istoriei literare), recurgerea la texte, la argumente tari, nu la adjective tari, înțelegerea cu care i-a privit pe toți scriitorii înscrişi în cele trei tabere: antantiştii, simpatizanții Puterilor Centrale şi cei care au pledat pentru neutralitatea României. Toți aveau argumente pentru opiniile lor (argumente culturale, de educație, familiale etc.).
La final conferențiarul a fost aplaudat efectiv ca un artist, după un spectacol care a plăcut mult participanților.
Au luat cuvântul şi au făcut mici comentarii acad. Ion Pop, apoi Mircea Popa.
Am vrut să intervin şi eu şi să fac unele comentarii şi propuneri. Dar discuțiile s-ar fi prelungit prea mult, mai ales că urma şi o sesiune de autografe. Ce aş fi vrut să spun:
1. Cazul Blaga. Într-adevăr, Lucian Blaga (ca şi prietenul său, D.D. Roşca) a optat pentru Facultatea de Teologie pentru a scăpa de încorporarea în armata austro-ungară. Cei doi ştiau foarte bine că românii erau trimişi drept “carne de tun” în numeroasele războaie în care era implicate monarhia. Deci opțiunea lui Blaga şi a altora ca el nu era un act de laşitate.
2. Pactizarea cu ocupantul. Cei care au ales să nu se refugieze din Bucureşti, în fața ocupantului german, nu trebuie condamnați în bloc. Domnul Răzvan Voncu a dat exemplul lui Titu Maiorescu, germanofil convins, care a refuzat orice contact cu autoritățile germane de ocupație.
Un alt caz, înduioşator, îl avem în Ion Bianu, primul director al Bibliotecii Academiei. Ion Bianu nu s-a retras în Moldova, ci şi-a asumat riscurile rămânerii în Bucureşti, pentru a avea grijă de bunurile Bibliotecii Academiei Române. La un moment dat, un profesor de la Sofia, înrolat în armata bulgară de ocupație, s-a prezentat la Academie şi a ales peste 600 de manuscrise slavone (Bianu fiind “închis în locuință, cu santinelă la uşă”), pe care le-a dus la Sofia, sub pretextul că, fiind slavone, ar putea proveni din Bulgaria. Aflând de acest jaf din patrimoniul bibliotecii, Ion Binau, prin Lupu Kostaki, a intervenit la Mareşalul Mackensen, astfel că toate manuscrisele confiscate de bulgari au fost restituite în totalitate Academiei Române! (Apropo de Mackensen. Nu ştiam că el a plecat atât de umilit din Bucureşti. Dar am citit undeva că a fost rugat ca, la retragerea armatelor sale, să nu meargă prin Alba Iulia, pentru a nu conturba organizarea Marii Adunări Naționale, ceea ce mareşalul a respectat. Onoarea germană se dovedea şi aici! În presa interbelică am citit o ştire că, nonagenar, mareşalul a fost decorat de Hitler, pentru serviciile aduse națiunii germane! Cred şi eu!).
3. Arghezi şi ziarul “nemțesc” Libertatea. Am publicat un amplu studiu despre acest ziar, în volumul coordonat de Cătălin Negoiță şi Zanfir Ilie, Presa Primului Război Mondial, Editura Tritonic, Bucureşti, 2015. E vorba, în esență, de un ziar pe care l-a scos Tudor Arghezi, împreună cu N.D. Cocea, între 25 octombrie 1915 şi 21 iulie 1916, ziar care ar fi fost finanțat din fonduri germane. Acest ziar nu se găseşte la Biblioteca Academiei Române, ci doar, în colecție incompletă, la Biblioteca Centrală Universitară “Regele Carol I”, unde l-am consultat şi eu. Practic, din cele 258 de numere, câte au apărut în total, se păstrează doar 193, 65 fiind considerate pierdute. În cele 193 de numere disponibile, Arghezi a publicat 97 de articole, ceea ce însemnează că, în cele 65 de numere inexistente în colecția ziarului, este posibil ca poetul să mai fi publicat încă 30 de articole. Având în vedere că la acest ziar au colaborat mari scriitori români (Arghezi, Galaction, Ion Vinea, George Topîrceanu, Liviu Rebreanu ş.a.), colecția integrală a ziarului Libertatea este absolut necesară, în vederea editării operelor complete ale autorilor amintiți. (Domnul profesor Răzvan Voncu ar putea lansa un apel în România literară, pentru descoperirea numerelor care lipsesc din ziarul Libertatea.)
În vol. Opere. IV. Publicistică (1914-1918). Ediție îngrijită şi note bibliografice de Mitzura Arghezi şi Traian Radu. Prefață de Eugen Simion, Editura Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, autorii ediției menționate scriau: “În arhiva sa, Tudor Arghezi a păstrat colecții complete de periodice, numere disparate sau articole decupate din ziarele şi revistele la care a colaborat. Este inexplicabil faptul că că nu există niciun exemplar al ziarului sau măcar un articol apărut în Libertatea şi că această publicație nu figurează nici pe lista periodicelor la care a colaborat, întocmită de autor la alcătuirea ediției de Scrieri” (Ibidem, p. 1342). Să fi dorit oare Arghezi să şteargă cu buretele această secvența din trecutul său publicistic, pentru că a susținut o orientare politică invalidată de istorie? Culmea este că articolele publicate în Libertatea, în numerele păstrate, nu oferă motive în acest sens. Enigme, enigme…
4. Tratatul de la Buftea-Bucureşti. Pentru că este vorba de scriitori, este important de subliniat actul semnării păcii de la Buftea-Bucureşti, din 20 febr. / 5 martie 1918, între România, respectivi Imperiul German şi Austro-Ungaria. Timp de şase luni, cât au funcționat prerogativele acestui tratat, cenzura a acționat în mod drastic. Știu asta din scrierile lui Ion Agârbiceanu, care se plânge, într-o scrisoare către Nicolae Iorga, că i-a fost cenzurat un articol trimis pentru Neamul românesc. Ca să poate vorbi de actul Marii Uniri, Agârbiceanu însuşi recurge la tot felul de metafore şi subterfugii. Este un capitol încă nestudiat în istoriografia noastră literară.
5. Cazul Ion Agârbiceanu. Cred că ar merita dezbătut cazul lui Ion Agârbiceanu, care a făcut eforturi extraordinare pentru Marea Unire. În primul rând, a fost unul dintre puținii preoți care s-a refugiat odată cu retragearea Armatei Române din Transilvania, la Râmnicu Vâlcea (atrăgându-şi criticile superiorilor săi), iar de acolo la Roman, apoi în Rusia, împreună cu soția şi cei 4 copii ai săi. Evenimentele trăite sunt amplu descrise în trilogia Vremuri şi oameni, pe care am publicat-o în vol. VII al colecției “Opere fundamentale”, chiar anul acesta, trilogie pe care domnul Răzvan Voncu a comentat-o elogios în România literară (unde domnia sa mi-a făcut propunerea ca în următoarele două volume, IX-X, să tipăresc opera teologică a scriitorului ardelean, nu activitatea sa publicistică social-politică, propunere pe care am şi aplicat-o).
Sunt convins că domnul Răzvan Voncu va publica o carte întreagă pe tema conferinței, carte pe care o aşteptăm cu mare interes.
P.S. Am crezut că este o greşală faptul că pe afiş domnul Răzvan Voncu a fost trecut “conf. univ. dr.”. Doamne, un intelectual cu 16 cărți este doar conferențiar, iar eu am colegi care sunt tot conferențiari, dar nu au nicio carte publicată! Ce nedreptate!
Conferința profesorului Răzvan Voncu, de la Universitatea din Bucureşti
C