1. Preambul. Documentându-mă pentru un interviu cu scriitorul Dumitru Popescu, am aflat de cazul poetului Radu Crişan şi de intervenţia pe care domnia sa, în calitate de ministru al Culturii, a făcut-o direct la Nicolae Ceauşescu, pentru ca poetul să fie scos din închisoare (fusese condamnat la 12 ani!), sub acuzaţia de a fi conceput şi difuzat o literatură “subversivă la adresa statului”.
“După <<deliteraturizarea>> penitenciarelor din anii ’64-’65 – scria Al. Protopopescu –, Radu Crişan a fost primul cetăţean exterminat din motive literare.”
Cercetând cazul poetului Radu Crişan, poţi trage multe şi amare concluzii: cât de drastici pot fi unii semeni ai noştri, atunci când doresc cu orice preţ să se afirme (maiorul care i-a fixat sentinţa de 12 ani de închisoare a dovedit acest exces de zel nu doar în virtutea faptului că avusese el însuşi o condamnate de 12 ani de închisoare, ci şi pentru că voia să ajungă general, ceea ce s-a şi întâmplat după 1989); vedem cât de vulnerabilă este “hirea” umană, care se comportă cu prietenii, uneori, precum Iuda, iubitorul de arginţi (cinci sau şase martori chemaţi la proces au pledat împotriva acuzatului; trei experţi consultaţi anterior au ajuns la concluzia că versurile lui Radu Crişan “sunt profund dăunătoare orânduirii naostre de stat, prin caracterul lor deschis ostil acestei orânduiri, prin intenţia declarată repetat, în diverse modalităţi, de răsturnare a sa cu mâna armată, prin zugrăvirea şi elogierea în imagini literare a legionarismului autorului.”[1]); observăm metodele de lucru ale cenzurii, obişnuită să vadă mesaje subversive şi în cele mai inocente cuvinte, expresii sau versuri: muşcata şi troiţa, de pildă, două cuvinte întâlnite în versurile lui Radu Crişan, erau considerate simboluri legionare; capriciile cenzurii rezultă şi din faptul că un vers cenzurat într-o revistă putea fi admis într-un volum. Iată, de pildă, ce observaţii face “tov. Vasile E.” pe marginea unui număr din revista Tomis: “În pag. 6, din poezia Carte de istorie, de Radu Crişan, a fost eliminate versul enunţiativ <<mai are destule chipuri obida>> şi precizarea metaforică din care se-nţelege că istoria este un şir de răni proasptăt cicatrizate, un trunchi pe care <<cresc unchiuri (sic!; în volum, cuvântul este înlocuit cu muguri!, n. I.R.) lângă ruptură>>. S-a rezolvat prin eliminarea celor subliniate.”[2]
Se pare că asistăm oarecum şi la efectele “justiţiei divine”. La nici două săptămâni de la eliberarea poetului, căpitanul Anghel, unul dintre anchetatorii săi, moare subit, într-o staţie de autobus din faţa blocului în care locuia. Maiorul Adrian Niţoiu, ajuns general, va muri la Hamburg, de o boală incurabilă
În fine, se poate vedea câtă superficialitate şi lipsă de rigoare există în memorialistică şi în istoria literară. Sunt cel puţin cinci variante privind eliberarea lui Radu Crişan din închisoare, iar două mărturii se contrazic în legătură cu modul concret în care poetul a fost pus în libertate.
Mulţumim unor persoane şi instituţii, care ne-au oferit sprijin documentar pentru acest material: dr. Corina Apostoleanu, directorul Bibliotecii Judeţene “Ioan N. Roman” din Constanţa, dr. Adriana Szekely, de la Biblioteca Centrala Universitara „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, conf. univ. dr. Aurelia Lăpuşan, de la Universitatea “Ovidius” din Constanţa, Primăria comunei Poduri (unde s-a născut Radu Crişan), Pr. Ovidiu Daniel Hereș – Parohia Valea Șoșii, com. Poduri, jud. Bacău, domnul Gabriel Dimisianu, fost redactor-şef adjunct la România literară, prof. univ. dr. Vasile Spiridon, de la Universitatea “Vasile Alecsandri” din Bacău, scriitorii Ovidiu Dunăreanu din Constanţa şi Livia Ciupercă, de la Iaşi.
2. Cine a fost Radu Crişan? Radu Crişan s-a născut la 13 iulie 1925, în satul Poduri (centru de comună cu acelaşi nume) din jud. Bacău şi a decedat în anul 1975, la doar 50 de ani[3], probabil la Bacău, unde trăiau părinţii săi. Era fiul preotului Constantin R. Crişan, el însuşi scriitor, cum vom vedea. A urmat clasele primare şi gimnaziale în localitatea natală, apoi Liceul Teoretic din Bacău. A absolvit Academia de Studii Comerciale din Bucureşti. A lucrat ca economist la Trustul de Construcţii Locale „Dobrogea”, apoi a îndeplinit funcţia de şef al serviciului financiar la acelaşi trust. A debutat, încă elev fiind, în revista liceului din Bacău, în anul 1942. La Constanţa a frecventat Cenaclurile literare „Filimon Sîrbu” şi “Ovidius”. A colaborat la Tomis, Flacăra, Dobrogea nouă (cotidian local din Constanța), Luceafărul, Săptămâna, Contructorul.
În 1958 i se acordă un premiu la un concurs literar organizat la Constanţa. Astfel, în cotidianul Dobrogea nouă (anul XI, nr. 2993, 9 martie 1958, p. 1) se anunţă rezultatele concursului literar iniţiat de Sfatul Popular Regional şi Casa Regională a Creaţiei Populare. La “Proză”, premiul II este obţinut de Radu Crişan, pentru nuvela Păpuşa de porţelan. În acelaşi număr al ziarului Dobrogea nouă, la p. 2, I. Drăgănescu publică articolul Un succes al tinerelor condeie dobrogene, în care subliniază că în lucrările prezentate la concurs (care beneficiaseră de “îndrumarea” Cercului literar “Filimon Sîrbu” din Constanţa), “în marea lor majoritater, pulsează un viguros optimism, e prezentă imaginea nouă a satelor dobrogene, pornite în totalitate pe drumul agriculturii socialiste”. Este amintită şi nuvela lui Radu Crişan, “oglindind spiritul de răspundere şi înalta conştiinţă ce şi-o însuşeşte noua generaţie de intelectuali, crescută şi educată de regimul nostru.” Pe aceeaşt pagină, alături de alte creaţii premiate, este publicat şi un fragment din nuvela lui Radu Crişan, Păpuşa de porţelan.
Când se părea, aşadar, că Radu Crişan (membru al PCR din 1969) este un scriitor sau viitor scriitor (nu avea încă tipărit niciun volum) aservit regimului comunist, acesta, împreună cu alţi doi prieteni, înfiinţează un fel de cenaclu exclusivist, care funcţiona în casele membrilor acestuia, cenaclu având la bază “libertatea totală în exprimare”. Unul dintre membrii fondatori, Valeriu Cuşner, va scrie ulterior: “Indignaţi de ceea ce ascultam la acele cenacluri îmbâcsite de proletcultism, de cultul personalităţii, de falsul patriotism, de patetismul gratuit al incantaţiilor comuniste şi, mai ales, de obedienţa cenacliştilor, care scriau orice şi oricând, numai să fie publicaţi, am simţit nevoia de a ne izola de influenţele puterii.”[4]
Astfel, la începutul anului 1968, sunt inaugurate întâlnirile celor patru prieteni: Valeriu Cuşner, Radu Crişan, Horia Agarici (celebrul aviator, care vânase avioane bolşevice pe Frontul de Est şi căruia compozitorul Gherase Dendrino i-a dedicat un cântec), cărora li se vor alătura şi Paul Andreescu, disident cu preocupări literare, şi poetul Irinarth Vartic.
Autorul a fost arestat la 6 septembrie 1971 (după ce, la 30 iulie 1971, fusese exclus din partid), iar în decembrie este condamnat la 12 ani de închisoare, din care a executat doar 4 luni, fiind eliberat la intervenţia expresă a lui Nicolae Ceauşescu, la 22 februarie 1972. La 26 februarie 1972, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a pronunţat achitarea acestuia, la 29 februarie fiind reîncadrat la fostul loc de muncă şi reprimit în partid.
După ieşirea autorului din închisoare, apare volumul de versuri Muşcate la fereasta inimii, având loc chiar o lansare a acestuia, la Librăria Eminescu din Constanţa, la 2 noiembrie 1972. O poezie din acest volum (Apa vie) îi este dedicată criticului literar Gabriel Dimisianu, singurul martor care i-a luat apărarea în timpul procesului.
Evident că cele două volume publicate nu conţin poezii cu probleme, nu găsim în ele elemente aluzive (la primul volum lector este Liviu Călin, iar la al doilea – Gabriela Negreanu). Tonul majorităţii poemelor este unul elegiac, dar “fără încrâncenatele litanii” (Al. Protopopescu) din poezia lui Nichifor Crainic sau Radu Gyr.
Poezia se remarcă pirntr-o imagistică îndrăzneaţă: “unde peştii au răgaz să se scalde/ săpunindu-se bine c-o felie de lună” (Lângă vechiul far genovez) sau “Pe această câmpie, în această Dobroge/ în care soarele-i ultimul hoge/ al unei moschei trandafirie,/ un plop singuratec e-un minaret de geamie/ în care un pescăruş – muezin cu strigătu-n cioc –/ cheamă la rugăciune macii cu fesuri de foc.” (Pace solară) Ne întâlnim frecvent cu peisajul dobrogean, găsim nostalgia provocată de trecere ireversibilă a timpului, de plecarea cocorilor, venirea toamnei, pârgul gutuilor, dar şi de obsesia morţii etc.
În 1974, Radu Crişan se retrage, bolnav, la Bacău, unde moare în 1975, la vârsta de 50 de ani. Trei volume de versuri – Iubirile mele (versuri din anii 1953-1968); Sensuri multiple (1967-1968) şi Eu şi umbra mea (1967-1970) – au rămas nepublicate, aflându-se, probabil, în arhiva Securităţii.
I s-au tipărit doar două plachete de poeme: Muşcate la fereasta inimii, versuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972, şi Aproape o lebădă, Editura Albatros, Bucureşti, 1974.
Dintre puţinele referinţe critice despre poet amintim: În volume: Ştefan Cucu; Corina Apostoleanu, Literatura în Dobrogea. Dicţionar bibliografic, vol. I, Biblioteca Judeţeană Constanţa, Constanţa, 1997; Cornel Galben, Personalităţi băcăuane, vol. II, Editura Corgal Press, Bacău, 2003; Eugen Budău, Bacăul literar, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2004; Virgil Coman; Nicoleta Grigore (editori), Tomis. Cenzurat/Necenzurat. Mărturii documentare (1967-1977), Editura Tomis, Constanţa, 2007; Emilian Drehuţă (coord.), Enciclpedia judeţului Bacău, Editura Agora, Bacău, 2008; Maria Pop, Recviem în cetatea mării sau Cerbul capital. [Prefaţă de conf. univ. dr. Marina Cap-Bun], Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008; Dicţionar de personalităţi dobrogene, vol. IV. Artă teatrală și cinematografică, bibliologie, jurnalism, literatură, muzică, Biblioteca Judeţeană “Ioan N. Roman” Constanţa, Constanţa, 2020. În reviste: Liviu Timna, Condeie dobrogene, în Scrisul bănăţean, anul 11, nr. 10, oct. 1960, p. 78-79; Lucian Dumbravă, Tineri scriitori constănţeni, în Iaşul literar, anul 12, nr. 4, apr. 1961, p. 78; Tiberiu Tretinescu, Muşcate la fereasta inimii, în România literară, anul VI , nr. 2, 11 ian. 1972, p. 10; Mihai Minculescu, Aproape o lebădă, în România literară, anul 8, nr. 16, 17 apr. 1975, p. 9; Al. Protopopescu, Un poet ucis de Securitate, în Contrapunct, 23 apr.-6 mai 1993; Constantin Mitea, [Adrian Păunescu] a fost cel mai cenzurat şu supravegheat scriitor în vremea dictaturii lui Ceauşescu, în Totuşi iubirea, anul II, nr. 12 (29), mart. 1991, p. 3; Idem, Am citit scrisorile pe care poetul Adrian Păunescu le-a trimis lui lui Nicolae Ceauşecu, în Totuşi iubirea, anul II, nr. 33, 15-22 aug. 1991, p. 3; Titus Rusu, O dramă juridică, în Tomis, anul VII (XXXVII), nr. 9 (385), sept. 2002, p. 108-110.
3. Tatăl lui Radu Crişan – preot, învățător, scriitor, martir. Constantin R. Crişan s-a născut într-o familie de ţărani plugari din Buda-Corbiţa, aproape de Tecuci, la 16 noiembrie 1902, şi a decedat la Bacău, la 24 martie 1985. Absolvent al Şcolii Normale din Bârlad, în 1921, şi al Seminarului Teologic din Huşi, în 1923. În primii ani de după terminarea şcolii, frecventează şedinţele Academiei Bârlădene, scrie poezie, nuvele, teatru, predici, colaborează la reviste, pregăteşte serbări şi „face teatru sătesc” (după propria-i mărturisire), proiectând publicaţii literare (Orientări, 1932-1938, 1940, la Moineşti).
Preot paroh al Parohiei Valea Șoșii, din comuna Poduri, lângă Moineşti, judeţul Bacău, unde este şi învăţător la şcoala primară din Poduri. Frecventează, timp de doi ani, cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti.
Primele sale tipărituri au forma unor cateheze şi apar între anii 1925-1927: Patima, Moineşti, Cercul Pastoral, 1925; Trei conferinte, 1927, iar în 1930 îi apare volumul de poezii Bucuria. Adevăratul debut literar are loc odată cu poemul (structurat în 18 psalmi) Cântarea Mântuirii Mele, Moineşti, 1927. La Bacău îi cunoaşte pe George Bacovia şi Agatha Grigorescu-Bacovia, pe avocatul şi scriitorul I.I. Stoican şi pe pedagogul Grigore Tăbăcaru.
Colaborează la Orientări, Bilete de papagal, Colinda, Cosânzeana, Crizantema, Florile dalbe, Mioriţa etc. şi scrie poezii, piese de teatru, nuvele şi romane – cele mai multe manuscrise rămânând netipărite până azi.
În 1940, devine pentru scurt timp inspector şcolar general, după care primește spre păstorire Parohia Grigoreni, unde va rămîne tot timpul războiului.
După 23 august 1944, este inspector şcolar şi bisericesc, organizează comitete săteşti, se implică în reforma agrară, este delegat la numeroase congrese pe teme culturale şi educative. În plan cultural, scrie şi regizează piese muncitoreşti, colaborează la Gazeta literară şi la Contemporanul.
Este arestat prima dată între 15 aprilie 1952 şi 1 septembrie 1954, făcând detenţie la Canal (unde îl cunoaşte pe poetul Andrei Ciurunga).
Reîntors acasă, din 1954 slujește ca preot la Parohia Rus-Ciutea, lângă Bacău.
În 1958 îi apare, la ESPLA, unicul volum, intitulat Întâmplări din Mândruța, al romanului Zbateri, care urma să aibă cinci volume. Din motive politice, întregul tiraj (10.000 de exemplare) este retras de pe piaţă şi din biblioteci.
Sub pseudonimul Toma Spătaru, publică, la ESPLA, în 1958, romanul Zbateri, subintitulat Întâmplări din Mândruța (care constituie o radiografie a lumii anului 1936, făcută cu ajutorul unei serii de tablouri din viața unui sat). Din motive politice, întregul tiraj (10.000 de exemplare) este retras de pe piaţă şi din biblioteci. Publicarea acestui roman (care apucase să fi elogios prezentat de Al. Călinescu (în Iaşul literar, nr. 6, 1958) constituie motivul pentru care este arestat a doua oară (între 15 august 1959 şi 10 aug. 1964); în actul de detenţie se menţionează faptul că este condamnat pentru activitatea „antidemocratică”, din perioada 1933-1937. Fiind închis la Aiud, îl cunoaşte pe scriitorul şi viitorul mitropolit, Bartolomeu Valeriu Anania.
După a doua eliberare din detenţie, câțiva ani mai oficiază ca preot al Parohiei Deleni, din comuna Helegiu, jud. Bacău. Publică nuvele şi povestiri în revista băcăuană Ateneu, face demersuri să-i fie montată o piesă de teatru, revizuieşte romane mai vechi şi mai noi, realizează o nouă versiune la Câtarea mântuirii mele (1973), dar nu i se mai permite să editeze nimic.
Abia în anul 2001 se reeditează, la Editura Curtea Veche din Bucureşti, romanul Zbateri, apărut sub pseudonimul Spătaru Toma.
Despre autor s-a scris o monografie interesantă: Livia Ciupercă, Cartea dragostei creştine: Constantin R. Crişan, vlăstar şcolit în pepiniera seminariştilor de la Huşi, Carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. [Prefaţă de Constantin Dram], Editura Doxologia, Iaşi, 2015, 451 pag.
Un foarte frumos portret îi face lui Constantin R. Crişan prozatorul George Bălăiţă: “Scriitor cu har şi puteri scunse, astăzi uitat. Preot şi romancier, fantasmolog, om de carte şi om de lume. Trecut prin ciur şi prin dârmon. Politică, puşcărie, credinţă. Istoria lui este neîncetat bântuită de lumini orbitoare şi umbre întunecate. Asemenea sufletului de om cu viaţă lungă (a trăit 83 de ani, n. I.R.), Părintele Crişan, fie-i ţărâna uşoară, că îndelung a pătimit, destule păcate avu, şi mult a iubit viaţa vie. Convingătoare erau predicile lui.” (Jurnalul de duminică, 4 mai 2007, apud Livia Ciupercă, op. cit. p. 343).
4. Cum a intrat Radu Crişan în vizorul Securităţii. Dacă este adevărat ce se spune despre tatăl său, anume că ar fi fost legionar, atunci urmărirea fiului de către Securitate făcea parte din practica organului de represiune, întâlnită şi la alţi scriitori (a se vedea cazul Anei Blandiana, tot fiică de preot, interzisă ca poetă înainte de a debuta, prin avertizarea redacţiilor să nu publice poeziile acesteia!).
Al doilea motiv al urmăririi a fost conţinutul “duşmănos” al corespondenţei lui Radu Crişan cu tatăl său, corespondenţă interceptată de Securitate.
În fine, al treilea argument al incriminării a fost oferit Securităţii de caietele cu versuri, descoperite în casa poetului, la percheziţie, versuri considerate ca fiind ostile orânduirii socialiste.
La 7 septembrie 1971, Securitatea îl arestează doar pe Radu Crişan dintre cei cinci membri ai grupului (un mic cenaclu literar), care practicau “o libertate totală de exprimare”..
În luna decembrie a aceluiaşi an, are loc procesul lui Radu Crişan, care primeşte 12 ani de muncă silnică, pentru că “a conceput şi difuzat o literatură subversivă la adresa statului”.
5. Procesul. Preşedintele completului de judecată a fost colonelui Adrian Niţoiu. Ca martori ai acuzării, Securitatea i-a adus pe Octavian Georgescu şi I. Vartic, pe câţiva colegi de serviciu ai acuzatului, precum şi pe criticul literar Gabriel Dimisianu, ai cărui părinţi stăteau în acelaşi bloc cu familia lui Radu Crişan. Gabriel Dimisianu a spus că nu există nimic subversiv în poeziile inculpatului, atâta doar că unele poeme sunt mai greu de înţeles. Aceste argumente nu au contat, astfel că poetul este condamnat la 12 ani de închisoare.
6. Sinteza făcută în cadrul CC al PCR. În Cartea albă a Securităţii există o Notă cu privire la modul în care a a fost cercetat, judecat şi condamnat Crişan Radu din Constanţa, datată “23 februarie 1972”, deci a doua zi după eliberarea lui Radu Crişan, în care se arată că “excluderea din partid, cercetarea penală, trimiterea în judecată şi condamnarea lui Radu Crişan s-au făcut cu încălcarea normelor de partid şi, respectiv, a legalităţii socialiste”[5].
Urmează o trecere în revistă a principalelor momente ale acestui caz: urmărirea lui Radu Crişan s-a făcut “pe baza corespondenţei dintre acesta şi tatăl său”, Constantin Crişan, care ar fi deţinut “diferite funcţii (şef de cuib, şef sector şi ajutor comandant) în organizaţia legionară din judeţul Bacău”, precum şi pentru faptul că, “în unele poezii, există imagini artistice, care ar putea sugera simboluri ale fostei organizaţii revoluţionare şi se exprimă nemulţumiri ale autorului faţă de anumite stări de lucruri din societate”.
Organele de Securitate sunt învinuite pentru faptul că au ales din cele trei caiete de versuri ale lui Radu Crişan 23 de poezii, pe care le-au oferit unor experţi, care au ajuns la concluzia că acestea “sunt dăunătoare orânduirii noastre de stat, prin caracterul lor deschis ostil acestei orânduiri, prin intenţia declarată repetat, în diverse modalităţi, de răsturnare a sa cu mâna armată, regretarea şi elogierea în imagini literare a legionarismului autorului.” Anchetatorii sunt învinuiţi că, procedând astfel, nu s-a dat posibilitate experţilor “să aibă în vedere ansamblul creaţiei literare a lui Radu Crişan” şi astfel au contribuit la prezentarea unor concluzii eronate.”
Exclus mai întâi din partid,”cu majoritate de voturi”, Inspectoratul de Securitate Constanţa a cerut conducerii Consiliului Securităţii Statului arestarea preventivă a poetului, motivată de faptul că, lăsat în libertate, ar fi existat pericolul ca inculpatul “să împiedice buna desfăşurare a cercetărilor, prin influenţarea martorilor”, motiv considerat neîntemeiat. Mai mult, anchetatorii l-au obligat pe Radu Crişan să confirme concluziile celor trei experţi, în sensul că unele poezii “sunt potrivnice orânduirii noastre sociale”. De asemenea, anchetatorul i-a obligat şi pe martori (scriitori sau foşti colegi de serviciu cu învinuitul, deci care nu aveau cultură poetică şi literară necesară) să confirme vinovăţia lui Radu Crişan, deşi aceştia, iniţial, declaraseră că, “citind poeziile, nu au desprins sensurile duşmănoase, ci doar faptul că unele, fiind confuze, nu le-au înţeles”, dar apoi, recitindu-le, “şi-au dat seama de caracterul lor duşmănos”.
Sunt aduse apoi învinuiri celor trei procurori militar de la Procuratura Militară Constanţa, care trebuiau “să manifeste mai multă exigenţă şi să participe la principlele acte de urmărire penală, inclusiv la audierea martorilor, insistând pentru aflarea adevărului”. Sunt arătate şi alte vicii de procedură ale procesului.
Se subliniază apoi că martorul Gabriel Dimisianu, “redactor-şef adjunct la România literară, unul dintre puţinii martori care aveau cunoştinţe de strictă specialitate, a apreciat în instanţă că, citind un volum de poezii ale lui Radu Crişan, nu a remarcat idei duşmănoase, ci doar faptul că unele versuri erau confuze, greu de înţeles.”
Nota arată că, “în afară de faptul că nu s-a stăruit pentru aflarea adevărului, pedeapsa de 12 ani închisoare – apropiată de maximum de 15 ani prevăzut de lege – aplicată lui Radu Crişan era exagerată, chiar şi în cazul că faptele reţinute ar fi fost reale”. Toţi cei implicaţi în proces (judecătorul, procurorii, anchetatorii) au arătat “lipsa lor de discernământ politic, superficialitatea şi uşurinţa cu care au examinat cazul”, unii dintre aceştia recurgând la practici ilegale.
În aceste condiţii, în ziua de 22 februarie 1972, Radu Crişan a fost pus în libertate, din dispoziţia preşedintelui Consiliului de Stat (recte Nicolae Ceauşescu), iar la 26 februarie 1972, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, judecând recursul, a pronunţat achitarea lui Radu Crişan. Începând cu 29 februarie, Radu Crişan a fost reîncadrat la fostul loc de muncă şi reprimit în partid.
Faţă de aceste grave abateri, au fost luate cinci măsuri: 1. îndepărtarea din Securitate a celor doi ofiţeri (Anghel şi Pârvan), care au folosit în anchetă procedee ilegale; 2. măsuri disciplinare împotriva celor din Securitate, Procuratură şi Justiţie, care au dovedit superficialitate în acest caz (maiorul Adrian Niţoiu a fost transferat disciplinar la Direcţia Juridică a MApN); 3. abaterile respective au fost prelucrate cu întregul aparat operativ din Securitate, Procuratură şi Justiţie; 4. iniţierea unor măsuri pentru efectuarea calificată a actelor de cercetare penală; 5. desemnarea experţilor în domeniul creaţiei literar-artistice să se facă şi cu aprobarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste.
7. Declaraţia domnului Gabriel Dimisianu. În 1995, la aproape un sfert de veac de la procesul lui Radu Crişan, Serviciul Român de Informaţii i-a solicitat fostului martor la proces o “evocare a contribuţiei sale la salvarea din detenţie a poetului Radu Crişan”, declaraţie publicată şi ea în volumul amintit şi datată .
Astfel, domnul Gabriel Dimisianu spune că, în martie 1971, a fost pentru câteva zile la Constanţa (unde îi locuiau părinţii, în acelaşi bloc cu Radu Crişan şi familia sa). Cu această ocazie, o rudă i-a înmânat un caiet cu versuri al unui coleg al ei de serviciu, care coleg (Radu Crişan) dorea să-i spună părerea despre cum scrie. Autorul dorea să îşi tipărească şi un volum şi tocmai în acest sens îl consulta. Din lipsă de timp şi tragere de inimă pentru a discuta direct cu trimiţătorul manuscrisului, domnul G. Dimisianu şi-a exprimat câteva idei în scris despre manuscrisul respectiv şi a semnat la sfârşit. “În esenţă, spuneam că textele vădesc o reală cultură poetică, adusă la zi, o îndemânare a scrisului dobândită în urma unui lung travaliu, dar nu impun o viziune personalizată, nu-l individualizează literar pe autor.” Caietul şi foaia de hârtie urmau să ajungă la destinatar prin ruda respectivă.
În toamna aceluiaşi an, în timp ce G. Dimisianu se afla la Sinaia, a fost căutat de maiorul de securitate Pârvu (sau Pârvan) din Constanţa, care i-a arătat caietul de versuri al poetului constănţean şi însemnările sale critice, făcute pe marginea acestora, în primavera aceluiaşi an. Securistul i-a spus că poetul este arestat şi că i se va întocmi un dosar penal, astfel încât criticul trebuia să facă un nou comentariu al poeziilor, în care să se refere nu doar la formă, ci şi la “conţinutul duşmănos al poeziilor, legionar, antisocialist”. Agentul i-a mai spus că va fi citat la proces, ca martor. “Am ajuns la concluzia – scrie dl Dimisianu – că nefericitul Crişan este victima unor intrigi locale şi plăteşte pentru cine ştie ce altceva decât versurile, totul petrecându-se, însă, în contextual favorizant creat de revoluţia culturală declanşată de tezele din iulie ale lui Ceauşescu.”
În octombrie, criticul de la România literară a primit într-adevăr citaţie pentru a participa la proces, ca martor, unde mai fuseseră aduşi ca martori cinci sau şase membri ai cenaclului literar sau colegi de serviciu cu inculpatul. Apărătorul angajat de familie, avocatul-poet Adrian Beldeanu, nu se prezentă, aşa că fu numit, din oficiu, un alt avocat. Martorii au fost evacuaţi din sală şi audiaţi pe rând, pentru a nu şti fiecare ce au spus ceilalţi, dar, a aflat asta ulterior, toţi l-au acuzat pe poet, terorizaţi, desigur, de Securitatea locală. Preşedintele completului de judecată, maiorul Adrian Niţoiu, a încercat să îl determine să afirme că poeziile lui Radu Crişan conţin “sensuri duşmănoase, antisocialiste”, dar domnul Gabriel Dimisianu, spre cinstea sa, şi-a menţinut vechea opinie, anume că versurile incriminate “nu sunt decât nişte imagini, metafore poetice, raportabile la suferinţa intimă a autorului şi la predispoziţia sa elegiacă, dar că nu aveau nicio încărcătură socială ori politică, şi acesta era adevărul.”
Enervat la culme de această atitudine, preşedintele completului de judecată “ceru grefierului să consemneze declaraţia mea, că nu am găsit poezii duşmănoase în manuscrisul citit.” După ce a semnat depoziţia, l-a zărit o clipă pe acuzat, “un om scund, firav, aducând cu Radu Petrescu”. A urmat apoi verdictul: 12 ani de închisoare!
Să cităm în continuare din declaraţia domnului Dimisianu: ”Atunci abia am realizat că mă aflu în plin coşmar. Ceva trebuia, totuşi, făcut. La Bucureşti, am sesizat Uniunea Scriitorilor (pe Stancu, Fulga, Chiriţă) şi pe mulţi alţii, atât că nimeni nu credea că ceea ce le spun este cu puţinţă. Doar nu eram în anii ’50. N-am cedat. Împreună cu regretatul Paul Anghel (care era întrucâtva rudă, mi se pare, cu Crişan[6]), am întocmit un memoriu, în numele familiei Crişan, către CC. Adrian Păunescu m-a pus în legătură cu Constantin Mitea, căruia i-am relatat ce s-a întâmplat la Constanţa. Acesta l-a sesizat pe Dumitru Popescu, iar el pe Ceauşescu. Se mersese, totuşi, prea departe, se sărise peste cal, cu efecte contrarii celor scontate, mai ales că deja se vorbise despre caz la Europa Liberă.”
Prin luna februarie 1972, Gabriel Dimisianu a fost convocat la CC, la generalul Răduică, de faţă fiind şi ministrul Justiţiei. Aceştia i-au cerut să relateze tot ce ştia în legătură cu procesul la care fusese martor şi să mai analizeze o dată, împreună cu ei, versurile din caietele lui Radu Crişan, concluzia celor de faţă fiind că “nu era nimic duşmănos în acele poezii şi că instanţa ce judecase procesul dăduse dovadă de o totală incompetenţă în acest caz”. În timpul discuţiilor, se judeca şi recursul, în urma căruia Radu Crişan a fost achitat.
“Eliberat, fu invitat îndată de Dumitru Popescu, secretarul cu propaganda, care, magnanim, dădu dispoziţie să-i fie tipărit lui Crişan chiar manuscrisul duşmănos, pentru care era să înfunde puşcăria pentru 12 ani”, scrie domnul Gabriel Dimisianu.
S-a făcut dreptate, dar preţul a fost cumplit pentru poet: “În cele şase luni de detenţie la Poarta Albă, terorizat de perspectiva celor 12 ani, despre care nu avea cum şti că nu-i va face, Crişan s-a îmbolnăvit grav de inimă şi muri peste paţină vreme”[7].
Depoziţia lui G. Dimisianu se termină cu surpriza de a-l revedea pe fostul maior Adrian Niţoiu, în ianuarie 1990, acum devenit general, în postura de judecător în procesul celor patru membri ai fostului CPEx: Mănescu, Bobu, Dincă, Postelnicu. Tot el l-a judecat şi pe generalul Iulian Vlad, care a primit 4 ani de închisoare (judecătorul şi-a cerut ulterior iertare generalului pentru acea condamnare).
8. Variantele intervenţiei la Nicolae Ceauşescu. În literatura memorialistică de după 1989 (Al. Protopopescu, Constantin Mitea, Silviu Curticeanu, Iulian Vlad, Dumitru Popescu, Gabriel Dimisianu), s-au lansat diverse ipoteze privind persoana care a avut rolul decisive în eliberarea poetului. S-au pomenit numele scriitorilor Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Eugen Barbu, doi memorialişti dând de înţeles că ei ar avea meritul principal în achitarea poetului. În articolul din care am mai citat, Al. Protopopescu spunea: “Ulterior, numărul binefăcătorilor (lui Radu Crişan, n. I.R.) s-a înmulţit vertiginos, asemenea pretendenţilor la portofelul căzut pe un peron aglomerat. S-a pomenit numele lui Eugen Jebeleanu, iar mai recent – hei, prea recent! – al fostului consilier Constantin Mitea. În serialul său confesiv-reparatoriu din Totuşi iubirea (1992[8]), fostul demnitar îşi arogă merite decisive în rezolvarea <<cazului Crişan>>”.
Pentru că nu ştim în ce context a fost pomenit numele lui Eugen Jebeleanu şi ce a făcut efectiv acesta în favoarea lui Radu Crişan, amintim numele celor 5 “salvatori”, care pot fi documentate.
8. 1. Versiunea autorului însuşi. Nu avem o versiune scrisă de autor, ci doar mărturia lui Al. Protopopescu, membru al redacţiei revistei Tomis la acea dată, care a stat de vorbă cu Radu Crişan la puţin timp după eliberarea acestuia din închisoare, dar fără a obţine multe detalii: “Puţinătatea lor (a detaliilor, n. I.R.) se datorează stării deplorabile în care l-am găsit, dar mai ales circumspecţiei de-a dreptul maladive, consecinţă a tratamentului bestial la care fusese supus[9]./ Nu ştia (sau nu voia să spuna) cine l-a turnat. Mi-a mărturisit că a recunoscut toate acuzaţiile false câte i s-au pus în cârcă, nemaiputând îndura torturile. Susţinea că cel care l-a salvat a fost Zaharia Stancu, intervenind personal pe lângă Ceauşescu, în numele prieteniei cu tatăl său[10], încă de pe vremea revistei Azi.”
Comentarii. a. Mărturia lui Al. Protopopescu a fost publicată în 1993, la 21 de ani de la eliberarea lui Crişan, când multe detalii se estompaseră, iar memoria putea să-i joace feste (cum i-a jucat în legătură cu anul mărturiei lui Constantin Mitea, care nu a fost făcută publică în 1992, ci în 1991).
b. Dacă Zaharia Stancu s-ar fi implicat în acest caz, Gabriel Dimisianu l-ar fi amintit şi s-ar fi prevalat de numele lui, în memoriul trimis Comitetului Central al PCR, ca şi în evocarea solicitată de SRI, în anul 1995.
8. 2. Versiunea lui Silviu Curticeanu. În cartea sa de memorii, fostul demnitar comunist scrie: “Un om, pe nume Crişan, inspirat de muze şi cătrănit de realitate, scrie o poezie, revărsându-şi năduful asupra conducătorului atotputernic. Cenzura citeşte, înţelege şi nu iartă, sesisează Procuratura Militară, care, la rândul ei, dispune trimiterea versificatorului în judecată, crezând, probabil, cu inocenţa ei dintotdeauna, că proasta inspiraţie este infracţiune. Un magistrat militar, pentru a da imbolduri galonelor în formare, aplică o pedeapsă (12 ani!!!) incredibilă pentru orice om căruia i-a mai rămas un dram de judecată sănătoasă.
Împrejurarea este aflată de Eugen Barbu, care o sesizează, dur şi protestatar, lui Ceauşescu. Aflat încă, atunci, cu vârful picioarelor pe pământ, Ceauşescu dispune verificarea deîndată a dosarului, şi întâmplarea face ca instrumentul constatator al infamiei să fiu chiar eu. Mă apuc, în miez de noapte, de studierea dosarului, deşi aberanta hotărâre putea fi blamată doar pe spusele ei. Având, aşa cum am aflat mai târziu, în faţă, o geantă neagră, cu urechi pitite în închizătoare, uitată pe masă de un hâtru ce părea om cumsecade, am ascultat, stăpânindu-mi cu greu iritarea, inepţiile celor de la cenzură, vorbele puţine, marcate de nedumerire şi spaimă, ale lui Crişan, fermitatea agresivă a judecătorului, ce-şi apăra soluţia cu mare nevrednicie.
Să mă aflu în treabă sau poate să mă asigur, recurg şi la opinia critică a lui Gabriel Dimisianu, deşi ştiam prea bine că poezia nu este inocentă, dar aceasta nu are nicio legătură cu rigorile codului penal.
Referatul meu, susţinut de opinia lui Gabriel Dimisianu, ajunge pe masa lui Ceauşescu, acesta se înfurie din nou, dispune eliberarea de îndată a lui Crişan, repunerea lui în toate drepturile, apreciind – culmea, până şi el – hotărârea ca un act provocator.
Poate şi era, dar eu, în marea mea naivitate, nu mi-am dat seama de faptul că magistratul cu pricina, viitorul general din instanţele postdecembriste, Niţoiu, era un <<disident>>, care a vrut, pe seama bietului Crişan, să contribuie la compromiterea regimului comunist.”[11]
Comentarii. a. Nu ştim cum i-a sesizat Eugen Barbu cazul lui Nicolae Ceauşescu, fiindcă numele său nu este amintit în documentele ulterioare procesului (Nota şi depoziţia lui Gabriel Dimisianu).
b. Nu credem că a existat între poziile lui Radu Crişan una împotriva “conducătorului atotputrenic”, pentru că aceasta ar fi fost cel mai grav act de acuzare, de care Securittaea s-ar fi prevalat.
c. Referatul de care vorbeşte Silviu Curticeanu nu a ajuns direct la Ceauşescu, ci mai întâi la Dumitru Popescu, care era ministrul Culturii (funcţie superioară celor deţinute atunci de Constantin Mitea şi Silviu Curticeanu), iar acesta i-a prezentat cazul, în premieră, lui Nicolae Ceauşescu.
8.3. Versiunea lui Dumitru Popescu. Reproducem un fragment ditr-un interviu pe care Adrian Păunescu i l-a luat lui Dumitru Popescu, în iunie 1991, la închisoarea Jilava, şi publicat apoi în revista Totuşi iubirea, intrerviu reprodus de Dumitru Popescu în volumul său, Spaţiile dintre negru şi alb:
[Adriana Păunescu]: În 1972, familia poetului Crişan din Constanţa a intervenit pe lângă mine[12] şi eu m-am zbătut, cerând ajutorul dumneavoastră şi al domnului Mitea, ca să-l convingem pe Nicolae Ceauşescu de nevinovăţia poetului Crişan, aruncat în închisoare şi condamnat 12 ani, din câte ţin eu minte, pentru poezie anticomunistă. Aţi participat efectiv la strădania de a-l convinge pe Nicolae Ceauşescu de nevinovăţia acelui om. Şi Nicolae Ceauşescu l-a eliberat din închisoare. Vă gândeaţi atunci că, în faţa lui Dumnezeu, până la urmă toate gesturile oamenilor contează? Vă gândeaţi că vreodată eu voi folosi ca argument, în ce vă priveşte, acea benefică intervenţie a dumneavoastră?
– [Dumitru Popescu]: Când am intrat în posesia cazului Crişan, pe fiinţa mea a pus stăpânire o emoţie fără precedent. Să fiu sincer, nu mai mă înţelegeam. Ştiţi ce impuls mă domina? Să fac lumină sau să-i împărtăşesc soarta. Am luat manuscrisul şi m-am dus cu el la Ceauşescu. Din fericire, l-am găsit singur şi, oarecum, relaxat. I-am cerut permisiunea să-i citesc câteva poezii, străbătute de un patriotism curat şi ardent. Apoi i-am adus la cunoştinţă cum, pentru ele, un poet a fost condamnat 12 ani şi se stinge, bolnav, în puşcărie. Mi-a smuls manuscrisul din mână, l-a răsfoit, a mai citit şi el două-trei poezii cu voce tare. Vedeam cum se încărca. De-acum bine montat, dar şi bine strunit, a cerut să-i fie aduşi pe fugă Patilineţ, ministrul de Interne, ministrul de Justiţie şi şeful Procuraturii.
Bineînţeles, în scurtul răgaz până la venirea acestora, am pus paie pe foc (vedeam vâlvătăile!) cât am putut. Măsura de la un capăt la altul cabinetul şi eu mă ţineam după el şi-i furnizam amănunte, transmiţându-i şi starea aceea emotivă specială, de care am pomenit. La un moment dat s-a oprit şi, foarte aproape de mine, cu o sinceritate de care n-am mai beneficiat niciodată, a exclamat: „Să fie el al dracului de socialism, dacă poate să ne aducă aici!“.
A urmat şedinţa. A fost cumplit, năpraznic. Credeam că le taie capetele pe loc. Citea din când în când câte o strofă şi întreba: „Pe cine deranjează asta, cui îi strică socotelile? Ţie, cutare?“
A insinuat, a făcut procese de intenţie, a acuzat. A ordonat ca în seara aceea să fie pus în libertate, iar a doua zi să i se rejudece procesul. În clipele acelea, mi se părea un mântuitor. A indicat să i se dea imediat o sumă de bani, a fost de acord să se publice volumul incriminat[13]. L-am ţinut la curent, inclusiv cu vizitele pe care mi le-a făcut ulterior Crişan.
Mă întrebaţi dacă mă gândeam atunci că gestul meu va conta în faţa lui Dumnezeu. Nu mă gândeam la asta. Eram pur şi simplu fericit. Mai fericit ca niciodată în lunga şi cenuşia mea carieră de dregător comunist. Şi, de ce să nu mărturisesc, mândru! Mândru că socialismul poate totuşi să smulgă un nevinovat din mâna călăilor, să zădărnicească o crimă.
Da, în esenţă, aveţi dreptate. Cel mai mult contează în viaţă binele pe care îl faci. El permite să crească omul din tine. Şi, până la urmă, din toate, cu el rămâi.”[14]
Rugându-l pe domnul Dumitru Popescu să-mi confirme dacă Ceauşescu a spus într-adevăr acele vorbe dure la adresa regimului („Să fie el al dracului de socialism, dacă poate să ne aducă aici!“), domnia sa mi-a mărturisit:
“Da, această frază l-a ridicat (pe Nicolae Ceauşescu, n. I.R.) foarte mult în ochii mei, convingându-mă ca un conducător ce poate fi și iubit de oameni.
Acel Crișan era un poet amator, care a îndrăznit să dea spre publicare o plachetă de versuri. Nu știu de ce, majoritatea acestora se referea la Basarabia, deplângând soarta poporului moldovenesc, rupt de trunchiul etnic și supus dominației străine. Cenzura a sesizat secția militară a CC, că avem de-a face cu un material subversiv. Șeful acelei secții, Patilineț, a alertat imediat justiția, căreia i-a ordonat să-l sancționeze drastic pe autor. Astfel, omul s-a ales cu o condamnare la închisoare de 12 ani, pe care începuse să o execute.
Când am primit plângerea (nu țin minte dacă semnată sau nu[15]), Crișan se afla în închisoare. După ce m-am edificat asupra abuzului (procurându-mi și citind volumul ce nu fusese difuzat[16]), am luat materialele probatorii și m-am dus la Nicolae Ceaușescu. Mi-a ascultat foarte atent pledoaria, după care i-am făcut lectura poeziilor incriminate. Nu-i venea să creadă. „Dar acesta e un patriot! a exclamat. Cum e posibil să fie băgat la închisoare?”
I-am spus părerea mea despre scandaloasa comportare a justiției, ca și despre mentalitatea cenzurii și a lui Patilineț personal. Nicolae Ceaușescu a apăsat pe butonul soneriei și a cerut să se prezinte imediat la cabinetul său Patilineț, ministrul Justiției, președintele Procuraturii Generale, șeful Cenzurii și încă două-trei persoane, pe care le-am uitat.
A fost un adevărat carnagiu politic. Iată ce le-a spus în esență: „Pe cine slujiți voi? Băgați la închisoare patrioții români? Hai, accept că mintea voastră neevoluată nu înțelege poezia, dar nici că un om plânge în versuri drama ruperii Basarabiei noastre de țară? Sunteți în slujba dușmanilor, nu a poporului român! O să dați socoteală pentru acest act antiromânesc! Acum faceți ce știți și scoateți-l pe om din pușcărie, anulați sentința criminală, lăsați să circule acest volum. Acum să vină (cutare) de la cadre!”
După plecarea incriminaților, luându-mă la o scurtă plimbare prin cabinet, și-a dezvăluit o stare de spirit, care m-a încântat. Părea alarmat, văzând întâmplarea nu la dimensiunea incidentului, ci la scara generală a societății. Atunci a pronunțat fraza aceea consternantă în gura unui șef de partid comunist, la un om ce gira acel sistem în țara noastră. Devenise, nu știu dacă prima dată, conștient de faptul că emblema pe care o promova ascundea și „geniul răului”, abuzul criminal, inumanitatea. Și, ca atare, lua atitudine, califica și condamna chiar lumea căreia el însuși îi dădea viață.
A doua zi am primit telefonul lui Crișan, liber de-acum, care îmi mulțumea printre sughițuri de plâns. Apoi, după câteva zile, mi-a telefonat din nou, pentru a-mi comunica vestea că placheta lui se află în librării.
Comentarii. a. În cele două volume publicate ulterior de Vasile Crişan, nu există nicio poezie despre Basarabia, subiect tabu în perioada respectivă, dar este posibil să existe asemenea poezii în cele trei volume confiscate de Securitate, având în vedere că poetul era moldovean, simţind mai acut decât nemoldovenii drama ruperii Basarabiei de ţară.
b. Volumul Muşcate din fereasta inimii a fost tipărit abia în toamna anului 1972, deci nu putea apărea în vitrine la câteva zile după eliberarea autorului din închisoare, mai ales că vem precizarea: Ceauşescu “a fost de acord să se publice volumul incriminat”.
8.4. Versiunea lui Iulian Vlad. Într-un serial de convorbiri, publicate iniţial în presă, apoi reluate în volum, fostul şef al Securităţii afirmă: “Radu Crișan – economist la Trustul Judeţean de Construcţii Constanţa, fost ajutor comandant legionar[17], membru al Partidului Comunist Român – este autorul volumelor de poezii nepublicate Iubirile mele, Sensuri multiple, Eu şi umbra mea. O comisie de specialitate, consultată de Securitate, a concluzionat că poeziile pot fi publicate. Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri a decis, însă, că 23 de poezii „dăunează orânduirii de stat, prin caracterul lor deschis ostil, declararea repetată, în diverse modalităţi, a intenţiei de răsturnare a regimului cu mână armată, regretarea şi elogierea în imagini literare a legionarismului autorului.”
Fiind sesizat Comitetul Judeţean Constanţa al PCR, autorul a fost exclus din partid şi deferit justiţiei, pentru săvârşirea infracţiunii de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”. La 6 septembrie 1971, Tribunalul Militar, prezidat de maior de jusţie Adrian Niţoiu, l-a condamnat la 12 ani de închisoare.
În urma memoriului adresat CC al PCR de criticul Gabriel Dimisianu şi Paul Anghel, în numele familiei, Radu Crişan a fost pus în libertate.
La 26 februarie 1972, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a constatat nelegalitatea condamnării şi a pronunţat achitarea. Dumitru Popescu, secretar al Comitetului Central, şeful Secţiei ideologice a PCR, a dispus tipărirea volumului de poezii pentru care a fost condamnat. Radu Crişan a fost reprimit în partid şi reintegrat la locul de muncă.”
Comentarii. La redactarea acestui pasaj referitor la cazul Crişan, Iulian Vlad a avut la îndemână Nota publicată în Cartea Albă a Securităţii, Notă din care preia multe informaţii, inclusiv concluzia iniţială a procesului, e adevărat, citată fără rigoarea necesară, mai mult o parafrază decât un citat exact.
9. Eliberarea din închisoare. Referindu-se la eliberarea propriu-zisă a lui Radu Crişan din închisoare, Al. Protopopescu scrie: “În fine, am fost de-a dreptul consternat de modul evlavios în care muribundul mi-a relatat deznodământul detenţiei. Episodul se petrece în crucea unei nopţi, când şeful închisorii de la Poarta Albă dă buzna în celula sa, înmânându-i hainele civile, cu nemaisperatul: <<Tovarăşe Crişan, îmbracă-te şi hai, eşti liber!>> La auzul istoricului apelativ, deţinutul face un preinfarct, este oblojit în pripă şi îmbarcat în acelaşi elicopter cu comandantul Securităţii constănţene, col. Burlacu. La 8 dimineaţa, marele fiu al poporului dă mâna cu scheletul, îi aduce la cunoştinţă că a fost o eroare, îi dă din propriul buzunar 2000 de lei, anunţă destituirea lui Burlacu, ordonă depunerea tovului Crişan în sânul familiei şi-l asigură de remunerarea retroactivă pe tot timpul detenţiei (vreo 32.000 de lei). La numai câteva luni i se tipăreşte, la Editura Eminescu, volumul de versuri, Muşcata din fereastră (sic!)”[18].
Într-un alt articol, Titus Rusu scrie că “Radu Crişan a fost pus în libertate în acea noapte. Subofiţerul care avea magazia cu efectele deţinuţilor de la Penitenciarul Peninsula, era la o nuntă, într-un sat din judeţul Tulcea. A fost adus imediat. Mahării constănţeni l-au condus acasă pe poet, cu limuzina Securităţii. Acasă, familia, prevenită, îl aştepta. Din balcon, poetul şi soţia se uitau uimiţi la securiştii din faţa blocului, care le făceau semne amicable şi bezele.”[19]
10. Concluzii. După cum rezultă din faptele prezentate mai sus, Dumitru Popescu a avut rolul esenţial în eliberarea lui Radu Crişan, prin intervenţia sa convingătoare la Nicolae Ceauşescu.
Cazul poetului Radu Crişan este tipic pentru un stat totalitar, unde puterile (legislativă, executivă şi judecătoreasca) nu sunt separate. Această situaţie ne confirmă parcă spusele lui Bellu Zilber, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Lucreţiu Pătrăşcanu: “Socialismul din România va purta pecetea a două genii: Iosif Vissarionovici Stalin şi I.L. Caragiale!”
În fine, după cum am arătat, unii memorialişti îşi arogă merite pe care nu le-au avut, punând în circulaţie informaţii false, fanteziste, fără susţinere documentară.
Atrâgând atenţia asupra celor doi scriitori (tată şi fiu), sperăm ca numele şi opera lor să fie inventariate şi comentate în dicţionarele şi istoriile noastre literare.