1. Înfiinţarea revistei. Cred că am auzit pentru prima oară de revista Echinox în primăvara anului 1974, când o parte din colegii mei de liceu, din Luduş, au făcut o vizită la Facultatea de Filologie din Cluj, la care eu nu am vrut să particip, dintr-o prejudecată prostească: ziceam că, dacă nu voi reuşi la admiterea la facultate, din acel an, drama mea va fi şi mai mare, pentru că aveam un termen concret de comparaţie – facultatea fascinantă, al cărei student ar fi fost posibil să nu fiu.
Trebuie spus de la început că apariţia revistei Echinox a fost posibilă datorită noului climat politico-ideologic, apărut după Congresul al IX-lea al PCR, când lider al partidului devine Nicolae Ceauşescu, iar România iese treptat de sub hegemonia sovietică. Noul climat este admirabil descris de Ştefan Aug. Doinaş, într-o scrisoare către Teofil Răchiţeanu, datată “2 mai 1969”: “Condiţiile vieţii noastre culturale de astăzi, climatul de libertate creatoare, care stimulează afirmarea talentelor tinere, precum şi un neîntrerupt schimb de idei, îmi dau certitudinea că aceste zile sânt deosebit de prielnice pentru cultura românească: regăsind tradiţiile viabile ale artei noastre, ne-am întors dintr-un îndurerat exil, pentru a ne regăsi pe noi înşine.”[1]
Cine vrea să afle adevărul despre înfiinţarea acestei miraculoase reviste, trebuie să citească excelenta carte a lui Petru Poantă, Efectul “Echinox” sau despre echilibru, [ediţia a doua], Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, dar şi monumentala culegere de evocări, Echinox 50. Volum coordonat de Ion Pop şi Călin Teutişan, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, 586 pag.
Aflăm din cele două volume că primul număr al revistei a apărut în decembrie 1968 şi a fost tipărit în 4000 de exemplare. Revista nu conţinea niciun articol programatic, iar marea majoritate a colaboratorilor erau studenţi. Revista apare de la început în trei limbi, acest multiculturalism, “poate o premieră europeană”, crede Petru Poantă, în cartea citată (p. 23), fiind ideea primului secretar al judeţenei de partid Cluj, Aurel Duca (“Cred că şi ideea unei reviste trilingve i-a aparţinut”, Ibidem, p. 27). Fiecare număr avea, aşadar, trei pagini în maghiară şi una în germană, asta înainte ca Universitatea “Babeş-Bolyai” să devină, printr-o lege, universitate multiculturală. Este interesant şi faptul că “triumviratul” conducerii revistei (Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic) lipseşte din primul număr (Marian Papahagi va pleca la studii în Italia – 1968-1972 –, iar Ion Pop şi Ion Vartic încă nu se implicaseră în apariţia revistei). “La drept vorbind – scrie Petru Poantă – el (Marian Papahagi, n. I.R. ) şi Eugen Uricaru au fost iniţiatorii propriu-zişi şi s-au ocupat cu foarte complicata birocraţie a aprobărilor publicaţiei.” (p. 24) Ideea denumirii – Echinox – i-a aparţinut lui Marian Papahagi.
Bucuria apariţiei primului număr nu a ţinut foarte mult, fiindcă revista a fost stopată, datorită publicării, pe trei pagini, a eseului Ce este filosofia?, de Martin Heidegger, în traducerea lui Radu Mihai. Numărul 2 va apărea abia în martie 1969, noul redactor-şef, în locul lui Eugen Uricaru, fiind asistentul universitar Ion Pop, “o alegere providenţială, judecând după evoluţia ulterioară a lucrurilor”, scrie acelaşi Petru Poantă. Desigur că, după acest incident şi nemulţumirea politrucilor pentru profilul primului număr (absenţa preocupărilor pentru “viaţa studenţească”, neancorarea noii publicaţii în realitatea socială a universităţii etc.), revista putea fi suspendată definitiv, dacă ea nu ar fi apărut şi cu girul noului ministru al Tineretului, Ion Iliescu. O problemă politică, despre care nu s-a prea vorbit.
- Ion Iliescu şi revista “Echinox”. Am participat la toate manifestarile omagiale Echinox (la 10, 20, 35, 40, 45 şi 50 de ani). La nicio manifestare omagială nu s-a putut pomeni numele lui Ion Iliescu. Înainte de 1989, contribuția sa la apariția revistei Echinox nu a putut fi menționată, pentru că acesta devenise, după 1971, un personaj indezirabil pentru regimul ceauşist. Nici după 1989 numele său nu a putut fi pomenit, pentru că, în calitate de preşedinte al României libere, avea mulți adversari politici, încât lumea prefera să îi treacă numele sub tăcere, ca să nu se nască polemici şi controverse.
Cred că acum se poate spune adevărul. O să îl citez pe Petru Poantă, martor la eveniment: “În cazul Echinox-ului, lucrurile erau şi mai complicate: ca publicaţie «de tineret», ea trebuia aprobată şi de către UTC, şi de către partid, şi asta, de la organele locale până la cele centrale. […] Era suficient ca pe traseu o singură persoană influentă să-şi facă suspiciunea credibilă şi totul se ducea de râpă. […] Dar cam în acelaşi interval se mai întâmplase ceva: nu ştiu pe ce filieră, reuşisem să-l invităm la Cenaclul Echinox pe proaspătul ministru al Tineretului, Ion Iliescu, actualul [în 2003, când a apărut cartea] preşedinte al României. Întâlnirea a avut loc la Facultatea de Filologie, în sala nr. 5, şi, în principal, s-a discutat despre înfiinţarea unei reviste studenţeşti la Cluj. Ion Iliescu a surprins printr-un discurs deloc convenţional şi de un liberalism frapant. A lăsat să se înţeleagă că venise tocmai pentru a se interesa de iniţiativa grupului nostru, ceea ce echivala cu însăşi satisfacerea ei. Această disponibilitate neaşteptată a anulat orice reticenţe ale autorităţilor locale.>> (Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2003, p. 29).
3. “Întâlnirea” mea cu revista. Primul contact propriu-zis cu revista l-am avut în ziua înscrierii, când, “de musai ca de voie bună”, am cumpărat un exemplar din revistă, ca toţi candidaţii la admitere. Iar după ce am devenit student, desigur că îmi cumpăram şi citeam revista lunar.
În după-masa zilei de sâmbătă, 10 aprilie 1976, colegul de an, Octavian Soviany, care intrase deja în redacţia revistei, a venit în camera mea de cămin şi mi-a spus că Marian Papahagi, redactorul-şef al revistei, “mă roagă să trec pe la redacţie, vrea să mă cunoască, pentru că a auzit vorbindu-se despre mine” (evident, Marian Papahagi aflase despre unele isprăvi ale mele, în calitatea mea de preşedinte al Consiliului ASC Filo I). Nu m-am dus imediat, cred că din lipsă de timp sau din alte motive, pentru că, joi, 22 aprilie, Soviany mi-a spus că a doua zi, la ora 10, sunt din nou invitat la redacţia revistei, unde trebuia să mă duc, mai ales că Soviany îmi spunea că “până acum am sfidat revista”.
În jurnal n-am notat nimic despre această primă vizită, care a avut însă urmări imediate. În urma discuţiilor cu Marian Papahagi, am devenit titularul rubricii “Lupta cu inerţia”, unde am şi debutat, cu articolul Stă în puterea noastră…, în Echinox, nr. 3-4, 1977, dedicat implicării românilor în eliminarea urmărilor cutremurului devastator, din 4 martie 1977.
De la nr. 10 din 1977, apar ca redactor în caseta redacţională, până în vara anului 1979, când am părăsit şi Clujul, fiind repartizat, ca profesor, la o şcoală din Timişoara.
Sediul redacţiei se afla într-un birou cu arcade gotice, din clădirea care de atunci îi poartă numele (localizată la fostul Club “Jósza Bélla”, după numele liderului comunist maghiar, asasinat de fascişti), clădire pe zidul căreia, în 2018, la semicentenarul revistei, s-a montat o placă omagială.
În redacţie aveam să îi întâlnesc pe unii dintre colegii mei mai mari: Ion Simuţ (preferatul profesorului Iosif Pervain, pe care eu îl “invidiam” pentru articolele publicate nu numai în Echinox, ci şi în Luceafărul), pe cronicarii revistei, delicatul Gheorghe Perian şi impetuosul Radu G. Ţeposu, pe ultradotatul Ştefan Borbély (singurul clujean lăudat de Adrian Marino în memoriile sale), pe Emil Hurezeanu, Ioan Groşan, Tudor Dumitru Savu, Ion Pecie, Al. Cistelecan, Virgil Podoabă, Aurel Pantea, Ioan Moldovan şi alţii.
În ciuda faptului că era plasată pe pagina a doua a revistei, ceea ce însemna plata unui tribut (pe care l-am facut cât mai nesemnificativ) către factorul ideologic, am reuşit să public aici articole care se înscriau în spiritul rubricii, care prelua titlul unui volum al lui Nicolae Labiş, Lupta cu inerţia. Nu întâmplător, unele articole inserate aici au avut ecouri pe plan naţional.
Aici am publicat articolul Cum vorbim în şedinţe, care a fost repede preluat de Viaţa studenţească, revistă al cărei spirit de frondă era deja cunoscut ‒ ca şi al suratei sale, Amfiteatru, unde Ana Blandiana va publica ulterior (nr. 12 (228), decembrie 1982, p. 10), celebrul grupaj de versuri, intitulat Antologica, pentru care redactorul-şef, Stelian Moţiu, şi adjunctul său, Dumitru Constantin, au fost schimbaţi din funcţie.
Jurnalista Melania Duşe-Drăgan, una din vocile distincte ale jurnalisticii clujene, de atunci şi de mai târziu, m-a invitat să prezint articolul Cum vorbim în şedinţe şi la Radio Cluj (care urma să fie preluat de Radio Bucureşti). În articolul respectiv criticam, fără să ştiu atunci de sintagmă, «limba de lemn» a activiştilor de partid. (Peste 30 de ani, aveam să organizez, la Catedra de Jurnalism a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, un simpozion naţional cu tema Limba de lemn în presă – ieri şi azi. Lucrările simpozionului au fost tipărite în volumul coordonat de mine, Limba de lemn (Editura Tritonic, Bucureşti, 2009), care a devenit un volum de referinţă în domeniu, prin numele de mare prestigiu incluse în sumar.
Sunt foarte bucuros că în recenzia consacrată acestui volum, Limba de lemn în presă, doamna Ioana Vintilă-Rădulescu, eminentă specialistă în lingvistică şi coautoare, între altele, a DOOM-ului, mi-a recunoscut prioritatea abordării limbii de lemn.
Un alt articol de la această rubrică, Eseul vagabond (nr. 1-2, 1979), a fost remarcat de M.N. Rusu şi republicat în Amfiteatru (nr. 3, 1979), cu un titlu uşor schimbat, Eseul călător. Ce făceam în acel articol? Plecând de la o constatare a lui Camil Petrescu, anume că “Între Dunăre şi Carpaţi totul este eseu”, observam lipsa tot mai acută a istoricilor literari, tinerii fiind atraşi mai mult de specia mai seducatoare a eseului. Peste circa două decenii, Dan. C. Mihăilescu va scrie un articol în revista 22 exact pe aceeaşi temă, propunând “un deceniu al factologiei în lumnea noastră culturală. Al răcelii constructive în locul nimicniciei febrile, dar talentate. Al acumulării pozitive, al pragmatismului şi strictei referenţialităţi. Zece ani în care toate instituţiile de cultură să fie obligate să-şi redacteze marile şi micile instrumente de lucru, istoria Academiei şi a universităţilor româneşti, istoria radiodifuziunii, dicţionarul baroului românesc, istoria instituţiilor de cercetare, a uniunilor de creaţie, o istorie serioasă a ziaristicii, dicţionare de istorici, geografi, actori, regizori, muzicieni, […], mă rog, fiecare e liber să adauge alte şi alte exepmple” (revista 22, 1-7 iunie 1997).
Alte articole de la rubrica «Lupta cu inerţia», pe care am deţinut-o la revista Echinox, până la plecarea mea din facultate, în 1979, au abordat banalitatea şi monotonia în care trăiam, absurdul pe care îl traversam (Akaki Akakievici şi urmaşii săi moderni, nr. 3-4, 1979), disoluţia unor valori care faceau parte din ceea ce Tudor Vianu numea «idealul clasic al omului» (Prietenia la răspântie, nr. 10, 1979). La acestea se adaugă câteva interviuri cu mari personalităţi ale culturii române: Iorgu Iordan, Edgar Papu, D.D. Roşca, articole despre Constantin Noica, D. Popovici, Liviu Rusu ş.a. (Îmi amintesc că, după publicarea interviului cu D.D. Roşca, am primit o scrisoare de la marele filosof, în care acesta îşi exprima bucuria şi surpriza că textul interviului a apărut în varianta iniţială, fără ciuntirile cenzurii. Surpriza filosofului se datora faptului că nu i-au fost eliminate din interviu câteva observaţii critice la adresa lui Călinescu, într-un context în care era la modă cultul acestuia. Eugen Barbu lansase în anii aceia sintagma «divinul critic».)
Revista s-a făcut cunoscută prin publicarea câtorva documente de mare importanţă cultuyrală (Memoriul adresat de Lucian Blaga Comitetului Central al PMR – în Echinox, anul X, nr. 6-7, 1978, text publicat de Mircea Zaciu). În 1981, revista a publicat câteva fragmente din scenariul filmului De ce trag clopotele, Mitică?, film care va fi interzis de cenzura comunistă. Semnalez şi primul număr (coordonat de Ştefan Borbély) de psihoistorie din estul şi centrul Europei
4.Obolul plătit politicii. Revista Echinox apărea în regimul comunist, realitate de care ea nu putea face abstracţie. Marele merit al revistei, al conducătorilor acesteia (Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic) era că acest tribut a fost unul extrem de mic. Revista Echinox a fost o excelentă insulă a rezistenței prin cultură (să ne amintim că era printre puținele publicații ale vremii – dacă nu chiar singura! –, care nu avea pe frontispiciu sloganul „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, ci doar mețiunea ”Revistă de cultură”).
Toate revistele de cultură trebuiau să aibe articole “pe linie”, nu se putea supravieţui altfel. Steaua proceda la fel. Singura publicaţie care nu se supunea acestui deziderat era reviata Secolul 20, condusă de Dan Hăulică, şi care găsise un subterfugiu genial, pentru a se sustrage presiunii factorului politic: apărea cu un an întârziere! Ce însemna asta? Dacă, să spunem, revista aferentă anului 1974 apărea în 1975, ea nu putea da citate din cuvântările lui Ceauşescu, rostite în 1974, pentru că acestea deveniseră inactuale, fiind înlocuite, în materialele de propaganda, cu extrase din 1975. Dar era absurd să dai citate din 1975, pe o publicaţie care avea ca an de imprimare 1974!
În revista Echinox, unele articole cu profil-social politic erau semnate de redactorii revistei cu pseudonime, nu cu numele lor reale. În articolul meu, Programul de activitate, de la rubrica “Lupta cu inerţia”, pentru că a trebuit să citez şi numele lui Ceauşescu, l-am semnat cu pseudonimul Romulus Cătană. Articolul de pe prima pagină a revistei, Moment de imbold şi entuziasm (dedicat vizitei lui Nicolae Ceauşescu în judetul Cluj), era semnat “Echinox”, iar un articol de două pagini, intitulat Concepţia despre literatură şi artă în opera tovarăşului Nicolae Ceauşescu, scris tot de mine, este semnat tot Romulus Cătană. Oamenii corecţi şi bine intenţionaţi ştiu ce înseamnă acest refugiu în spatele unor pseudonime.
- “Echinoxul” şi istoria literară. S-a vorbit mult despre poezia, proza, critica şi eseistica practicate la revistă şi nu am de gând să reiau această chestiune. Vreau doar să atrag atenția asupra unui sector important al revistei, de care noi eram mai puțin atraşi, dar care se va dovedi, cu trecerea anilor, nu mai puțin important: istoria literară. Istoria literară era o disciplină care nu se potrivea cu exuberanța şi teribilismul vârstei noastre, mai puțin dispuse la rigoare şi acribie filologică, noi fiind mai aproape de „eseul vagabond” (expresia aparține lui G. Călinescu). Revista Echinox nu putea să nu aibă şi această componentă (ca şi pe aceea a traducerilor). Spiritul echinoxist îşi are rădăcinile în Transilvania, leagănul Şcolii Ardelene (echinoxistul Dumitru Chioaru şi spune că „Echinoxiştii alcătuiesc o nouă Şcoală Ardeleană, care a marcat, ca şi Cercul Literar, emanciparea din provincialism şi tendința de europenizare a Literelor româneşti, într-o atmosferă sufocată de cenzura ideologică național-comunistă” (Dumitru Chioaru, Spirala Cercului Literar, în Echinox, an XXXV, nr. 4-5-6, 2003, p. 16). Apoi revista se născuse în mediul filologic clujean, unde activaseră mari istorici literari, precum G. Bogdan-Duică, Ion Breazu, D. Popovici, noi fiind contemporani cu Iosif Pervain, Mircea Zaciu, Mircea Muthu, Ion Pop, Ioana Em. Petrescu, Mircea Popa, Aurel Sasu, Doina Curticăpeanu. Nu se putea ca revista să nu producă o „şcoală” şi în acest domeniu. Să nu uităm că Echinoxul avea chiar o rubrică, „Arhiva”, unde se publicau documente de istorie literară. Rubrica era susținută mai cu seamă de profesorul Mircea Curticeanu, care a tipărit aici numeroase documente inedite despre Octavian Goga, dar mai ales despre Lucian Blaga şi relația sa cu Universitatea clujeană. Tot aici, profesorul Mircea Zaciu a publicat faimosul memoriu adresat de Lucian Blaga Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, o replică la ruşinosul roman al lui Mihai Beniuc, Pe muche de cuțit, apărut în 1959.
De la revista Echinox au provenit apoi mulți dintre cei care au îngrijit şi prefațat ediții în celebra colecție „Restituiri, a Editurii Dacia, coordonată de profesorul Zaciu. Gheorghe Perian, Ion Simuț, Nicolae Oprea, Constantin Hârlav şi mulți alții vor tipări diverse ediții în această colecție. Eu însumi am îngrijit o ediție din Horia Bottea (Horea Bottea, Game şi pendulări. Cu o evocare de Geo Bogza şi patru scrisori inedite ale lui Tudor Arghezi către autor. Ediție îngrijită de Zaharia Macovei şi Ilie Rad[u-Nandra]. Postfață de Ilie Rad[u-Nandra], Editura Dacia, Cluj–Napoca, 1984), care a marcat, de altfel, şi debutul meu editorial.
Să amintesc apoi faptul că mulți echinoxişti, ajunşi la vârsta maturității, îşi vor trece doctoratul cu exegeze de istorie literară, care arată cât de fertilă a fost şi această componentă a spiritului echinoxist. Să nu uităm apoi că un mare număr de echinoxişti (Mircea Berceanu, Ştefan Borbély, Ioan Buduca, Alexandru Cistelecan, Ion Cristofor, Dinu Flămând, Ion Marcoş, Ioan Milea, Ioan Moldovan, Gheorghe Perian, Petru Poantă, Ilie Rad[u-Nandra], Ion Simuț, Radu G. Țeposu) au devenit colaboratori la monumentalul Dicționar al scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu (vol. I-IV, 1995-2002), ceea ce implică nu numai un demers critic adecvat, ci şi ştiința căutării şi a valorificării documentului de istorie literară.
Această latură pozitivistă, fără nimic peiorativ în adjectiv, îşi va dovedi actualitatea şi perenitatea de-a lungul anilor. Recent, Mircea Cărtărescu a publicat, în LA&I (an VIII, nr. 30 (286), 1 sept. 2003, p. 1), suplimentul de cultură al ziarului Cotidianul, editorialul O cultură de eseişti, care a contrariat pe multă lume, deşi, în principiu, autorul avea dreptate când deplângea primatul, în cultura română, al eseului, în fața construcției durabile, monumentale. Cel mai pertinent ecou al tezei lui Cărtărescu l-a constituit articolul lui Dan C. Mihăilescu, din aceeaşi publicație (an VIII, nr. 38 (294), 27 oct. 2003, p. 1), intitulat Eseul şi elanurile normative. În acest editorial, Dan. C. Mihăilescu, reluând o idee dintr-un articol mai vechi de-al său, publicat în revista 22 (nr. 26 din 1-7 iulie 1997), din care am dat un aomlu citat mai sus, propunea „un deceniu al factologiei în lumea noastră culturală”.
În finalul acestor considerații, aş mai vrea să spun ceva. Dacă Petru Poantă, în cartea amintită mai sus, clarifică şi nuanțează multe adevăruri despre revista Echinox (cum s-a născut, cine a botezat-o etc.), trebuie lămurite, cândva, şi împrejurările din 1983, când s-a produs „debarcarea” de la conducerea revistei a celor trei profesori de la Filologie (Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic). „Cu acordul rectoratului Universității clujene (subl. I. R.) şi al secretarului cu propaganda al județenei de partid, CC al UTC decide demiterea conducerii revistei (Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic), devenită, în ultimii ani, pe fondul închiderii accentuate a atmosferei politice, un factor tot mai incomod al rezistenței prin cultură” (Şcoala ludică, de Ioan Groşan, caietul program al Teatrului Național Cluj-Napoca, Studioul „Euphorion”, noiembrie 2003). Acele persoane trăiesc, pot depune mărturie despre ce s-a petrecut atunci, pot fi consultate arhivele Universității „Babeş-Bolyai” şi ale comitetelor județean şi municipal ale PCR .
6. De ce poetul Teofil Răchiţeanu nu este amintit ca făcând parte din gruparea Echinox? Editând un volum de Scrisori către Teofil Răchiţeanu, găsesc, în preambulul semnat de Teofil, la cele 11 scrisori de la Ştefan Aug. Doinaş, o menţiune din care aflu că şi el a fost membru al grupării Echinox, deşi acest lucru nu este amintit în dicţionarele noastre literare, în volumele şi antologiile dedicate revistei Echinox: ”Şedinţele Cenaclului “Echinox”, ţinute, la început, “La Mongolu” (o cramă, la un subsol, în Cluj), apoi la Filologie, au atras, prin intermediul meu, atenţia lui Doinaş. Aflându-mă între cei care, cu câte puteri aveam pe atunci, am pus umărul la întemeierea grupării şi revistei Echinox, Eugen Uricaru şi Marian Papahagi mi-au sugerat să uzez de bunele relaţii ce le aveam cu Doinaş, spre a obţine de la dânsul o colaborare la Echinox. Prin modul cum s-a derulat, mişcarea Echinox-ului amintea de Cercul Literar de la Sibiu. I-am scris lui Doinaş, informându-l cine suntem şi ce vrem să facem. Sufletul lui a vibrat, amintindu-şi probabil de Revista Cercului Literar de la Sibiu, cu care Echinox-ul şi echinoxiştii întemeietori, între care mă număram şi eu (voit sau nu, amănuntul acesta s-a uitat, eu nenumărându-mă printre cei care, mai târziu, s-au înghesuit în a-şi adjudeca gloria de întemeietor…), aveau izbitoare similitudini.”[2]
Pentru a repara, cât de cât, această nedreptate (contrazisă şi de afişul pe care îl publicăm), l-am rugat pe Teofil Răchiţeanu să ne scrie câteva pagini, privind colaborarea sa la revista şi Cenaclul Echinox.
7. Destinul revistei. La aniversarea a 40 de ani de la întemeierea revistei, Ştefan Borbély scria: “Echinoxul autentic, pentru a cărui celebrare s-au strâns la Cluj cam o sută de nostalgici, în zilele de 12 şi 13 decembrie ale anului trecut, a încetat să existe la sfârşitul anului 2000, când Horea Poenar a preluat revista, purtând-o într-o direcţie care nu confirmă nici tradiţia uneia dintre cele mai titrate publicaţii pe care le-a avut România postbelică, nici orgoliul apartenenţei celor ce au făcut-o la un act major de cultură. Ca protagonist voluntar al transferului de ştafetă de atunci, nu mi-am imaginat nicio clipă că estomparea impactului public al Echinoxului va evolua direct proporţional cu megalomania sprinţară a redactorilor săi, exasperaţi de faptul că statutul lor de echinoxist se leagă, fatalmente, de o tradiţie calitativă strivitoare: azi, Echinoxul nu mai e citit de nimeni, cu excepţia redactorilor şi a familiilor acestora, impactul cultural al revistei se află în punctul cel mai de jos al glorioasei sale istorii, nimeni nu mai caută Echinoxul la chioşcurile de ziare şi aproape nimeni nu-i mai comentează în presă faptele pretins războinice, redacţia a suprimat paginile în limba maghiară şi germană, a schimbat antetul revistei – care funcţiona ca «brand», cu literele aferente, dacă mi se îngăduie această precizare –, ducând revista, într-un cuvânt, la insignifianţă.” Iar numărul care s-a dorit omagial “nu reprezintă altceva decât emisia caustică a unor pigmei frustraţi.”[1]
În revista lui Alexandru Dobrescu, Însemnǎri ieşene, există un interviu acordat de poetul echinoxist clujean, Adrian Popescu, acestei publicaţii (nr. 5, mai 2010) şi care, între altele, fixează foarte exact evoluţia revistei: “Gloria Echinoxului a ţinut trei decenii, 1968-98, adicǎ pânǎ a nu fi demolat din interior, apoi ironic, prima datǎ într-un dicţionar […], iar la patru decenii, 2008, sǎpat la partea de bazǎ, a primei echipe, într-un numǎr de revistǎ aniversar, jovial, bǎşcǎlios. Dicţionarul e derutant, cuprinzând nume de universitari merituoşi, dar nespecifice revistei, nume supralicitate orgolios, iar oameni de anvergurǎ europeanǎ, ca Papahagi, sunt expediaţi în portrete sumare.” No comment!
[1] Ştefan Borbély, Echinox 40, în Observator cultural, nr. 456, 8.01.2009
[1] Scrisori către Teofil Răchiţeanu. Ediţie îngrijită, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Ilie Rad, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021, p. 104.
[2] Scrisori către Teofil Răchiţeanu, ed. cit., p. 101-102.
Episodul următor: Întâlnire cu filosoful Constantin Noica, în redacţia revistei Echinox.