Una din preocupările inedite pe care le-am avut în timpul stagiului militar a fost, mai ales după trecerea “perioadei”[1], alături de corespondenţă, colaborarea la cele două publicaţii militare, care ajungeau în unitatea noastră: Apărarea patriei, “organ cental al Ministerului Apărării Naţionale”, şi Înainte, “gazetă de educaţie ostăşească”, amândouă cu apariţie săptămânală. Ambele publicaţii aveau o vechime apreciabilă: Apărarea patriei era, în 1975, în anul XXXI de apariţie, iar Înainte – în anul XXXII. Înainte era ziarul unităţilor militare din Muntenia, Oltenia şi Dobrogea. Continua publicaţia cu acelaşi titlu, a Diviziei “Tudor Vladimirescu”, înfiinţată în 1943, lângă Moscova. Apare în două perioade:1946-1960, respectiv 1970-1982. Apărarea patriei a apărut până în anul 1986, iar Înainte până în 1987?. După intrarea României în NATO, un titlu ca Apărarea patriei nu ar mai fi fost compatibil cu noua doctrină militară a României şi şi-ar fi schimbat denumirea, aşa cum s-a întâmplat cu Scutul patriei, apărut chiar la Cluj, care a devenit Orizont militar (care apare şi astăzi).
Fiind bibliotecarul unităţii, citeam cu interes cele două publicaţii, pe care trebuia să le distribui ofiţerilor şi soldaţilor şi să le păstrez şi în colecţia de la bibliotecă, legate cu şnur. Am observat că de pe frontispiciul tuturor publicaţiilor militare lipsea sloganul marxist, prezent pe celelalte ziare şi reviste (cu excepţia revistei Echinox!), şi anume “Proletari din toata ţările, uniţi-vă!”, acesta fiind înlocuit cu deviza “Pentru patria noastră, Republica Socialistă România!”
Debutul meu absolut în presa militară a avut loc la 12 februarie 1975, în gazeta Apărarea patriei, cu un mic articol, intitulat Gest prietenesc, acesta fiind fiind primul text sub care mi-am văzut numele cules cu litere de plumb. I-l trimisesem noii mele cunoştinţe de la Apărarea patriei, colonelul Gheorghe Bejancu, care l-a dat colegilor săi de redacţie, de la pagina “Gradaţi şi soldaţi”, să îl pregătească pentru tipar, aceştia intervenind însă foarte mult în text, ceea ce m-a supărat foarte tare. Îl reproduce în cele ce urmează.
Gest prietenesc
Era târziu după miezul nopţii. Plutonul nostru executase tragerea şi se înapoia la cazarmă. În flacul stâng, abia târându-şi picioarele, soldatul t.r. Romeo Neacşu. Born akilometrică, aflată în dreptul becuui ce lumina uliţa satului prin care treceam, arăta că până la cazarmă mai sânt 15 km. Ce era de făcut?
Soldatul t.r. Liviu Franga s-a apropiat de Neacşu, încercând să-l ajute, dar cum? Drumul până la unitate era mult prea lung.
În poligon rămăsese să execute tragerea celălalt pluton, plutonul doi. De poligon ne despărţeau numai şase km. Când hotărârea a fost luată, Franga s-a oferit primul să-l ajute pe Neacşu, să facă drumul înapoi. Aşa a început întoarcerea peste câmpul întins, bântuit de vânturi.
Trecuse de mult de mijlocul nopţii. Neacşu gâfâia greu, dar umărul tovarăşului şi prietenului său era aproape, îi simţea tăria, puterea şi căldura.
Din poligon s-au întors dimineaţa, cu maşina. O întoarcere pe care o va consemna memoria plutonului, ca un crâmpei al solidarităţii ostăşeşti.
Fruntaş t.r. ILIE RADU-NANDRA
Faptul că am debutat cu ştiri, portrete şi mici reportaje este important pentru mine şi din alt motiv. Peste exact 20 de ani, voi concura pentru un post de lector la Catedra de Jurnalistică din cadrul noi Facultăţi de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii “Babeş-Bolyai”, unde învăţarea redactării speciilor jurnalistice constituia fundamentul activităţii didactice. Debutul meu în presa militară îmi aduce aminte de afirmaţie a lui Mircea Eliade, care spunea: “Am înţeles, mai târziu, cum un amănunt oarecare, o întâmplare fără nicio semnificaţie aparentă, îţi poate schimba radical viaţa, împingându-te pe un drum care, doar cu puţine ceasuri mai înainte, ţi se părea indiferent sau improbabil.”[2]
A doua ştire publicată în gazeta Înainte, redactată în acelaşi stil al limbii de lemn militare, se referea la o întâlnire între candidaţi şi alegători (la 9 martie 1975 urmau să aibă loc alegeri de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională). Şi celelalte ştiri publicate de mine se circumscriau perimetrului militar: întărirea discipliniei militare, rezultatele la trageri cu armamentul de infanterie, primirea unor militari în UTC, o activitate culturală, în care s-au prezentat recenzii ale unor cărţi cu profil militar, în unele materiale publicate de mine nelipsind referirile la comandantul suprem, Nicolae Ceauşescu: “Introducând buletinul de vot în urnă, gândul şi inima noastră s-au îndreptat spre primul candidat al ţării, tovarăşul Nicolae Ceauşescu.” Un alt articol (Clipe de entuziastă bucurie) avea următoarea încheiere, ocazionată de realegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de Preşedinte al Republicii Socialiste România: “Şi, din adâncul inimii, am rostit: «Să ne trăiţi, la mulţ ani, iubite tovarăşe preşedinte şi comandant suprem!»”. Ultimul articol din Înainte este o mică retrospectivă a vieţii de militar (Îţi aminteşti?, anul XXXII, nr. 24 (1428), 14 iunie 1975, p. 4), conţinând transformările survenite pentru soldaţi, pe parcursul celor câteva luni de armată.
Primul articol din Apărarea patriei se intitule, cum aam arătat deja, Gest prietensc. O altă însemnare, Pictorul, consemna picturile făcute în unitate, cu tematică adecvată, de către soldatul-pictor, C. Petculescu. În numărul 25 din 25 iunie 1975 (ultimul la care am colaborat, fiindcă a intervenit lăsarea noastră la vatră), aveam publicate două articole: o recenzie la cartea lui Bogdan Ulmu, Saltul (Editura Militară, Bucureşti,1975, colecţia “Columna”), semnat Sergent t.r. Ilie Radu-Nandra. În acelaşi număr, dar sub pseudonimul Sergent Ilie Rădulecsu, mi se publica schiţa Povestesc bărbaţii, care era un fel de concluzie a stagiului meu militar. O reproduc întocmai:
“Povestesc bărbaţii
Am întâlnit adeseori în viaţă oameni care vorbeau despre armată cu multă plăcere, ori de câte ori aveau prilejul.
Am întâlnit bărbaţi stând de vorbă şi, pentru că uneori nu ştiau care e mai în vârstă, nu se întrebau când s-au născut, ci ce contingent sânt, ca şi cum anul încorporării ar fi fost mai important decât propriul lor an de naştere.
Am întâlnit bărbaţi cu armata făcută, care cunoşteau foarte bine biografia fostului lor comandant de pluton sau de companie.
Am întâlnit oameni cărora le plăcea să facă multe lucruri “ca la armată”, luând armata ca un etalon în viaţă.
«De ce – mă întrebam – armata a pătruns atât de adânc în conştiinţa lor?» Aici, în cazarmă, am aflat răspunsul.
Stagiul militar este un fragment biografic, pe care nu-l poţi uita. În armată îţi dai mai bine seama ce înseamnă curaj, vitejie, virtute şi onoare militară. Semnificaţia cuvântului «ţară» aici ne-am întregit-o.
Tinerii părăsesc un timp locurile de muncă din fabrici, din uzine, de pe şantiere şi ogoare, se despart o vreme de părinţi, de fraţi şi surori, pentru a veni să jure, cu mâna pe drapel, credinţă nestrămutată patriei, partidului, poporului.
Cum să-i uit eu pe comandanţii mei, care se străduiesc, zi de zi, să facă din noi buni luptători, soldaţi instruiţi, vigilenţi, curajoşi?
Pentru mine, cel care ne-a învăţat poziţia «drepţi» are aceeaşi însemnătate ca învăţătorul care m-a învăţat să scriu şi să citesc primele litere. De aceea, comandanţii merită caldele scrisori de recunoştinţă şi respect, pe care le trimit soldaţii după trecerea în rezervă.
Cum să-i uit pe cei cu care m-am bucurat de atâtea ori de rezultatele bune obţinute, pe cei cu care am trăit nopţi de aplicaţie? Sânt sigur că nu-i voi uita. Îi voi păstra în amintire, aşezaţi în ordine de bătaie…
La trcerea în rezervă, voi povesti şi eu despre serviciul meu militar.
Aţi observat, cred, [că] oamenilor le place să vorbească despre momentele frumoase din viaţa lor.
Sergent Ilie Rădulescu”
Revenind la materialele publicate în cele două reviste, nu aveam voie să spunem numărul unităţii militare şi locul acesteia, ci doar să facem referire la comandantul unităţii, subunităţii etc. Iată până unde mergea secretomania militară!
În al doilea rând, articolele erau prelucrate în redacţie, eliminându-se sau introducându-se noi pasaje, încât, uneori, textul trimis era de nerecunoscut. Trimiterile, în articolele mele, la comandantul suprem au fost interpolate în mod sigur în redacţie, mai ales că eu trimiteam textele sub formă de manuscris, iar la dactilografierea lor în redacţie, se puteau face toate modificările dorite.
Pentru Apărarea patriei, articolele le trimiteam bunului meu prieten, colonelul Gh. Bejancu, membru în redacţie, cu care am purtat o amplă corespondenţă. Într-o scrisoare, îmi exprimam nemulţumirea pentru că mi-a fost modificat chiar textul cu care am debutat în Apărarea patriei (Gest prietenesc, de la pagina “Gradaţi şi soldaţi”, nr. 6 (6261), din 12 februarie 1975).
Într-o scrisoare din 19 februarie 1975, Gh. Bejancu îmi scria, consolându-mă:
“Dragă prietene,
„[…] Din păcate, acum, când îţi scriu, o fac cu un gust amar. Ceea ce ar fi trebuit să fie o zi de bucurie s-a transformat, pentru dumneata – şi prin dumneata, pentru mine –, într-o zi de mâhnire, în orice caz de confuzie.
Îmi fac mea culpa. Am dat evocarea dumitale la secţia respectivă, colegul care a citit-o m-a încredinţat că-i place şi c-o pregăteşte pentru tipar. Am înţeles că o va scurta, nu că o va modifica. Atunci când am citit-o în ziar, am văzut că a mers mult mai departe. Să-mi cer scuze că nu m-am ocupat mai intens de soarta ei? La ce ar mai folosi? În orice caz, sânt necăjit. Am sperat că-ţi voi face o bucurie.
Mă întrebi dacă să mai trimiţi. Îţi răspund ferm: trimite! Mă voi ocupa personal, deşi, crede-mă, nu-mi văd capul de treburi.
Vreau, totodată, să te previn că, indiferent la cine sau la ce redacţie vei mai încredinţa manuscrise, se mai poate întâmpla ce s-a întâmplat. Dacă nu din alte motive, cel puţin din acela că ne simţim îndemnaţi să încorporăm stilul nostru, viziunea noastră, la tot ce ne cade în mână, şi trebuie să dovedim o mare voinţă, ca să ne abţinem. E un nenorocit pat al lui Procust.
Dincolo de necaz, lasă-mă totuşi să te felicit pentru prima apariţie. E, totuşi, un moment… Cândva, o să-ţi aminteşti de el cu nostalgie. Nu literaturizez…
Încă o dată, iartă-mă!
Şi, hai, zâmbeşte te rog, pentru anii cei ce vor veni şi când îţi vei aminti cu nostalgie de prima apariţie şi de acel Bejancu din redacţie, care n-a avut grijă până la capăt de botezul focului.”
Evident că am trimis mai departe articole, şi la Înainte, şi la Apărarea patriei, până în vara anului (30 iunie) 1975, când am fost trecut în rezervă. Să nu uit să spun că, pentru materialele publicate, eram şi plătit, nu cu sume mari, dar importante pentru soldatul care eram.
P.S. Recitind articolele pe care le-am publicat în cele două reviste, observ abia acum că, în ultimul număr din Apărarea patriei (iunie 1975), la care am colaborat cu cele două materiale, era coleg de pagină cu mine şi Iovu Roiban, care semna doar o strofă dintr-o poezie (probabil mai mare: „Eu m-am legat prin gând şi braţ/ de inima şi trupul ţării/ eu i-am cântat aprins iubirea/ în hora munţilor Carpaţi.”, semnată Fruntaş Ion Roiban). Pe pagina din dreapta, el mai avea un fel de tabletă, Gânduri pentri ciclul ce vine, semnată Fruntaş Ion Oroiu (el fiind născut în satul Oroiu). M-a mirat pseudonimul Ion în loc de Iovu şi am crezut că cenzura militară i l-a schimbat, dar Iovu mi-a confirmat că el însuşi a decis să semneze astfel, din cauza unor experienţe traumatizante, avute încă în civilie, ca urmare a prenumelui biblic pe care îl purta, Iov.
E interesant cum fostul meu coleg de liceu şi internat şi-a cenzurat pasiunea literară, dedicându-se ingineriei, pasiune pe care a activat-o abia peste… 45 de ani, pot spune chiar… 50, dacă iau în calcul şi anii de liceu! În răstimpul de doar trei ani (2020-2022), Iovu a publicat opt volume (poezie, proză, memorialistică, însemnări de călătorie etc.), toate fiind semnate cu pseudonimul Iovu Roiban Oroianu.
[1] În argoul militar, “perioadă” însemna cele 45 de zile de instrucție de front, după care se considera că soldatul era instruit și putea depune jurământul militar!
[2] Mircea Eliade, Memorii, ed. cit., p. 215.