Când eram elev de liceu şi când desparţirile în dragoste erau la ordinea zilei, atât pentru fete, cât şi pentru bǎieţi, pedagogul nostru (am stat trei ani în internat) ne consola cu urmǎtoarele vorbe înţelepte: “Cine te pǎrǎseşte nu pe tine te cǎuta!”.
Ulterior mi-am dat seama cǎ acest principiu se poate extinde şi dincolo de vârsta adolescentinǎ.
Am avut un prieten foarte bun, cu care m-am înţeles ca şi cu un frate. Am participat la numeroase acţiuni comune, am fost împreunǎ în comisii de doctorat, la simpozioane şi congrese etc. Împǎrtǎşeam însǎ criterii de valori total diferite. Având altǎ formaţie decât a mea, fostul meu prieten îi dispreţuia profund pe filologi, deşi eu însumi sunt filolog şi însemna cǎ mǎ dispreţuia şi pe mine. N-am dat importanţǎ acestui detaliu, din convingerea mea, pǎstratǎ pânǎ în ultimul moment al relaţiilor noastre, cǎ lucrurile care ne unesc sunt mai multe decât cele care ne despart. La un moment dat, inevitabilul s-a produs. Omul s-a supǎrat, despǎrţindu-se (sub un pretext oarecare, copilǎresc) de mine şi de mai mulţi prieteni din grupul nostru. S-a aliat cu câţiva colegi pe care ştiu sigur cǎ îi dispreţuia profund. Poate cǎ acolo se simte în largul lui, pe principiul “ce se aseamǎnǎ se adunǎ”. Îmi pare sincer rǎu, nu pentru mine, ci pentru el.
Aş vrea sǎ îi transmit, dar nu ştiu cum, un lucru simplu: cine te pǎrǎseşte nu pe tine te cǎuta!