Doina lucreazǎ la o amplǎ monografie dedicatǎ Şcolii “Ion Creangǎ”, la care ea profeseazǎ, fǎrǎ întrerupere, de la absolvirea facultǎţii. Şcoala va împlini, în acest an, 40 de ani de existenţǎ. Puţini pe scara istoriei, mulţi în viaţa unei instituţii. Am încurajat-o în acest demers, care coincide cu propria mea filosofie. Şi cu a altora. Dan C. Mihǎilescu, de pildǎ, într-un mai vechi articol din revista 22 (nr. 26, 1-7 iulie 1997), propunea “un deceniu al factologiei în lumea noastrǎ culturalǎ. Al rǎcelii constructive în locul nimicniciei febrile, dar talentate. Al acumulǎrilor pozitive, al pragmatismului şi strictei referenţialitǎţi. Zece ani în care toate instituţiile de culturǎ sǎ fie obligate sǎ-şi redacteze marile şi micile instrumente de lucru, istoria Academiei şi a universitǎţilor româneşti, istoria radiodifuziunii, dicţionarul baroului românesc, istoria institutelor de cercetare, a uniunilor de creaţie, o istorie serioasǎ a ziaristicii, dicţionare de istorici, geografi, actori, regizori, muzicieni, o colecţie editorialǎ cu toate cǎrţile dedicate Bucureştilor, o enciclopedie a teatrului…, mǎ rog, fiecare e liber sǎ adauge alte şi alte exemple”.
Pentru aceastǎ monografie, Doina a apelat şi la foşti elevi şi profesori ai şcolii, sǎ îşi scrie câteva gânduri, amintiri despre relaţiile lor cu aceastǎ şcoalǎ. Cum şi eu am lucrat acolo, din 1982 pânǎ în 1985, am fost unul dintre invitaţi. Nu se putea sǎ nu rǎspund! Iatǎ ce am scris:
În 1979 am terminat Facultatea de Filologie a Universitǎţii “Babeş-Bolyai” din Cluj (care îşi va schimba denumirea, în anii ‘80 ai dictaturii ceauşiste, în Universitatea din Cluj. Gurile rele spun cǎ, la un discurs ţinut la Cluj, Nicolae Ceauşescu, cel care, în 1959, venit din partea CC al PMR, decisese unirea Universitǎţilor “Victor Babeş” şi “Bolyai Janos”, în Universitatea “Babeş-Bolyai”, ei bine, acum liderul se încurcase în pronunţarea numelui “Bolyai” şi decisese renunţarea la denumirea “Babeş-Bolyai”. Cert este cǎ şi Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi îşi pierduse acest nume, devenind peste noapte Universitatea din Iaşi, ceea ce mǎ face sǎ cred cǎ la mijloc era dorinţa propagandei oficiale ca numele dictatorilor sǎ nu fie eclipsat de niciun nume propriu!).
Aşadar, în 1979, am terminat Facultatea de Filologie şi am fost repartizat la Timişoara. În anul urmǎtor, 1980, a terminat aceeaşi facultate şi Doina (noi fiind cǎsǎtoriţi din 1978), ea având norocul unui post în Cluj-Napoca, respectiv la Şcoala Nr. 17 (şcolile şi liceele erau atunci identificate prin numere. Abia dupǎ 1990 va începe isteria botezǎrii şcolilor şi instituţiilor cu tot felul de nume proprii). Aceastǎ cǎsǎtorie “la fǎrǎ frecvenţǎ” ar fi putut dura mult şi bine, fiindcǎ ambele oraşe erau considerate “închise” (mirajul oraşului “inchis” este admirabil surprins în filmul Buletin de Bucureşti, în regia lui Virgil Calotescu, avându-i în rolurile principale pe Mircea Diaconu şi Catrinel Dumitrescu). Dar viaţa este plinǎ de surprize şi neprevǎzut şi poate şi în asta constǎ frumuseţea ei.
În 1982, s-a nǎscut fiul nostru, Mihai, iar Doina a intrat în concediu de maternitate. Profitând de generozitatea unor “oameni de bine”, începând cu trimestrul II al anului şcolar 1981-1982, eu am obţinut o detaşare de la Timişoara la Cluj, pe postul Doinei. Între timp, îmi expiraserǎ cei trei ani de stagiu obligatoriu la Timişoara, aşa cǎ am putut cere detaşǎri în continuare la Cluj. Numai cǎ nu erau posturi vacante. Aşa se face cǎ, dupǎ revenirea Doinei în activitate, noi am împǎrţit aceeaşi catedrǎ (şi, evident, aceiaşi bani), pânǎ în 1985, când eu m-am mutat la altǎ unitate şcolarǎ.
Am spus toate aceste lucruri mai ales pentru tinerii de azi, care nu ştiu cum era cu repartiţia, cu oraşele închise, cu stagiul obligatoriu etc.
Şcoala Nr. 17 îl avea atunci director pe profesorul Ioan Câmpeanu, un om nǎscut sǎ fie dascǎl şi director, cu o deosebitǎ activitate ştiinţificǎ (era coautor la un manual de istorie, împreunǎ cu academicianul Ştefan Pascu, detaliu care spune totul despre prestigiul lui ştiinţific). Ca director, era un model de echilibru, de obiectivitate, de intransigenţǎ şi înţelegere umanǎ – trǎsǎturi genetice, pe care activitatea sa de arbitru de fotbal nu a fǎcut decât sǎ le potenţeze.
În acest cadru stimulativ al şcolii, în care directorul ştia sǎ aprecieze iniţiativele cadrelor didactice, sǎ le susţinǎ şi sǎ le încurajeze, având de partea noastrǎ şi elanurile tinereţii, şi dorinţa de afirmare, şi pasiunea noastrǎ de dascǎli, am iniţiat o serie de acţiuni care au contribuit la creşterea prestigiului Şcolii Nr. 17. În 1983 am înfiinţat Cercul literar “Albatros”, sub egida cǎruia au avut loc toate manifestǎrile organizate, cu un frumos ecou în rândurile cadrelor didactice şi ale presei locale, atâta câtǎ era atunci (Fǎclia, în format mic, cu patru pagini, din cauza “crizei” de hârtie!). Îmi amintesc de un frumos articol publicat de profesoara Doina Mǎrghitaş, intitulat Albatroşii din Mǎnǎştur, care vorbea despre acţivitǎţile organizate de acest cerc literar (alt detaliu interesant pentru epoca respectivǎ: o profesoarǎ de la o şcoalǎ lǎuda activitǎţile iniţiate de altǎ şcoalǎ, fǎrǎ invidie, fǎrǎ urǎ, dimpotrivǎ, cu generozitate şi sinceritate).
Au fost organizate aici numeroase întâlniri cu scriitorii clujeni, prilejuite mai ales de apariţia unor lucrǎri ale acestora: Alexandru Cǎprariu, Eugen Uricaru, Petre Bucşa, Bazil Gruia, Petre Şaitiş, Maria Ioniţǎ, Augustin Pop – unii dintre ei plecaţi în lumea umbrelor. La fel de interesante au fost întâlnirile cu Corneliu Iosof, unul din ultimii participanţi direcţi la Marea Adunare Naţionalǎ de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, care a decis unirea Transilvaniei cu România, cu Liviu Rusu, estetician de talie europeanǎ, cu Tiberiu Rebreanu, fratele lui Liviu Rebreanu, sau cu Vasile Petean, din satul Palatca, supravieţuitor al masacrului de la Moisei. Sunt mǎrturii extraordinare, din fericire înregistrate pe bandǎ de magnetofon, care îşi aşteaptǎ timpul, pentru a fi transcrise şi publicate.
În 1982, când marele sculptor Ion Jalea împlinea vârsta de 95 de ani, membrii Cercului literar “Albatros” au organizat un “medalion omagial” (în condiţiile în care acţiuni “omagiale” nu se puteau organiza decât în cinstea cuplului dictatorial), care a fost adus la cunoştinta venerabilului sculptor, care a trimis pe adresa şcolii o emoţionantǎ scrisoare. La fel s-a întâmplat cu academicianul Iorgu Iordan, cǎruia, cu ocazia împlinirii aceleiaşi vârste (95 de ani, în 1983), i s-a organizat o expoziţie omagialǎ în holul şcolii.
Câţiva elevi cu talent literar au fost publicaţi cu creaţii originale în prestigioasa revistǎ Tribuna şi doar cenzura vremii ne-a împiedicat sǎ tipǎrim o revistǎ a elevilor (acest lucru s-a întâmplat abia în 1992, când am lansat revista “de aspiraţii şi culturǎ pentru învǎţǎmântul preuniversitar”, Excelsior, cu o frumoasǎ carierǎ în istoria culturii noastre, tipǎritǎ, e adevǎrat, la o altǎ şcoalǎ din Mǎnǎştur).
Noi, cei care lucram în anii aceia la o şcoalǎ de cartier, aveam ambiţia sǎ demonstrǎm cǎ suntem la fel de buni (noi şi elevii noştri) ca elevii şi profesorii din şcolile centrale (snobismul exista şi atunci) şi nu ascund satisfacţia pe care o aveam atunci când pǎrinţii, care îşi duceau copii la şcoli centrale (şcoli “de fiţe”, s-ar spune azi), veneau la noi pentru a ne solicita consultaţii şi meditaţii. Am şi scris cândva un articol (Laudã şcolii de cartier, în Primii paşi (Cluj-Napoca), an I, nr.1, 1995, p. 26), în care am adus un elogiu eminenţilor dascǎli de la şcolile de cartier, care înnobilau cu activitatea lor şcolile mǎrginaşe ale oraşului, demonstrând adevǎrul, vechi de când lumea, cǎ “omul sfinţeşte locul”.
Sǎ nu uit sǎ amintesc de acţiunile de “muncǎ patrioticǎ”, respectiv de colectare a sticlelor, borcanelor, hârtiei, deşeurilor etc., care îi educau pe copii în spirit ecologic, împotriva risipei, cultivându-le nevoia de ordine şi disciplinǎ. Plantatul de arbori (câţiva arbori din curtea şcolii au fost plantaţi atunci), vizitele la Fabrica de Bomboane “Feleacul”, excursiile tematice se înscriau în programele noastre de activitǎţi educative. Şi toate acestea le fǎceam din proprie iniţiativǎ, neconstrânşi de nimeni, fiindca aveam în noi acea vocaţie de dascǎl, pe care Mihail Sadoveanu o descoperise la Domnu’ Trandafir, care îşi educa şi instruia copiii “nu pentru ca trebuia şi pentru cǎ i se plǎtea, ci pentru cǎ avea un prisos de bunǎtate in el şi pentru cǎ în acest suflet era ceva din curǎţenia unui apostol”.
Privind retrospectiv la acele vremuri, cred cǎ noi, cei de atunci, în cadrul nostru de acţiune şi dupǎ puterile noastre limitate, ilustram vorbele pe care J.F. Kennedy le va face celebre: “Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabǎ-te ce poţi face tu pentru ea!”.
*În jurul prânzului, în centru, coloane de maghiari, de toate vârstele, flancaţi de jandarmi şi poliţie, mǎrşǎluiau pe strǎzi, cu drapelele Ungariei şi alte simboluri maghiare, spre fostul Hotel Biassini, unde a poposit cândva şi marele poet maghiar, Petöffi Sandor, fostul hotel fiind acum loc de pelerinaj pentru cetǎţenii maghiari. Sper sǎ nu fi fost incidente de niciun fel.