Cauzele subiectivitǎţii din jurnalismul românesc (vineri, 9 noiembrie 2012)

C

           

Desen de Konczey Elemer

Obiectivitatea, după dicţionare, este definită drept „însuşirea de a reda realitatea în chip nefalsificat, detaşat de impresii subiective; nepărtinitor, imparţial”. Această trăsătură obligatorie a actului jurnalistic este puternic accentuată în toate facultăţile de jurnalism din România. Într-o carte de-a mea am scris, mai în glumă, mai în serios, că, dacă ar fi după mine, la intrarea în Facultatea de Jurnalism a UBB, aş pune ca deviză celebra replică pe care Ilie Moromete, faimosul personaj al lui Marin Preda), a spus-o, pe patul de moarte, cu mândrie şi satisfacţie, doctorului său: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă!”

          Există însă, în spaţiul românesc în care trăim şi muncim, mai mulţi factori care împiedică atingerea idealului de obiectivitate despre care vorbeam.

          1. Primul factor ţine de gena noastră latină. Sântem, vorba Conului Leonida al eternului Caragiale (Conul Leonida faţă cu reacţiunea, farsă într-un act, 1880, scena I), „giantă latină” (id est: „gintă latină”), prin care pulsează sânge latin, pasional prin definiţie. Nu putem relata ceva, sută la sută în mod obiectiv, tocmai din cauza acestei pasionalităţi inerente. În noiembrie 2003, când Ovidiu Şimonca, redactor la BBC România, a demisionat din funcţie, acesta spunea: „BBC semnifică Everestul acurateţei şi obiectivităţii. Toate manualele de presă din lume reţin gesturi antologice ale britanicilor. Exemplu. În 1982, în timpul conflictului Malvinelor, când Anglia era în plin război cu Argentina, BBC a intervievat un general argentinian, care spunea altceva decât comunicatele de presă oficiale de la Londra. Guvernul s-a indignat, însă BBC şi-a văzut imperturbabil de treabă, oferind publicului său o relatare corectă asupra unui conflict în care lupta propria armată” (să adaug că, în toate ştirile şi reportajele de pe teatrul de operaţii, nu s-a folosit niciodată formula „trupele noastre”, ci „trupele britanice”!) Aşa ceva nu este posibil în spaţiul românesc. Îşi poate cineva imagina ca în timpul rǎzboiului de Independenţǎ, al celor douǎ rǎzboaie mondiale, vreun ziarist român sǎ întervieveze vreun general din taberele adverse? Aşa ceva este de neimaginat!

          2. Legatǎ de congenitala noastrǎ subiectivitate este pasiunea pentru politicǎ. Mircea Eliade spunea cǎ nu cunoaşte un alt popor din lume, care sǎ facǎ atât de multǎ politicǎ, precum facem noi, românii. Iar politica presupune din start opţiuni diferite, simpatii pentru o formaţiune politicǎ sau alta. Mihai Eminescu, pe care îl considerǎm, din multe puncte de vedere, drept un etalon pentru jurnalişti, scria la un moment dat aceste cuvine, care exprimǎ pasiunea politicǎ de care vorbeam: „Unul este Partidul Conservator, cum una este ţara, una Constituţia liberală dată de acelaşi Partid Conservator, precum tot ce s-a făcut şi se va face vreodată pentru unirea neamului românesc, tot de către Partidul Conservator se va face.“

          3. Tradiţia joacǎ un rol important în statuarea subiectivităţii presei noastre. Se ştie că primii noştri gazetari (Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Mihail Kogălniceanu, Gh. Asachi, Vasile Alecsandri ş.a.) au fost, în primul rând, scriitori. E semnificativ faptul cǎ, în 1827, când au pus la cale apariţia ziarului Fama Lipschii pentru Dacia, cei doi redactori, Ioan Mihail C. Rosetti şi Anastasie I. Lascǎr, au lansat o Înştiinţare, care se intitula Iubitorilor de muze cetitori! Or, cum se ştie, muzele sunt inspiratoarele artiştilor, nu ale jurnaliştilor. Artistul (id est: scriitorul) lucrează mai degrabă cu imaginaţia, cu fantezia, decât cu datele concrete, palpabile. Să mai adăugăm faptul că presa noastră a fost mereu în situaţia nu numai de a informa, ci şi de a forma publicul, pentru realizarea unui ideal (care s-a numit unirea, independenţa, România Mare, apoi, pe măsură ce au apărut dictaturile – carlistă, legionară, antonesciană, comunistă –, presa a fost obligată să se pună în slujba formării „omului nou”, cerut de aceste dictaturi). Iar această tradiţie puternică nu avea cum să nu aibă consecinţe pe termen lung. Am mai spus, cu altă ocazie, că faptele din istorie, repetate timp de secole, intră în gena poporului respectiv – vezi cazurile corupţiei, birocraţiei, superficialităţii, al lucrului făcut de mântuială etc., atât de specifice românilor).

          4. La aceşti factori se mai adaugǎ superficialitatea, carenţele în documentare, lipsa de culturǎ jurnalisticǎ, rǎutatea, invidia etc. Iatǎ un singur exemplu, minor, dar semnificativ pentru modul superficial în care lucreazǎ unii jurnalişti.

          În publicaţia electronicǎ Foaia transilvanǎ, o jurnalistǎ a vrut sǎ relateze, ”în timp real”, deschiderea celui de-al XI-lea Simpozion Naţional de Jurnalism, cu participare internaţionalǎ, al arui subiect specializat era tocmai obiectivitatea. Simpozionul a început vineri, 19 octombrie, la ora 10,00, cu prelegerea scriitorului şi eseistului Andrei Pleşu. La festivitatea de deschidere trebuiau sǎ participe, conform programului tipǎrit şi difuzat presei cu câteva zile înainte, şi rectorul Universitǎţii “Babeş-Bolyai”,., acad. Ioan -Aurel Pop, precum şi decanul facultǎţii, conf. univ. dr. Cǎlin Hinţea. Rectorul şi decanul nu au putut participa la deschidere, fiind plecaţi din ţarǎ. Totuşi, în articolul din Foaia transilvanǎ, postat la ora 10, 36, putem citi urmǎtoarele: “În discursurile rostite la ceremonia de deschidere, rectorul UBB, acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop (numele corect: Ioan-Aurel Pop, n. I.R.), decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, conf. univ. dr. Călin Hinţea, şi directorul Departamentului de Jurnalism al facultăţii, conf. univ. dr. Elena Abrudan, au evidenţiat importanţa unei manifestări de acest gen, în care se discută despre modul în care presa reflectă evenimentele cotidiene, mijloacele de obiectivare a discursului jurnalistic şi despre impactul noilor tehnologii mass-media asupra obiectivităţii actului jurnalistic.” (D. Ţ., in  Foaia transilvanǎ, 19 oct. 2012, ora 10,36). Asemenea carenţe în documentare afecteazǎ, evident, şi obiectivitatea produsului jurnalistic.

          Chiar dacǎ este greu de realizat, obiectivitatea trebuie sǎ constituie un ideal pentru jurnalişti, mai ales pentru cei aflaţi la început de carierǎ.

 

Adaugă comentariu