Casa de acasă “nu-i casă de vânzare”

1. Casele mele de acasă. “Casa de acasă” este, evident, casa în care ne-am născut şi am copilărit. Voi vorbi în continuare despre casele în care am copilărit, pentru că, de născut m-am născut (în 1955) la Spitalul din Luduş. Vremurile se schimbaseră, femeile nu mai năşteau acum în sat (unde cred că nici nu mai existau moaşe), ci la spitalul din Luduş, oraşul cel mai apropiat.
Dar îmi amintesc perfect casa copilăriei, construită din împletituri de nuiele, bulgărite apoi, pe o structură de stâlpi. Acoperişul era cu fundoi, pe care meşterul constructor decupase anul construirii: 1956. Casa era acoperită cu ţigle din nisip, ceea ce era un progress, faţă de acoperişurile din trestie sau paie.
În această casă am trăit câteva decenii şi la a cărei demolare am contribuit eu însumi. Era o casă tipică, al cărei model fusese impus, şi în Transilvania, încă din secolul XVIII, de autorităţile habsburgice, iar tradiţia respectivă se continua, prin reflex, şi în secolul XX: casa era formată dintr-o cameră, o tindă şi o cămară, numită la noi “găbănaş” sau “grăjdoi”, în care se depozitau cerealele, făina de grâu şi de cucuruz, tărâţele, dar şi unele alimente. Geamurile erau destul de mici, dar din sticlă, totuşi, lumea evoluase (se ştie că, iniţial, ferestrele mici erau confecţionate din beşica porcului sau a vânatului, singurul material care permitea penetrarea luminii în interior). Să mai notez faptul că această casă avea un geam obligatoriu în partea dinspre uliţă, care fusese tot o cerinţă a autorităţilor austriece, pentru ca, din faţa      geamului, “judele sau unul din juraţi să-l poată agrăi pe stăpânul casei”[1]. Juzi şi juraţi nu mai existau acum, ca în veacurile trecute, dar acel geam îmi folosea mie la altceva: în ajunul Crăciunului, stăteam ore în şir, pe canapei, şi îl pândeam pe Moş Crăciun, care trebuia să treacă şi pe uliţa noastră, pentru a-mi aduce daruri.
Camera în care trăiam fiind destul de mică, iarna se încălzea repede, dar tot repede se şi răcea. Iarna geamurile făceau incredibile flori de gheaţă, pe care Mama le topea cu jăratec pus pe un vătrai, pe care îl apropia apoi de geam. În partea dinspre curte a grăjdoiului, care de regulă era din scândură, Mama punea, agăţate de cui, oalele şi vasele pe care le folosea la bucătărie, pentru a se usca şi a nu prinde mucegai, ţinând cont de faptul că atunci nu aveam detergenţi, cum există acum (în Maramureş, vasele erau puse într-un prepeleac – copac uscat sau pur şi simplu un par, în care se băteau mai multe cuie –, din aceleaşi considerente). În 1989, când scriitorul Ştefan J. Fay ne-a vizitat casa, el a fost fascinat de coloritul vaselor expuse, cărora le-a făcut mai multe fotografii.
Că veni vorba de vase, mai reţin o secvenţă cu ţigani (acum le spunem romi) migratori, care veneau prin sate şi cositoreau vasele sparte. Înfingeau în mijlocul camerei un fier, care avea la vârf un fel de nicovală (de mărimea unui ileu pe care se bate coasa), apoi luau vasele sparte şi le cositoreau. Plata se făcea în natură (făină, ouă, o bucată de carne sau slănină etc.)
Casa propriu-zisă avea înspre ogradă un brâu negru, cam de o jumătate de metru de la pământ, care trebuia mereu vopsit, fiindcă se deteriora rapid de la ploi şi de la apa din streaşină, care picura pe pământ, în lipsa ceterniilor, prea scumpe probabil, pentru ca ţăranii să îşi poată permite să le cumpere. Acest brâu negru era vopsit periodic de Mama, folosind funinginea rezultată din măturarea hornului care făcea legătura între soba de lemne din casă şi coşul zidit, care începea în pod. Utilizarea funinginii este încă un detaliu care arată ingeniozitatea ţăranului român, obligat de viaţă şi de sărăcia în care trăia să caute soluţii ingenioase, pentru a îmbina, fără costuri financiare, utilul cu frumosul.
În zilele de sărbătoare, dar şi duminica (poate nu chiar în fiecare duminică), Mama făcea curat în casă, arunca lut proaspăt (arină) pe jos, care era rece şi îţi gâdila talpa picioarelor (senzaţie trăită şi de Creangă, în bojdeuca sa din Ţicău), dădea muştele afară din casă, cu o creangă înfrunzită de nuc, trăgea perdelele şi apoi ne odihneam.
Înainte de Paşti şi de Crăciun, schimba paiele în străjac, cele proaspete ridicând volumul străjacului, ceea ce mie îmi crea o senzaţie plăcută. Paiele se împuţinau în străjac în timp, pentru că Mama lua zilnic câte o mână din ele, ca să aprindă focul, folosind în acest sens şi grădele din gardul care ne despărţea de Olimpia, spre nemulţumirea Tatei, care ştia că, de la o vreme, acest gard va slăbi şi va trebui refăcut.
Cea de-a doua casă făcută de Tata (dar păstrând vechea casă, ca o bucătărie de vară), din lemnele unui grajd împărţit cu mătuşa Anicuţa, avea târnaţ şi acoperişul tot cu fundoaie la margini, sub formă de triunghi, cum existau la casele ţărăneşti tradiţionale. Mamei îi plăcea acest model, întrucât spunea că acoperişul cu o parte teşită seamănă cu un capac de copârşău (sicriu)! A treia casă, cea care există şi în prezent, cea cu un colţ rotund al verandei, are tocmai această formă la capete acoperişului!
Mamei îi plăceau destul de mult ţifrăşagurile (de la magh. cifraság), adică ornamentele, podoabele etc. Pereţii căsuţei în care am crescut aveau, pe lângă câteva icoane, numeroase cusături cu texte potrivite. Îmi amintesc două: „Pe soţul meu nu l-am văzut beat/ Nu-mi pare rău că m-am măritat!” sau „Mâncarea-i delicioasă (de fapt scria deliciosă!), viaţa-i fericită,/ Scumpa mea soţie, sunt fericit cu tine!” Din păcate, acestea s-au pierdut, iar eu nu am fost inspirat să le fac o fotografie.
Cea de-a doua casă a fost făcută de Feri-bácsi, un maghiar din Ozd, meşter foarte priceput, care construit în Nandra mai multe case. Mama îi cerea să facă tot felul de ţifrăşaguri, iar Feri-bácsi spunea că le face, numai că “merge cu nevoie” (voia să spună că ”merge anevoie”, adică trebuia multă răbdare şi timp). Când ne-am făcut a treia casă, Mama a umblat prin Bichiş şi Ozd, pentru a căuta o casă pe care să  o ia drept model. A găsit una cu veranda având un colţ rotunjit, ceea ce le-a creat multe probleme meşterilor (de la fundaţie până la zidit şi tencuit, pentru că era mai greu să faci un colţ rotunjit decât unul drept). La fel, a adus nu ştiu din ce sat un zugrav, care să ne zugrăvească locuinţa aşa cum nu mai era la nimeni!
Ca model de poartă, tot Mama a preluat modelul porţii mătuşii Floarea din Luduş: patru semicercuri întruchipând soarele cu raze, acestea vopiste cu galben, iar restul cu albastru, precum cerul. Deasupra era un acoperiş din tablă zincată, şi acesta cu un fel de franjuri pe margini. Nimeni nu mai avea aşa ceva în zona noastră.
Ce a spus un vecin, după ce a văzut poarta: „Poa’ să fie poarta lu’ Iozefa ca soarele de pe cer, că tot nu intră vacă pe ea!” – o altă dovadă a caracterului invidios al consătenilor meui. Vaca era un simbol al opulenţei, iar ai mei nu mai aveau vaci, după ce li se luaseră de către GAC.
 2. Imaginea Mamei. Cred că, în viaţa oricărui copil, Mama este cea care se impune în primul rând. Aşa crede şi Creangă în Amintirile sale, unde o divinizează pe Smaranda Creangă: „Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat.” Eu totdeauna am asemuit-o pe Mama cu Smaranda Creangă, prin ambiţia ei de a-şi vedea copilul depăşindu-şi condiţia de ţăran, pentru că ştia cât de grea este viaţa la ţară, dar şi printr-un oarecare talent literar intrinsec, care a avut rare ocazii de a se manifesta (doar prin strigături la nunţi, inclusiv la nunta mea, când mi-a compus o Oraţie cu valoare aproape testamentară, pe care o voi reproduce cândva, în memoriile mele).
Rămasă orfană de tată de la vârsta de 10 ani, cu fratele Ilie, mort de TBC, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, îmi pot imagina ce copilărie şi adolescenţă a avut, în compania surorilor mai mari, Anica şi Floarea. Bunicul le lăsase pământ mult, dar era greu, pentru bunica şi cele trei fete ale ei, să facă faţă nevoilor pe care le cerea o gospodărie la ţară, unde braţele unui bărbat erau indispensabile.
Născută la 2 noiembrie 1930, Mama a urmat primele patru clase primare în satul Nandra (1937-1941), iar după aceea s-a înscris la o şcoală de meserii la Baia de Arieş, din judeţul Alba, lămurită probabil de către cineva să meargă acolo, împreună cu o altă consăteancă, Victoria Circa.  Nu şi-a finalizat această şcoală, pentru că, după vreo câteva săptămâni, i s-a făcut dor de casă şi a abandonat şcoala. La maturitate mi-a mărturisit că, la despărţire, directoarea şcolii i-ar fi spus: „Dacă nu continui şcoala şi te întorci acasă, ai să rămâi ţărancă proastă!” (proastă are aici sensul, învechit şi popular, de simplă; persoană fără știință de carte; om neînvățat, ignorant; din cuvântul slav prostŭ). Şi aşa s-a întâmplat, pentru că Mama nu a mai urmat alte şcoli, după clasele făcute în sat.
Fiind o fire veselă, îi plăceau chiuiturile (strigăturile), nu atât cele de la joc, cât mai ales de la nuntă. A chiui însemna a spune strigături, sub formă de versuri, cu aluzii satirice sau glumețe, strigate în timpul executării dansurilor populare, dar şi la nunţi.
Cum la nuntă nu putea chiui decât o femeie măritată, înaintea unei nunţi la care urma să participe, Mama “s-a luat” cu Viorel, un fecior din sat, care locuia destul de aproape de noi, dar pe uliţa “din sus”. Evenimentul avusese loc cu doar trei zile înainte de nuntă, încât nuntaşii, mirându-se că chiuie şi Iozefa, au aflat cu această ocazie că era de trei zile căsătorită.
S-a mutat bineînţeles la socri. Încă într-una din primele zile cu noră în casă, socrii i-au spus să iasă afară, dis-de-dimineaţă, să-şi caute de lucru prin curte, ca să vadă oamenii care trec pe drum ce face nora harnică la o casă, în timp ce toţi ai casei încă dormeau! Simţindu-se umilită, Mama (care era în fond o copilă, o adolescentă) n-a zis nimic, şi-a găsit de lucru prin ogradă, săpând o… groapă în mijlocul curţii! Când gazdele au catadicsit să iasă afară, să vadă ce a făcut noul membru al familiei, au fost şocaţi de iniţiativa Mamei! Evident că a ieşit scandal, iar Mama a fugit acasă. Când Viorel a venit după ea, să o ducă înapoi, a spus că acceptă doar dacă o duce “ghi”, adică în spate, pe o distanţă mai mare de un km, cea ce tânărul însurăţel a acceptat. Povestea aceasta cu întoarcerea Mamei acasă s-a repetat de mai multe ori, iar în cele din urmă cei doi s-au despărţit. Au rămas în relaţii civilizate, amândoi căsătorindu-se ulterior, Viorel având trei copii (doi băieţi şi o fată), unul din băieţi fiind chiar de vârsta mea, deci coleg la şcolile din Nandra şi Cecălaca.
În 1954, Tata, din satul Botez, de peste deal, a venit lăturean în Nandra, împreună cu un consătean, Emil Ciuca (amândoi aveau să rămână aici). După o primă întâlnire, Tata i-a spus Mamei că va reveni în ziua de “joi” şi o va duce (“Joi vreau sa te duc!”), Mama fiind surprinsă de pronunţarea “joi” (la noi se spunea “jioi”, prin palatalizarea lui j). De asemenea, mai zicea Mama, evident în glumă, că dacă ştia că pe viitorul soţ îl cheamă Gaftonic, nu s-ar fi măritat cu el (Tata se prezentase mai modern, Nicu!). Asta se întâmpla 1954, iarna.
În joia respectivă, Mama îşi pregătise hainele şi o parte din zestre, să meargă la Botez. Dar viitorul mire nu mai venea! În jurul amiezii, după multe ore de pândă făcute de Mama şi de bunica, pe drumul care ducea la Botez şi Cecălaca au văzut două mogâldeţe negre, înaintând prin troienele de zăpadă. Când s-au apropiat, au observat că unul dintre ei este Tata (însoţit de o altă persoană, care s-a dovedit a fi unchiul Ionuţ, fratele Tatei). Ca să nu se întoarcă pe jos la Botez (ceea ce era destul de ruşinos, atât pentru năndreni, cât şi pentru botezeni), Mama şi bunica au vorbit cu Şăndruţ (Duţu), care avea o sanie cu doi cai puternici şi care ne era şi ceva rudă, să îi ducă până la Botez, ceea ce s-a şi întâmplat.
Nu au stat la Botez foarte mult, pentru că bunica rămăsese singură (cele două fete, Floarea şi Anica, erau deja măritate), bunica urmând să locuiască acum doar cu fata cea mai mică, aşa cum era tradiţia.
Ce am spus până aici, ştiu din amintirile altora, iar ceea ce urmează, din propriile mele amintiri.
Într-o zi din iarna anului 1968, ştiu că tocmai venisem de la Şcoala din Cecălaca (eram în clasa a VI-a). Mama era gravidă cu Nicuşor, în luna a opta. Olimpia, care era de faţă, m-a întrebat dacă ştiu că barza o să ne aducă un copil. Nu am zis nimic, dar m-am uitat instinctiv la burta Mamei, care a avut următoarea replică: “Olimpie, este mai ocoş puiul ca cioara!”
În fiecare săptămână, Mama făcea obligatoriu pâine de casă. De altfel, una dintre cele mai pregnante amintiri din copilărie este imaginea Mamei framântând pâinea. Se scula dis-de-dimineaţă şi frământa aluatul pus la dospit de seara. Eu dormeam atunci într-un canapei (obiect de mobiler pe care, culmea, îl mai avem şi îl folosim şi acum, după mai bine de 60 de ani!), pe care ni-l dăduse cumnatul Ilarie din Luduş. De acolo vedeam, dincolo de lumina lămpii cu petrol, efortul Mamei frământând pâinea. Făcea mişcări ritmice cu pumnii înfipţi în aluatul din trocuţă, până considera că acesta este bine frământat, probabil cu preţul broboanelor de sudoare. Pe mine, momentul acesta ritualic mă indispunea, nu numai fiindcă mă trezea de dimineaţă, ci şi pentru că ştiam ce urmează: trebuia să curăţ trocuţa (cioplită din trunchiul unui copac), în care fusese frământată pâinea, de resturile de aluat, operaţie care nu-mi plăcea. În plus, într-un colt al trocuţei, probabil din cauza unor lovituri, se făcuse o gaură, pe care Tata o astupase cu o bucată de tablă zincată, loc care era şi mai dificil de curăţat.
În timp ce aluatul dospea corespunzător, Mama sau Tata ardeau cuptorul pentru pâine (un cuptor a cărui boltă o făcuse mătuşa Anicuţa, pricepută la aşa ceva). Adesea mă chemau şi pe mine, somnoros nevoie mare, să mai arunc câte un vreasc în gura cuptorului.
Pâinile, cam cinci la număr, să ne ajungă pe o săptămână, erau mari şi gustoase. Imediat ce le scotea, Mama bătea partea arsă cu mestecătorul de mămăligă, apoi le da cu răzălăul, pentru a le face moi şi apetisante. Asemenea pâini nu mai găsesc, acum, decât la Brutăria Şoiom, din Luduş. După scoaterea pâinii, Mama introducea în acelaşi cuptor, care mai păstra încă o căldură potrivită, clasicele lipii (“lichii”) cu varză, brânză, prune, silvoiz. Cu o pană de gâscă, înainte de a le pune pe vatra cuptorului, le ungea cu gălbenuş de ou, care le dădea acestora o rumeneală aparte. Când le scotea din cuptor, le învelea într-un cenuşar, iar noi nu ne puteam atinge de ele imediat (ca şi de pâine, de altfel), trebuia să aşteptăm puţin, “ca să meargă la Dumnezo”, ne spunea Mama. Abia după aceea le mâncam, eu alegând, ca de obicei, lichiul cel mai subţire şi cu varză mai multă (după ce a apărut fratele meu, Nicuşor, îi lăsam lui această favoare).
Când se începea o pâine mare, Tata făcea cu un cuţit, pe partea care stătuse pe vatră, semnul crucii, după care tăia câteva felii (strujele). Pâinea ne ajungea pentru o săptămână, cum spuneam, iar spre final, când aceasta se întărea (nu existau pe vremea aceea pungi de plastic, care o puteau feri de întărire), Mama făcea obligatoriu o zamă, în care pâinea uscată se dumica, astfel încât putea fi mâncată.
Vara era mai uşor cu prepararea hranei, pentru că apăreau legumele: ceapa, ridichile, castraveţii – apariţia primului castravete era un eveniment! –, apoi roşiile (porodiţăle), fructele (prunele, perele şi merele de vară). De multe ori, cinam prune cu pâine, ca să nu mai vorbesc de produsele lactate (caş, urdă, brânză), consummate cu mămăligă. Imediat după înfiinţarea GAC-ului, puteam merge la grajd cu o oală, după un litru de lapte, care nu trebuia plătit pe loc (eram trecuţi doar pe o listă), ci la primirea puţinilor bani pentru zilele-muncă efectuate. Laptele de vacă fiert cu mămăligă a rămas o mâncare preferată de-a mea. De altfel, mămăliga îmi plăcea foarte mult, încât Tata mă poreclea nu “mămăligar” (ceea ce ar fi fost prea zeflemitor), ci “moldovean”, ştiind că în Moldova se consuma multă mămăligă.
A doua secvenţă de care îmi amintesc, apropo de mâncare, se referă la momentul îndopării raţei. De obicei, acest lucru se întâmpla toamna. Raţa era îndopată cam două-trei săptămâni, exclusiv cu porumb “de an” (deci nu din cel al anului în curs!) şi apă. Mă uitam la biata pasăre, dar şi la biata Mamă, care se aşeza în mijlocul casei, întinzându-şi picioarele peste raţă, pentru a avea ambele mâini libere: cu mâna stângă îi deschidea ciocul, iar cu dreapta îi îndopa sărmanei raţe grăunţe cu de-a sila. Acest ritual se petrecea de două ori pe zi. Când raţa era “grasă”, urma momentul mult aşteptat: tăierea raţei şi pregătirea mâncării mele preferate: mămăliguţă cu jumeri de raţă! După moartea Mamei, mama-soacră Ina reface această tradiţie la care ţin foarte mult. Toamna alerg ca nebunu’ prin magazine, după raţă îndopată, şi găsesc raţe aduse din Ungaria. Nici raţa, nici reţeta nu-s ca acelea din copilărie, dar ce mai e ca odinioară?
Îmi trec apoi, prin faţa ochilor, diverse imagini cu ea. Trebuie să fi fost încă tânără, pentru că mi-o amintesc în faţa oglinzii, împreună cu Olimpia, verişoara mea, „pudărindu-se” amândouă, înainte de jocurile duminicale, de mersul la biserică sau la vreo nuntă ori alt eveniment („pudărelele” se rezumau la o hârtie creponată, de culoare roşie, cu care Mama şi Olimpia îşi înroşeau pomeţii obrajilor).
Nu uit apoi ce i-a spus unei femei din compartimentul de tren cu care călătoream amândoi, nu mai ştiu unde, poate doar la Târgu Mureş: „De acum, noi trăim doar pentru copii!”
O afirmaţie deosebit de profundă, pe care aveam să o regăsesc în Memoriile lui Mircea Eliade!
3. Casa părintească în paragină. Vorbind despre casa părintească, aş vrea să mai spun ceva. Secole de-a rândul, a existat tradiţia ca fata sau băiatul cel mai mic să moştenească şi casa părintească, având obligaţia să aibă grijă de bătrâneţea părinţilor. O tradiţie care se respecta. Ţăranii puteau muri liniştiţi, pentru că ştiau că pământul le este arat şi semănat, iar toate treburile din gospodărie sunt preluate de tânăra familie, care locuia cu ei. Pe măsură ce tinerii au început să părăsească satul, au început şi alte drame şi necazuri, care s-au adăugat celor deja existente. Casa părintească devenea pustie la moartea părinţilor, iar pământul stătea şi el părăsit şi nelucrat.
Ce se întâmplă acum cu „casa de acasă”? În foarte multe situaţii, ea a devenit o paragină. Copiii sau nepoţii celor care au locuit în ea nu mai sunt interesaţi de urmele trecutului. Aşa este şi casa copilăriei mele. Dar nu o vindem…
Închei, reproducând două strofe din cunoscuta poezie a lui Grigore Vieru, Casa părintească: