1. Profil de intelectual. Vasile V. Filip (n. în 1953) este un nume cunoscut şi apreciat în lumea specialiştilor (folclor şi etnologie), domenii în care a dat, de-a lungul a patru decenii, lucrări fundamentale, precum Universul colindei românești. (Din perspectiva unor structuri de mentalitate arhaică), 1999 (la origine, teză de doctorat, o lucrare care i-ar fi plăcut lui Mircea Eliade şi care ar fi meritat un premiu al Academiei Române), Eseuri etnologice (2008), Cultura tradițională imaterială românească din Bistrița-Năsăud (coautor: Menuț Maximinian, vol I-II, 2012-2015), Popasuri și povești din Piemontul Călimanilor. Eposul unui sat de munte din Bistrița-Năsăud: Budacu de Sus (coautor: Voichița Stejerean, 2016), Între etnologie și literatură (2009-2019: Un deceniu de publicații culturale, la Bistrița și în împrejurimi), 2019, sau Cultura imaterială tradițională românească din Bistrița-Năsăud (vol. III, 2021). La aceste realizări trebuie adăugată prezenţa sa constantă în presa locală, participarea la anchete literare, contribuţia la diverse volume colective, dicţionare şi antologii, conferinţe, simpozioane şi alte manifestări culturale, calitatea de prefaţator la cărţile unor autori (Emilia Bumb, Liviu Păiuș, Menuț Maximinian, Voichița Stejerean, Titus Wachsmann Hogiu, Grigore Avram, Gheorghe Mizgan, Alexandru Bar, Ioan Pop, Simion Palagi, Ofilat Varvari, Grigore Danci, Alexandru Blaga).
2. Pasiunea pentru scris. Nu ştiam, nici măcar din paginile de jurnal publicate, că începuturile literare ale lui Vasile V. Filip stau sub semnul beletristicii propriu-zise, nu sub cel al ştiinţei, dovadă că, în liceu, a scris poezii, pe care a încercat să le publice în revista liceului, dar oferta i-a fost respinsă, sub pretextul că erau prea „pesimiste”. Literatura pe care o scria era o dovadă a irepresibilei sale dorinţe de comunicare. Nu întâmplător, într-un eseu confesiv de la începutul cărţii, el şi scrie că „limbajul, comunicarea, viaţa spiritului nu este pentru om ceva adăugat, ci o nevoie fundamentală, pe picior de egalitate cu hrana, somnul şi celelalte nevoi fizice primare” (p. 12).
Primul insucces literar nu l-a descurajat, dimpotrivă: „Dar gândul de a scrie nu m-a părăsit niciodată, afirmă autorul. Ba chiar începusem s-o fac, dar în prelungirea acelei înţelegeri-asumare a literaturii, ca o explicitare a ei.”
De dragul literaturii, el renunţă la profesia de silvicultor, pentru care făcuse un liceu de profil. „Am abandonat o promiţătoare carieră practică nu pentru a scrie literatură, ci pentru a o preda. De fapt, pentru a o înţelege şi a mă bucura de ea, întâi de toate pentru mine însumi. Treptat, începusem chiar să cred că, atunci când înţelegi ceva cu întreg sufletul (fie chiar şi-n felul tău, subiectiv), este ca şi cum tu însuţi ai fi creat acel ceva. Să înţeleg că, fără această colaborare empatică a cititorului, literatura (ca orice act de comunicare, în lipsa receptorului) nu există.” (p. 19).
3. Orientarea spre cultura populară. Din efortul programatic de a înţelege şi explicita literatura, s-a născut aplecarea sa spre cultura populară (cultura „minoră”, cum zicea Blaga), care i se părea „mai aproape de suflet, mai departe de înţelegerea altora. Mai ales literatura populară (cea arhaică, aferentă unei dispărute mentalităţi mitico-rituale) mi se părea, pe măsura radicalizării modernismului (în postmodernism), o Cenuşăreasă, o zână ascunsă sub aparenţe umile. Am cosacrat ani buni reconstituirii cât mai coerente a ceea ce numeam, în prima mea carte (iniţial, teză de doctorat), Universul colindei româneşti (1999), frumuseţii şi armoniei acestuia, viziunii ontologice, care îl organiza subsidiar. Încercam acolo să refac, după puteri, măcar parte din rădăcinile de care Lumea noastră cea nouă se înstrăinase. (Deşi ele, rădăcinile, continuau să ne alimenteze, din afara stratului nostru conştient.)” (p. 19-20) Înţelegem astfel cum se explică apropierea sa de studiul literaturii populare, căreia i-a dedicat patru decenii de viaţă. Era oarecum şi o reflexie a spiritului justiţiar – o altă coordonată importantă a personalităţii sale. Iar orizonturile culturii populare răzbat, explicit sau implicit, în aproape toate comentariile sale literare, inclusiv în cartea de faţă. Astfel, într-o povestire a lui Icu Crăciun, transpare „o lume revolută, a magiei satului tradiţional”. Într-un eseu al Laurei Poantă, identifică prototipul omului tradiţional, care lasă ceva urmaşilor, „cu limbă de moarte”. Poreclele şi vorbele de ciuf din Chiuza natală reflectă „o trăsătură a mentalităţii populare, aceea de a percepe realitatea înconjurătoare prin contrastele ei cele mai apăsate, mai radicale” (p. 208). Şi exemplele ar putea continua.
4. Interesul pentru actualitatea imediată. Practicarea cercetării ştiinţifice a culturii populare a dus, în cazul lui Vasile V. Filip, după cum recunoaşte el însuşi, la o „«înşurubare» progresivă într-un soi de «inactualitate», de căutare a unui orizont atemporal, al arhetipurilor”. Dar, în ultima vreme, îndrăgostitul de cultura imaterială românească a judeţului în care locuieşte şi-a lărgit aria preocupărilor sale, apropiindu-se tot mai mult de speciile literaturii propriu-zise (jurnal, povestire, memoralistică, eseu, cronică literară). Însemnări(le) de-a lungul vremii (vol. I: 1998-1999), apărute în 1921, care reţin doar o mică parte din cele peste 5000 de file de jurnal, au menirea, aşa cum scriam în Prefaţa cărţii, de a retrăi clipele aflate pe drumul trecerii implacabile, de a opri oarecum timpul, prin Cuvântul scris, imperativ pe care îl clama şi Goethe, în capodopera sa, Faust: “Opreşte-te, clipă! Eşti atât de frumoasă!”
Noua sa carte, Cronici, povestiri, mărturisiri (Editura Charmides, Bistriţa, 2022) continuă direcţia începută cu Însemnări(le) de-a lungul vremii. Avem acum o carte mozaic, care se citeşte cu multă plăcere, tocmai datorită materialului ei compozit. După secţiunea I (Autodefiniri), care include un răspuns la o anchetă a revistei Apostrof, respectiv două eseuri scrise pentru volumele colective, editate de Irina Petraş în 2021 (în colab. cu Hanna Bota şi Constantina Raveca Buleu), urmează secţiunea II, de Poezie contemporană, care analizează, extrem de aplicat, cele mai recente volume ale poeţilor bistriţeni sau prieteni ai autorului: Ion Urcan, David Dorian, Daniela Fulga şi Alexandru Blaga. Vasile Filip scrie comprehensiv despre aceşti autori, unii având în palmares 13 volume (David Dorian), alţii fiind la prima carte (Daniela Fulga). Autorul nu pare deloc un începător în aceste cronici, ci vădeşte ipostaza unui critic versat, plasându-i pe autorii comentaţi în peisajul literar contemporan, relevându-le accentele postomoderne, onirice, echinoxiste etc. În secţiunea, III. Prozatori de ieri şi de azi, cronicarul discută Trilogia transilvană a lui Miklós Bánnfy, capodopera romanescă a lui Ion Agârbiceanu, Strigoiul, romanul „misterios” al lui Hayden Dorf (Ioan Cioba), cunoscutul roman al lui Dumitru Popescu, Pumnul şi palma (reeditat pentru a treia oară), sau două cărţi de schiţe şi povestiri, semnate de Adrian G. Romila (Mici schimbări în viaţă, 2016), respectiv Nepotul din Italia (2020), de Icu Crăciun. După părerea mea, examenul de cronicar literar autentic este trecut nu cu cronicile la cărţile de poezie (oricum un gen dificil) sau de proză, ci la cele de povestiri şi schiţe, adevărate bijuterii literare, cărora li se comentează subtilităţile, începând de la titlu până la detaliul lingvistic. Şi aici, referinţele la modelele naţionale sau universale sunt prezente, dovadă a culturii literare serioase a cronicarului (care a predat ani de zile literatura română şi universală).
A patra secţiune a cărţii (Călători, memorialişti, monografişti) discută cărţile a trei călători străini (şi) prin Valea Someşului Mare, din secolul XIX, oprindu-se apoi la doi memorialişti (D. Popescu, cu Elefanţii de porţelan), respectiv confratele etnolog, Ion H. Ciubotaru, cu Vatra regăsită, 2021, apoi cartea de proza a lui Ioan Popa, Miracolul de la Sfantul Spiridon (2021). După comentariul la o carte a subsemnatului, America din Cortland (2021), şi a monogafiei satului Nandra (scrisă împreună cu Doina Rad), avem parte de două texte autobiografice: Întoarcerea acasă şi Primul pom de Crăciun, cu muguri de iubire, care pun în valoare calităţile de povestitor ale autorului.
În fine, ultima secţiune (Comentatori, eseişti, predicatori), comentează cărţi de Eugen Lovinescu, Răzvan Voncu (Poeţi români azi), articolele religioase ale lui Ion Agârbiceanu, cartea Laurei Poantă, Doctorul de poveşti. Medicină şi literatură, 2021, volumul tânărului istoric şi teolog, Maxim Morariu, Autobiografia spirituală – între teologie şi actualitate. Găsim aici o emoţionantă evocare a regretatului Andrei Moldovan, secţiunea încheindu-se cu un spumos eseu, Porecle şi vorbe de „ciuf” din Chiuza, satul copilăriei mele.
Impresia cu care rămâi după lectura acestei cărţi este aceea de lucru bine făcut, de temeinicie (citatelor riguroase li se indică totdeauna pagina), de lectură integrală a cărţilor comentate, de sinceritate. Mulţi dintre autorii discutaţi sunt prieteni ai autorului, comentariile critice conţinând adesea pagini confesive, de unde rezultă empatia criticului cu cei comentaţi, amintindu-ne de stilul criticii lui Perpessicius. Subtilitatea comentariului, frecventele trimiteri la nume mari din cultura română şi universală ne arată că suntem în faţa unui comentator avizat, cu criterii estetice ferme, atât de necesar în peisajul literar contemporan, invadat de mulţi grafomani şi veleitari.
5. Pecetea stilistică. Analizând sumarul cărţii, prima concluzie care se impune este că Vasile V. Filip nu are parti-pris-uri. El scrie cu aceeaşi aplicaţie şi bucurie despre cărţile prietenilor săi (pe care încearcă să-i extragă din perimetrul provincial şi să-i plaseze în context naţional), despre autori cu vârste diferite ori cu viziuni şi concepţii politico-ideologice diametral opuse. Spun asta pentru că ştiu motivaţia prezenţei în sumar a multor texte. Acest comportament, atipic în lumea noastră literară, îmi aminteşte de modelul cel mai frumos al „toleranţei” literare din cultura română, cel oferit de Al. Rosetti, căruia G. Călinescu îi face un portret de neuitat în Istoria… sa: „Cu un zâmbet etern, circulând în toate mediile, de la Curte la cafenea, din cercul academic şi politic în acela al tânărului scriitor proletar, suportând cu delicateţă infinită cele mai omeneşti insistenţe şi stabilind o punte prudentă între adversari literari, adunându-i laolaltă în aceleaşi colecţii, păstrându-şi cu fineţe libertatea şi nerenunţând la producţiile unora de dragul altora, entuziasmându-se copilăreşte de unele opere. […] Omul este o personalitate frapantă, erou plin pentru un roman posibil, prin arta de a stăpâni aristocratic şi, totuşi, de a trăi fratern în lumea turbulentă a literelor.” (Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1941, p. 832)
O altă trăsătură a scrisului său, din postura de cronicar literar, este obiectivitatea, curajul de a face şi observaţii critice, dar nu în mod agresiv, ci cu delicaţete şi diplomaţie. În romanul Scrisori din Regatul Pustnic, al lui Hayden Dorf (Ioan Cioba), observă că „această dimensiune exotic-documentară şi culturală a romanului ar fi avut de câsţigat în credibilitate, în lipsa rabatului pe care autorul în face creştinismului […], dat fiind că înţelepciunea orientală nu în creştinism îşi are izvorul esenţial” (p. 98). În analiză făcută monografiei satului Nandra, crede că sunt „interesante (în contextul cam încărcat al istoriei neamului Poruţiu, din cap. VII – subl. I.R.) – amintirile din România interbelică ale Elenei-Victoria Perry-Johnson” (p. 154). Este de acord cu observaţia pe care o face Răzvan Voncu despre poezia lui Ioan Alexandru, care observa „o adaptare nefericit extinsă a poeticii şi semanticii imnului religios la poezia laică, în care (mai ales după Imnele Transilvaniei) mai subzistă «doar insule de poezie adevărată, în mâlul dezolant al unui discurs adesea dezolant şi mai cu seamă desuet»” (p. 179). În fine, într-un volum cu articolele religioase ale lui Ion Agârbiceanu, remarcă „incriminarea categorică (în plan religios) a evreilor” (p. 191).
Am remarcat o „sinceritate liminară” (vorba lui Camil Petrescu, un scriitor preferat de Vasile V. Filip) în textele confesive. Vorbind despre prietenia sa cu Ion Urcan, el scrie: „Prietenia lui era – paradoxal – cea mai dorită, tocmai pentru că se manifesta nu rareori «tăios». La figurat, dar şi la propriu. Mi-a tăiat o dată cu lama plasa de rafie cu care mergeam la cursuri. ( «Nu mai eşti pădurar, râd colegele de tine!»).
Lectura cărţilor despre care scrie este făcută cu maximă atenţie, cu creionul în mână, notând, de pildă, la romanul aceluiaşi Ioan Cioba, inclusiv „forma gramaticală şi ortografică aproape perfectă (prima greşeală am întâlnit-o la pagina 319!), de o calitate superioară celei a cărţilor multor filologi de profesie”.
În fine, aş remarca apoi armonia şi cadenţa frazei, ca această concluzie la analiza unei cărţi: „Opera lui Miklós Bánnfy ambiţionează, aşadar (ca orice operă artistică, conştientă de valoarea şi menirea sa) să facă din frumuseţe un agent al devenirii lumii. Acolo unde ideologia şi politica nu reuşesc, e chemată frumuseţea să eternizeze unul din chipurile fatal trecătoare ale lumii.” Este o dovadă clară a sensibilităţii autorului, a vocaţiei sale de artist (să nu uităm că a candidat, iniţial, la secţia de Istoria şi Teoria Artei a Institutului „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti).
6. Concluzie. Volumul Cronici, povestiri, mărturisiri este o reuşită deplină în noua orientare a autorului, care a părăsit pe moment folclorul şi etnologia. Viaţa noastră literară, minată de atâtea orgolii şi sensibilităţi exacerbate, are nevoie de scriitori ca Vasile V. Filip.