Am aflat, ocupându-mă de Muntele Athos, de existenţa călugărului Dionisie Exiguul sau Dionisie „cel Mic”, care a fost un monah originar din Scythia Mică (Dobrogea de astăzi) și care a trăit la cumpăna secolelor V-VI. Opera capitală, cu rezonanță istorică a sfântului Dionisie Exiguul, este introducerea calendarului creștin, împărțind istoria în două perioade – „înainte de Hristos (î.H)” și „după Hristos d.H)”.
În acel timp, în uz era calendarul roman, care număra anii începând cu data întemeierii Romei. Urmând calculelor făcute, Dionisie Exiguul a ajuns la concluzia că anul 753 de la întemeierea Romei era, de fapt, anul în care s-a născut Hristos, adică anul 1 al erei creștine.
Aşadar, e o mândrie pentru români faptul că un călugăr născut pe teritoriul țării noastre a propus ca Naşterea lui Hristos să devină reperul de numărare a anilor – în locul anului întemeierii Romei –, reper care s-a impus în toată lumea.
Doar comuniştii, care se considerau atei, au impus termenii „era noastră” şi „înaintea erei noastre”, dar reperul rămăsese acelaşi, doar denumirea temporală fusese schimbată.
Curios să văd cine a fost acest reformator al calendarului, am consultat lucrarea Preotului prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ediţia a doua, revăzută şi întregită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 175-176, aflând următoarele:
„Exiguul Dionisie (sau «cel smerit»), teolog din Scytia Minor (Dobrogea). N. c. 470-d. c. 545, la Roma. Prezentat de biograful său, Cassiodor, ca fiind «de neam scit, dar de maniere întru totul romane, foarte priceput în ambele limbi (latina şi greaca, n.n.), cunoscător perfect al Sfintei Scripturi şi al Dogmaticii.» A intrat de tânăr într-o mănăstire dobrogeană, apoi ajunge la Constantinopol, în 496 chemat la Roma, unde a fost hirotonit preot. A trăit mult timp în Mănăstirea «Sf. Anastasia», a lucrat şi în cancelaria papală. Tot Cassiodor scria că preda dialectica în Mănăstirea Vivarium (în Calabria) şi că a învăţat mulţi ani în biserică. A tradus mai multe opere dogmatice din greceşte în latineşte, toate însoţite de prefeţe personale: Sf. Grigorie de Nissa (Despre crearea omului, cu unele observaţii critice), Sf. Ciril al Alexandriei (Epistola 17 împotriva lui Nestorie, cu cele 12 anatematisme şi alte epistole), Patriarhul Proclu al Constantinopolului (Tomosul către armeni) ş.a. A tradus şi câteva biografii cerute de monahi: Viaţa Sf. Pahomie, Pocăinţa minunată a Sf. Thaisia. A mai tradus şi o Colecţie de canoane: cele zis «apostolice», ale primelor patru sinoade ecumenice şi ale unor sinoade locale (în două versiuni); a mai întocmit o Colecţie de decrete (decretale) a opt papi. Amândouă colecţiile au cunoscut o largă circulaţie în Biserica Apuseană. I se atribuie şi culegerea unei colecţii de texte patristice – Florilegiu din Sfinţii Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Grigorie de Nissa, Ciprian din Cartagina, Ilarie din Pictavium, Ambrozie al Milanului, Fericitul Augustin şi alţii. A avut bogate cunoştinţe de astronomi, calendaristică şi calcul pascal. Mai multe lucrări de acest gen îi sunt incluse în Liber de Pashatae sau Cartea desper Paşti: Pascalia adevărată şi regulile îndreptării ei; Precizări pentru stabilirea datei Paştilor; Elementele calcului calendaristic şi pascal etc.
În mod deosebit trebuie subliniat faptul că Dionisie este cel care a fixat «cronologia erei creştine», luând pentru prima oară ca punct de plecare, pentru numărarea anilor, Naşterea Mântuitorului, «începutul nădejdii noastre» (fixând-o în 754 sau 753 de la întemeierea Romei, în loc de 749, a făcut o eroare de 4 sau 5 ani); a fost adoptată încă din sec. VII în Italia, din sec. VIII în Anglia, în cel următor în Franţa, apoi, cu timpul, în toate ţările lumii.
Prin mai multe studii publicate în anii din urmă, preotul dr. Gheorghe Drăgulin susţine că ar fi identic cu scriitorul patristic, cunoscut sub numele de «Dionisie Pseudoareopagitul» şi, ca atare, i-ar aparţine lucrările: Despre numele divine; Ierarhia îngerească; Ierarhia bisericească; Teologia mistică şi zece Episole.”
Din fericire, avem un portret excelent, făcut lui Dionisie Exiguul de către biograful şi admiratorul său, Agnus Aurelius Cassiodorus (n. circa 485 – d. circa 585), cunoscut în mod obișnuit drept Cassiodorus, care a fost a fost un om de stat, savant și scriitor roman, care a activat în administrația lui Theodoric cel Mare, regele ostrogoților.
Nu am avut acces la cartea lui Cassiodor (sau Casiodor), Istoria Bisericească tripartită. Traducere de Liana şi Anca Manolache. Introducere şi note de Pr. prof. dr. Ştefan Alexe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, dar am preluat portretul lui Cassiodor din volumul semnat de Ioana Revnic, Călătoreşte cu trei sfinţi români. Ilustraţii de Astrid Muşat, Editura Basilica, Bucureşti, 2021.
Ca să se adeverească principiul că lumea este foarte mică, trebuie să spun cât de surprins am fost, văzând că Doamna Ioana Revnic este autoarea acestei cărţi! Fostă profesoară de literatura română la un liceu de elită din Oradea, doctor în litere și formator, Doamna Ioana Revnic a publicat, între alte cărţi, şi volumul Convorbiri cu Alex Ştefănescu, Editura Alfa, Bucureşti, 2013, volum care m-a încântat efectiv şi pentru care o „invidiez” şi acum, mai ales că regretatul Alex Ştefănescu a fost un critic şi istoric literar pe care şi eu îl preţuiesc foarte mult (Istoria literaturii române contemporane: 1941-2000. Concepţia grafică Mihaela Şchiopu. Fotografii de Ion Cucu, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2005, este o capodoperă, similară cu celebra Istorie călinesciană). Alex Ştefănescu este şi scriitorul meu preferat (ca prozator, dramaturg, memorialist). Doamna Ioana Revnic s-a mutat ulterior la Bucureşti, predând acum la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” din Capitală, s-a reprofilat, publicând numeroase cărţi cu tematică creştină. A inițiat, în 2018, proiectul „Spune- mi o poveste pentru suflet”, în cadrul căruia a scris povești despre oameni, locuri și idei mai deosebite pe blogul personal, care a devenit ulterior site-ul Bunătate.ro Facem bine prin poveşti, care merită accesat.
Preiau, aşadar, din volumul amintit al Doamnie Ioana Revnic, evocarea făcută lui Dionisie Exiguul de către Cassiodor (am modificat doar regimul unor alineate):
„Specialiștii presupun că ar putea fi vorba de Vivarium, veche așezare întemeiată prin anul 544 de Casiodor, om politic roman, profesor și scriitor.
La Vivarium existau o mănăstire și o Universitate renumită pentru biblioteca sa, în care găseai atât scrieri religioase, cât și opere din marea literatură antică. Tot acolo era și un Scriptorium – unde se copiau lucrări valoroase din teologia, din filosofia, din științele și din literatura de atunci. La această școală înaltă se pregăteau viitorii preoți.
Aici a predat și Sfântul străromân Dionisie Exiguul. S-a născut la sfârșitul secolului al V-lea d.Hr., în aceleași locuri în care a venit pe lume și Sfântul Ioan Casian.
Cum de-a ajuns Dionisie Exiguul, din Dobrogea de astăzi, tocmai în Italia?
El este cunoscut drept «Părinte al erei creștine». Oare de ce a fost numit astfel?
Răspunsurile le dă Casiodor, cel care a lăsat singura mărturie despre Sfântul nostru. Hai să îţi spu ce scria el!
«ERA O BIBLIOTECĂ VIE…
Au trecut ani buni de când colegul meu, Dionisie, s-a mutat în Ceruri. Dar mă gândesc la el în fiecare zi. Îl pomenesc în rugăciuni. Uneori, simt că e tot aici, la Vivarium. Mi se pare că îl văd în «Scriptorium», unde se retrăgea să traducă din Sfinții Părinți sau să scrie despre ei. Alteori, când intru în bibliotecă, mă aștept să îl găsesc punând în ordine manuscrise și documente.
Încă mi se strânge inima, când mă gândesc că s-a stins departe de casă. Mi-a spus, chiar înainte de moarte, că duce dorul Sciției natale. Ore în șir îmi povestea de-acele locuri cu ierni aspre, unde a copilărit.
Se născuse în jurul anului 465 și a rămas devreme orfan de ambii părinți. Monahul Petru, care-a devenit la bătrânețe Episcop în Tomis – o cetate din țara sa de baștină –, l-a luat sub ocrotirea lui.
Despre Episcopul Petru, prietenul meu mi-a vorbit întotdeauna cu inima aprinsă de dragoste. Îl considera «o podoabă a învățătorilor lui Hristos». Și zicea că nu îi poate mulțumi îndeajuns, pentru binele pe care i l-a făcut.
Dionisie i-a fost ca un fiu, căci a intrat în mănăstire de copil. A crescut printre călugări, a studiat cărțile sfinte, a învățat perfect și greaca, și latina…
Era din neamul sciților, dar avea caracterul unui un roman adevărat. Asta pentru că știa amândouă limbile și, mai ales, pentru că faptele sale arătau echilibrul sufletesc pe care Dionisie îl învățase din Cărțile Domnului.
Folosea cu o pricepere atât de mare latina și greaca, încât traducea orice text grecesc în latinește, fără nicio ezitare, chiar în timp ce îl citea. Cu aceeaşi uşurinţă traducea în limba greacă texte latineşti. Tocmai acest dar l-a ajutat să vină la Roma.
Dar până să ajungă aici, a călătorit destul de mult. Întâi, a fost la Mormântul Domnului, apoi în Asia Mică și, în cele din urmă, a rămas la o mănăstire din Constantinopol.
De acolo, în anul 496, a fost trimis la Roma. Papa Ghelasie căuta un călugăr, care să fie în stare să traducă din limba greacă în latină învățăturile Sinoadelor Ecumenice. Dionisie era omul potrivit! El a și comentat hotărârile Sinoadelor, nu s-a mulțumit doar să le tâlcuiască dintr-o limbă într-alta.
Papa Ghelasie a murit la scurtă vreme și Dionisie nu s-a mai întors nici la Constantinopol, nici acasă, în Sciția. A rămas la Roma, unde a slujit sub zece papi. A avut în grijă biblioteca Bisericii Romane, pe care a reorganizat-o şi a intrat în obștea Mănăstirii «Sfânta Anastasia»: aici a studiat, a tradus, a scris.
Ne-am împrietenit, de cum l-am întâlnit prima oară, la Roma!
Întâi – i-am iubit blândețea purtării şi-abia apoi mintea, în care a adunat mult din învățătura lumii.
Era o bibliotecă vie!
Un expert în aproape toate științele. Un geniu – care își purta înzestrarea cu simplitate!
Însă nu ținea morțiș să arate tot ce știa. Lângă el nu te simțeai un necunoscător sau un neînsemnat.
El nu se considera superior nimănui, deși ar fi meritat să stea în vecinătatea regilor.
Citindu-i însemnările, mi-am dat seama că studenții din Vivarium au nevoie de un om ca el. Asa că l-am chemat să le fie profesor.
Nu pot să uit cum le preda acestora. Le vorbea cu o înflăcărare, pe care numai credința o poate ține vie. Se apropia de fiecare cu îngăduință și cu multă înțelegere.
În același timp, era sobru și discret. Nu uita nicio clipă că este – înainte de toate – monah.
Cercetase Scripturile cu o însuflețire atât de mare și le înțelesese atât de bine, încât, dacă i se cereau lămuriri, avea răspunsul pregătit şi îl dădea fără întârziere.
Se dăruise lui Dumnezeu în întregime, dar lua parte și la întâlniri cu oameni de lume. Era blând, deși mărturisea că, uneori, se simțea cuprins e patima mâniei.
Se întrista când auzea cuvinte necuviincioase, la adunările noastre vesele. Postea, fără să le reproșeze nimic celor ce nu făceau asta și, când stătea cu noi la masă, pe lângă bucatele trupești, dorea să împartă și bogății sufletești.
Dionisie a avut ideea să se numere anii începând cu Naşterea Domnului, nu de la întemeierea Romei sau din timpul împăratului Dioclețian, cum se făcea: «Eu nu am voit să pun la baza calculelor mele amintirea acelui om fără de lege și persecutor, ci mai degrabă am ales să socotesc anii de la Întruparea Domnului nostru, Iisus Hristos», mi-a explicat Dionisie.
Astfel, a studiat hărți astronomice și a făcut calcule până ce a descoperit anul Nașterii Mântuitorului. Știa bine astronomie. O învățase, desigur, de la unii astronomi renumiţi, din Alexandria Egiptului.
A mers la înalții noștri ierarhi, le-a arătat calculele sale și i-a convins să folosească noul mod de a număra anii: înainte de Hristos și după El.
Asta se întâmpla în 527. De atunci, au trecut mai bine de 20 de ani… Cine știe? Poate că, într-o zi, toată lumea creștină va număra anii și veacurile așa cum ne-a învățat Dionisie.
Deși a făcut atât de multe, deși avea atâtea daruri de la Dumnezeu, el mereu și-a spus, din smerenie, Exiguus, care înseamnă «cel mic», „cel neînsemnat».
Cât a trăit, s-a purtat întocmai cum îi zicea numele…
Dacă, printr-o minune, ne-am reîntâlni pentru câteva clipe aici, la Vivarium, un singur lucru i-aș cere prietenului meu, Dionisie: Să mă învețe smerenia!
Frate Dionisie, roagă-te și pentru mine, Casiodor, în fața lui Dumnezeu și în fața Sfinților, pe care i-ai slujit cu smerenie și cu dragoste!”
[…]
ÎN URMA LUI A RÃMAS DOAR UN IZVOR[1]
„Cuviosul Dionisie Exiguul a trecut la cele veșnice în Italia, la Vivarium, cândva între anii 545-550. Nu se știe cu exactitate data morții sale. Nici unde a fost îngropat.
Calculul erei creștine a fost adoptat, treptat, în toată lumea. În secolul al XX-lea, s-a dovedit că socotelile Sfântului nu au fost exacte, din cauza impreciziei calculelor astronomilor. Pe atunci ştiinţa nu era atât de avansată ca acum.
Sfântul Dionisie Exiguul a calculat că Hristos S-ar fi născut în anul 753 de la întemeierea Romei, acesta devenind primul an al erei creștine. După calcule mai noi, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om fie între anii 6–3 î.Hr., fie în anul 2 î.Hr.
Oricum, dacă spunem astăzi că suntem într-un anumit an, după Hristos, acest lucru se datorează Sfântului străromân Dionisie Exiguul, pe care noi îl pomenim la începutul Anului Bisericesc, adică pe 1 septembrie.
În România, doar un izvor a rămas în urma sa: se află în curtea Mănăstirii dobrogene Sfântul Dionisie Exiguul», care îi este închinată.
E un loc de o frumusețe aproape nepământeană: ca sufletul acestui Sfânt cunoscut prea puțin, deși a făcut din Nașterea lui Hristos reperul după care se numără anii lumii.”
(Ioana Revnic, Călătoreşte cu trei sfinţi români. Ilustraţii de Astrid Muşat, Editura Basilica, Bucureşti, 2021, p. 23-30)
Mă bucur că, prin acest articol, contribui şi eu la cunoaşterea unui mare înaintaş al nostru, care a făcut ceva important pentru istoria omenirii.
[1] Acest text aparţine Doamnei Prof. dr. Ioana Revnic.