De câte ori trǎiesc o zi canicularǎ, îmi amintesc de celebra schiţǎ a lui Caragiale, Cǎldurǎ mare, apǎrutǎ în Moftul român, din 18 mai 1901, fiind reluatǎ în volumul Momente (1901), apoi în Momente, schiţe, amintiri (1908). Dacǎ în schiţa lui Caragiale termometrul urca pânǎ la 33 de grade Celsius, acum acesta urcǎ frecvent la 40 de grade, temperaturǎ obişnuitǎ în alte pǎrţi, mai puţin în România. O asemenea zi a fost şi astǎzi. Cǎldura este mare nu doar fiindcǎ ne aflǎm în luna iulie, “luna lui cuptor”, cum se spune în popor, ci poate şi sub efectul încǎlzirii globale, de care se vorbeşte atât de mult. Pe o asemenea cǎldurǎ, e greu sǎ dai randament în vreun domeniu.
Am reuşit, totuşi, sǎ finalizez transcrierile pentru volumul Copilǎria ca luptǎ de clasǎ, care va fi editat de domnul Romulus Rusan, operaţie la care m-am angajat, împreunǎ cu studenţii mei, imediat dupǎ vizita la Sighet, din 24 mai anul acesta.
*Editura Polirom îmi comunicǎ faptul cǎ nu poate tipǎri volumul memorialstic Mihai Beniuc, Însemnǎrile unui om obişnuit, ceea ce îmi încurcǎ puţin socotelile, în sensul cǎ trebuie sǎ fac demersuri la altǎ editurǎ.
*Discuţie cu Cornel Udrea, care îmi cere o informaţii privind cenzura comunistǎ, în vederea unei conferinţe pe care o pregǎteşte, pentru nu ştiu ce cursanţi din Deva. Ca de obicei, orice discuţie cu Cornel se terminǎ cu un banc. Iatǎ ce banc mi-a spus acum:
Dupǎ o ploaie torenţialǎ, un ardelean stǎ pe un trotuar din Bucureşti, în aşteptarea unui autobuz. La un moment dat, o maşinǎ trece în trombǎ printr-o baltǎ de la marginea trotuarului, stropindu-l din cap pânǎ-n picioare; în mod evident, fǎrǎ a se opri… Fǎrǎ a se enerva, ardeleanul comenteazǎ cu voce tare:
– No, aşa ceva la noi, în Ardeal, nu se poate întâmpla!…
La care unul, de lângǎ el, îl intreabǎ:
–Da ce, bǎ ardelene, la voi, în Ardeal, nu sunt bǎlţi?!?
– Ba sunt!… Da’ dacǎ te stropeşte cu maşina, şoferul opreşte, se dǎ jos şi-şi cere iertare, te urcǎ în maşinǎ, te duce acasǎ la el, îţi dǎ un rând de haine uscate, te pune sǎ faci un duş, îţi dǎ o masǎ pe cinste şi-un sfert de pǎlincǎ, te ţine sǎ te culci acolo şi dimineaţa, la plecare, îţi dǎ şi o sutǎ de euro.
– Ha, ha!… Te-ai tâmpit, omule, zǎu aşa!… Ţi s-a întâmplat ţie una ca asta?!?…
– Mie, nu!… Da’ lu’ nevastǎ-mea, da!…