Din datele pe care le deţin, ştiu că în Nandra exista o veche biserică de lemn, situată în locul Caminului Cultural, care a fost şi el demolat, acum câţiva ani, pentru că nu mai avea nicio utilitate. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu vechea biserică: devenise prea mică, se putea prăbuşi din cauza vechimii sau o fi ars la vreun incendiu. Cert este că fosta casă a lui Sasu a fost transformată în biserică. Lucrul acesta trebuie să se fi petrecut după 1948, când Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii, pentru că ultimul preot greco-catolic din sat, Părintele Ignat, a plecat de la acea biserică de lemn.
Clopotniţa vechii biserici de lemn a fost mutată în curtea noii biserici. Acest lucru rezultă din anumite semne, descoperite de specialişti pe grinzile noii clopotniţe, făcute de meşterii constructori, pentru a nu se încurca la reîmbinarea grinzilor. Pe vremea copilăriei mele, şinu[1] Uănu a făcut o donaţie de 800 de lei (sumă foarte mare pe atunci), pentru a se acoperi clopotniţa cu tablă zincată. O bucată de tablă, pusă pe clopotniţă, marca această donaţie, scrisul fiind în prezent şters.
În spate se afla Casa Parohială, care a mai durat o vreme, fiind transformată în „coperativă”, adică în prăvălie. Ştiu asta pentru că acolo mă trimitea Mama după mici cumpărături, în contul ouălor de găină pe care le duceam. Vânzător era nenea Luţu, tatăl fostului meu coleg de şcoală, Ilie Cosma. El avea un fel de cerc metalic, prin care testa ouăle: dacă oul trecea prin cerc, valora 70 de bani, dacă nu trecea – 90 de bani. Uneori mai spărgea câte un ou într-o farfurie, să vadă dacă nu ducem ouă clocite.
Între Coperatrivă şi Căminul Cultural era locul nostru de joacă, al copiilor, despre care voi vorbi în subcapitolul privind jocurile copilăriei.
Ai mei nu mergeau duminică de duminică la biserică sau nu reţin eu acest lucru. În mod sigur, Tata, ca Ştefan a Petrei al lui Creangă, spunea că „biserica-i în inima omului”. În acelaşi spirit, nu prea ţinea posturile, spunând că nu-i păcat ce bagi în gură, ci ceea ce scoţi din ea.
Desigur că mergeam de Paşti şi de Crăciun, poate şi la alte sărbători religioase importante. Primii intrau în biserică bărbaţii, apoi femeile. (Ştiu că mişcările feministe protestează împotriva acestei tradiţii, dar aşa era datina. Celebra scriitoare Isabel Allende, cu care am făcut un interviu după călătoria mea în Chile, spunea că de aceea nu crede în nicio religie, pentru că toate religiile au fost create de bărbţi!). Ca în toate bisericile ortodoxe, femeile se aşezau în partea dreaptă, cum se inra în biserică, pe o uşă laterală, iar bărbaţii în partea stângă. Desigur, în fundul biseriii stăteau tinerii, de regulă în picioare, fiindcă chiar în spate nu erau bănci. De acolo vedeam mişcările preotului, ale ţârcovnicului, dar mai ales gogâlca lui Boldea, din ceafa capului, de mărimea unui ou de găină. Ţârcovnic era Partenie, socrul nanei Viorica lu’ Pătru, care mi se părea „urâcios”, după modul în care se comporta cu mine, când Mama mă trimitea acasă la nana Viorica, după un pic de poprică, aluat (=drojdie) sau alte mărunţişuri.
Desigur că nu înţelegeam nimic din slujbă şi o întrebam mere pe Mama când spune popa „povestea”, pentru că ştiam că aceasta era pe la sfârşitul Sfintei Liturghii, pe care mi-l doream cât mai aproape, iar când popa spunea „Cei chemaţi ieşiţi!”, ştiam că nu mai e mult pâna la terminarea slujbei.
Preotul Iacobescu îşi începea „povestea” cu formula „Iubiţii mei fii sufleteşti”, pe care nu o înţelegeam şi mă întrebam cum poate avea popa atâţia copii, atâţia fii, practic toţi oamenii din biserică! Iar când preotul spunea „Cu plecăciune drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie!”, trebuia să ne punem în genunchi. Cei mari îngenunchiau doar cu un picior, pe care şi-l puneau pe batista din buzunar, întinsă pe duşumeaua bisericii, ca să nu îşi murdărească pantalonii de praf, care erau mai importanţi decât igiena personală!
Ţin minte că mă uimea forma veche a perfectului compus a verbului a se amârî, din Predica de Paşti a Sfântului Ioan Gură de Aur: „Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât. Amărâtu-s-a că s-a surpat. Amărâtu-s-a că s-a legat”.
Dar mai mult decât forma inversă a verbului, am fost şocat într-o duminică de altceva. În timp ce popa trecea prin culoarul dintre femei şi bărbaţi, cu cădelniţa în mână (multe femei, mai ales cele în vârstă, străduindu-se să îi atingă odăjdiile), i-am vazut, de sub anteriu, pantofii! Dacă noi, copiii, eram meru ameninţati că popa ne poate tăia limba pentru diverse greşeli făcute (mie, de pildă, pentru că spuneam „ruşini”), credeam că popa este o fiinţă suprapământeană; or, iată că el avea pantofi, ca toţi oamneii!
Un fel de test pentru toţi, dar mai ales pentru femei, era drumul de la icoana din faţa altarului, pe care o sărutam la intrarea în biserică, până la locul nostru din sală. Femeile mai ales erau atente la îmbrăcămintea fiecăruia, la ţinută, la gestică, încât nu cred că mai ascultau în acele momente ce zice popa. Eu eram preluacrat de Mama, încă de acasă, să nu mă duc cu capul plecat, ci să merg mai „cătăneţ”, lucru greu de respectat, mai ales la Paşti, când pantofii noi mă strângeau, iar hainele, dacă erau şi ele noi, nu se pliau încă pe trupul meu.
Am uitat să spun că preotul Iacobescu venea la Nandra, de Paşti, după ce termina slujba de înviere la Aţintiş, adică în jurul orei 6 dimineaţa. Mulţi ani, până am venit la Cluj şi am mai asistat la câte-o slujbă de Paşti, mi-am dat seama că slujba de Înviere are loc la mijlocul nopţii. Şi mai mare nedumerire mi-o provoca noua formulă de salut dintre oameni: „Hristos a-nviat!” şi „Adevărat a-nviat!”, pe care nu o învăţaserăm la şcoală.
Dar apropo de această formulă sacră, am descoperit, cercetând istoria presei, o poezie publicată în revista Flacăra (an II, nr. 17 (68), 30 aprilie 1949, p. 5), intitulată 1 Mai şi avându-l ca autor pe poetul Vornic Basarabeanu. Citite de jos în sus, iniţialele unui grupaj de versuri reproduc formula pascala Hristos a înviat! (în 1949, sărbătoarea de Paşti a coincis cu ziua de 1 Mai muncitoresc!).
E adevărat că în Flacăra poemul publicat este mult mai lung, versurile în cauză fiind din prima parte a poemului (care mai are şi o abatere de la regula acrostihului, două măsuri de precauţie, luate de autor pentru a se apăra de o eventuală delaţiune). După afirmaţia lui Marian Popa, poetul Vornic Basarabeanu „divulgă ascrostihul lui Dan Deşliu, simplu delator sau doar comunist intransigent”, autorul versurilor ajungând asfel la închisoare[2].
Ce veau să spun, în concluzie, este că, în plin regim comunist, biserica şi-a urmat rânduielile ei şi nimeni nu a avut de suferit din cauza aceasta, cel puţin dintre cei din satul meu natal. Deşi regimul comunist se proclama ateist, el nu a distrus Bierica, asa cum s-a întâmplat în ţara din care a fost importat, URSS, unde s-au dărâmat efectiv biserici şi mănăstiri sau au fost batjocorite altele, prin transformarea lor în grajduri. Explicaţia poate fi dată de faptul că liderii comunişti din România au înţeles ce influenţă uriaşă are Biserica în societate şi au preferat să facă din instituţia acesteia un aliat (care propovăduia, dincolo de dogma religioasă, supunerea faţă de autorităţi, respectarea legilor etc.), nu un adversar.