În urmǎ cu vreo zece zile, am fost contactat, prin e-mail, de cǎtre domnişoara Ramona Vintilǎ, ziaristǎ la Jurnalul naţional, care mi-a spus cǎ ar vrea sǎ îmi dedice mie rubrica de care se ocupǎ, “Astǎzi e ziua ta…”, în chiar ziua mea de naştere, adicǎ 18 februarie. Am fost foarte surprins de aceastǎ idee, mai ales cǎ nu credeam cǎ merit eu o asemenea cinste. Sunt atâtea personalitǎţi în România, care ar merita cu adevǎrat sǎ fie omagiaţi la rubrica repectivǎ. Domnişoara Ramona Vintilǎ a susţinut cǎ nici nu se pune problema de a renunţa, sǎ las modestia la o parte. Mi-a trimis câteva întrebǎri, la care eu sǎ rǎspund, urmând ca, în Jurnalul naţional, interviul nostru sǎ aparǎ fǎrǎ întrebǎrile puse, deci sub form anui eseu.
Trebuie sǎ spun cǎ citesc destul de frecvent Jurnalul naţional şi, de fiecare datǎ, mǎ opresc la pagina dedicatǎ Omului zilei şi celui omagiat în ziua respectivǎ. Este “pagina de suflet” a ziarului, cum ar spune poetul Iona Vǎdan. (Aşa dupǎ cum unii îţi detecteazǎ caracterul şi în funcţie de uşa prin care urci în autobus – din faţǎ, de la mijloc sau din spate –, s-ar putea face un studiu caracterologic şi pe baza paginilor pe care le citeşte mai întâi cineva, într-un ziar). În fine, citeam cu interes aceastǎ rubricǎ, dar niciodatǎ nu mi-ar fi trecut prin cap cǎ aş putea fi şi eu, la un moment dat, “obiectul” ei. Dar viaţa este plinǎ de surprize, iar unele dintre acestea pot fi frumoase. Cum este aceastǎ întâmplare.
Interviul trebuia sǎ aparǎ sâmbǎtǎ, câdn ziarul apare doar on-lie. M-am gândit atunci: “Ce pǎcat, Tata nu-l va putea vendea!”. Dar acum trei zile, domnişoara Ramona Vintilǎ mi-a spus cǎ domnul Marius Tucǎ a decis ca articolul sǎ aparǎ azi, specificându-se în articol cǎ ziua mea de naştere este sâmbǎtǎ. Altǎ surprizǎ!
Aşa se face cǎ azi a apǎrut interviul integral, în ediţia on-line a ziarului, iar în varianta print textul prescurtat, la care s-au adǎugat toate apartenenţele mele instituţionale, luate de pe site-ul meu.
Dar iatǎ textul interviului:
Prof. univ. dr. Ilie Rad: “Pentru cǎ viaţa mea coincide, în bunǎ mǎsurǎ, cu scrisul meu, aş amintin câteva cuvinte din Pravila domnitorului Vasile Lupu: <<Sǎ nu se uite cǎ au scris mânǎ de lut, supusǎ greşelii!>>”
– Cum trǎieşte prof. univ. dr. Ilie Rad aceste vremuri? Ce faceţi, ce vǎ ocupǎ timpul în aceasta perioadǎ?
– Folosind în întrebare cuvântul “vremuri”, îmi amintesc de vorbele lui Miron Costin: “Nu este omul peste vremi, ci bietul om supt vremuri!” Cu asta v-am şi dat o jumǎtate de rǎspuns. Revenind la prezent, pot sǎ vǎ spun cǎ încerc sǎ dau o cât mai puternicǎ dimensiune culturalǎ “Clipei cea repede/ Ce ni s-a dat”, cum zicea Eminescu. Profitând de faptul cǎ cea mai mare parte a lunii ianuarie a fost vacanţǎ, iar în februarie studenţii sunt în sesiune, pot sǎ vǎ spun cǎ am avut o activitate extrem de intensǎ. Mai întâi am finalizat o ediţie criticǎ a unui volum memorialistic, Însemnǎrile unui om de rând, scris de Mihai Beniuc, pentru Editura Polirom. Am fǎcut ultimele corecturi la un volum coordonat de mine, intitulat Cenzura în România (care între timp a şi apǎrut, bucurându-se de succes la public şi la critica de specialitate). Am publicat mai multe articole (în România literarǎ, Tribuna, Apostrof) pe tema “cenzurii comuniste prin adǎugire”, care vor fi incluse într-un volum cu acelaşi titlu, pe care aş vrea sǎ îl scriu împreunǎ cu Domnul Nestor Ignat. Domnia sa, cum ştiţi, a fost, între 1945-1962, redactor şi redactor-şef adjunct la Scânteia, calitate în virtutea cǎreia a ţinut legǎtura cu cei mai importanţi scriitori ai momentului, care, de voie sau de nevoie, colaborau la organul central al partidului. Domnul Nestor Ignat a fost inspirat şi a recuperat manuscrisele pe care le trimiteau aceştia redacţiei. Pe baza manuscriselor originale şi a textelor publicate în Scânteia, se poate vedea ce pǎstra cenzura, ce elimina şi ce adǎuga. Va fi o lucrare în premierǎ la noi şi sunt convins cǎ se va bucura de interes. Am mai pregǎtit o amplǎ comunicare pentru o conferinţǎ internaţionalǎ, comunicare intitulatǎ Vizita lui Nicolae Ceauşescu în Australia, în 1988, şi reflectarea ei în diverse canale mediatice din România şi Australia. De asemenea, în 24 februarie, vom avea prima sesiune ştiinţificǎ a studenţilor-doctoranzi din cadrul Şcolii Doctorale de Ştiinţe Politice şi ale Comunicǎrii din cadrul facultǎţii noastre, şcoalǎ pe care o coordonez, la care vor participa 38 de doctoranzi, din toţi anii de studiu, între care se numǎrǎ personalitǎţi cunoscute în spaţiul nostru public, cum ar fi Adriana Sǎftoiu, Robert Turcescu şi alţii. Sunt responsabil din partea Universitǎţii “Babeş-Bolyai” la douǎ proiecte europene: “Reţea transnaţionalǎ de management integrat al cercetǎrii postdoctorale în domeniul Comunicarea ştiinţei. Construcţie instituţionalǎ (şcoalǎ postdoctoralǎ) şi program de burse (CommScie)”, respectiv “Universitatea pentru viitor”, programe care sunt, în general, devoratoare de timp. Am reuşit sǎ citesc douǎ lucrǎri: romanul Martei Petreu, Acasǎ, pe Câmpia Armaghedonului (Polirom, 2011), respectiv Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectualǎ româneascǎ între 1930-1950 (Humanitas, 2011), cǎrţi pe care le-am citit nu numai pentru interesul şi plǎcerea mea proprie, ci şi pentru a le prezenta studenţilor (la fiecare curs sǎptǎmânal le prezint studenţilor, în 5 minute, o carte recentǎ, obligatoriu cititǎ de mine). Am finalizat, pentru Dilema veche, un articol pe care îl am “în aşteptare” de multǎ vreme, intitulat Zece cauze ale înapoierii României (în care am adǎugat, la reflecţiile mele, şi reflecţiile a 12 dintre studenţii mei de la ID). Cum în urmǎ cu câţiva ani am iniţiat la facultatea noastrǎ proiectul, unic în România, “Personalitǎţi româneşti în interviuri”, realizat în colaborare cu studenţii de la Jurnalism, am în lucru trei ediţii de interviuri, acordate de Ion Lǎncrǎnjan, Marin Sorescu şi Augustin Buzura. Am revǎzut mai multe articole din viitoarea mea carte, O cǎlǎtorie în Ţara Kangurului, un volum care adunǎ toate articolele pe care le-am publicat în presǎ, în urma vizitei mele de trei sǎptǎmâni în Australia. Se adaugǎ la acestea drumuri în Bucureşti, la minister (sunt membri în Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare – CNATDCU), prezenţa într-o comisie de doctorat având ca subiect viaţa şi activitatea lui Perpessicius, prezenţa la dezbateri, lansǎri de cǎrţi, spectacole de teatru şi concerte, alte evenimente culturale din viaţa Cetǎţii în care locuiesc. În ziua în care am primit mesajul de la Dvs. a ieşit de sub tipar nr. 10 al Revistei române de istorie a presei, al cǎrei director sunt şi de a cǎrui difuzare şi mediatizare a trebuit sǎ mǎ ocup (revista are 212 pagini, este ca o carte). În fine, în calitate de preşedinte al Asociaţiei Române de Istorie a Presei, investesc mult timp pentru pregǎtirea celui de-al V-lea Congres Naţional de Istorie a Presei, care va avea loc la Chişinǎu, între 26-28 aprilie a.c. Am o rubricǎ permanentǎ în sǎptǎmânalul Flacǎra lui Adrian Pǎunescu, iar de la 1 ianuarie mi-am creat un blog (Blogu’ lu’ Ilie Rad), în care postez zilnic 2-3 pagini, un fel de “RADiografii zilnice”. E un pariu cu mine însumi, sǎ vǎd dacǎ pot scrie, zilnic, în acest ritm, tot ceea ce îmi trece prin cap (idei, reflecţii, observaţii, mirǎri, nedumeriri etc.).
Desigur, citind aceste rânduri, cineva ar putea spuen: “Iatǎ un om cu capul în nori!”. Ei bine, nu sunt deloc numai cu capul în nori, ci şi cu picioarele pe pǎmânt. Mai fac, cm zice soţia mea, Doina, şi “lucruri utile pentru casǎ”. Avem doi bǎieţi şi nu îmi este indiferent destinul lor. Problemele familiei sunt foarte importante pentru mine. Odatǎ la douǎ sǎptǎmâni mergem la Nandra, “patria copilǎriei mele”, pentru a alina singurǎtatea Tatǎlui meu.
– Povestiţi-ne puţin despre debutul carierei dumneavoastrǎ. Ce punct al destinului v-a aşezat în cale filologia?
– Mi-a plǎcut de mic sǎ citesc. Cea mai mare dojanǎ pe care mi-o fǎcea Mama era cǎ “tǎt şeteşti câtu-i soarele!”. În gimnaziu am îndrǎgit mult istoria. În anii de liceu, urmaţi la Luduş, în judeţul Mureş, am avut şansa întâlnirii cu profesorul de românǎ Iosif Pop, care mi-a dezvǎluit frumuseţea şi tainele literaturii. De aici şi pânǎ la alegerea filologiei nu a mai fost decât un pas. Pe care l-am fǎcut în anul 1974, când am dat admitere la Facultatea de Filologie din Cluj. Aici am avut şansa întâlnirii cu profesori extraordinari, între care aş vrea sǎ remarc personalitatea marelui profesor, Mircea Zaciu. Am intrat în redacţia revistei Echinox, care era atunci blazonul de nobleţe al Clujului. Profesorul Mircea Zaciu a fost cel care m-a pus pe direcţia cercetǎrii. Mai întâi mi-a dat sǎ fac o ediţie din Horia Bottea, un interesant scriitor din perioada interbelicǎ, din care am pregǎtit ediţia Game şi pendulǎri. M-a luat apoi colaborator la Dicţionarul scriitorilor români, pentru care am redactat peste o sutǎ de articole. De aici, drumul a fost uşor de parcurs!
– Ce credeţi cǎ ar trebui sǎ ştie cei care vor citi aceste rânduri, despre dumneavoastra, şi nu ştiu încǎ?
– Cei care se mişcǎ în mediul virtual ştiu destule lucruri despre mine, pentru cǎ am un site (www.ilierad.ro), unde gǎsesc informaţii ample despre activitatea mea. E adevǎrat cǎ oamenii au anumite trǎsǎturi care nu sunt trecute (nu au cum) în dicţionare şi enciclopedii.
Aş vrea sǎ se ştie despre mine cǎ sunt un om bun şi generos, cǎ-mi ajut semenii ori de câte ori am ocazia. Desigur, ingratitudinea este o boalǎ naţionalǎ, aşa cǎ nu mǎ aştept la recunoaşterea gesturilor mele de generozitate. Dimpotrivǎ, viaţa mi-a oferit la un moment dat lecţii destul de dure, pe care nu e cazul sǎ le expun acum, le las pentru memorii. În orice caz, eu cred mult în proverbe, în maxime, pentru cǎ acestea au concentratǎ în ele o experienţǎ de viaţǎ, validatǎ de timp. Dacǎ un proverb nu conţine un adevǎr, acesta nu rezistǎ timpului, dispare. Cǎutam de multǎ vreme douǎ proverbe al cǎror înţeles sǎ se batǎ cap în cap. Mi-a fost greu sǎ gǎsesc aşa ceva, dar pânǎ la urmǎ am gǎsit un exemplu, care se potriveşte cu discuţia noastrǎ: Bine faci, bine gǎseşti!, dar şi reversul: Fǎ bine şi-aşteaptǎ rǎu!
În al doilea rând, am capacitatea de a ierta, iar vorbele rostite de Iisus pe cruce – Iartǎ-i, Doamne, cǎ nu ştiu ce fac! – sunt cele mai profunde cuvinte pe care le-am întâlnit vreodatǎ! Am fǎcut, în urmǎ cu câţiva ani, un amplu interviu cu marele şi mult regretatul nostru Mitropolit, Bartolomeu Valeriu Anania (interviu reprodus şi în Jurnalul naţional), în care acesta povestea ce bucurie extraodinarǎ a simţit, în închisoare fiind, când şi-a dat seama cǎ este capabil sǎ îi ierte pe cei care îl torturau, îl schingiuiau, îl umileau. Desigur, asumarea iertǎrii avea la marele teolog şi om de culturǎ şi o componentǎ clericalǎ, ca om al bisericii, dar exemplul ca atare este unul de ţinut minte şi de cǎtre mireni. Pentru mine el este, în orice caz, un exemplu tonifiant. Un scriitor român, cred cǎ Marin Preda, spunea cǎ nu vrea sǎ se certe cu nimeni, fiindcǎ nu ştie când moare şi nu se mai poate împǎca!
Odatǎ cu aceastǎ capacitate de a ierta vine şi imposibilittaea mea de a urî pe cineva. Am scris un scurt eseu pe aceastǎ temǎ, plecând de la o carte a lui Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, în care arǎtam cǎ, dupǎ decembrie 1989, noi ne-am luat nu numai raţia de libertate, ci şi libertatea de a urî, libertate care înainte fusese ţinutǎ sub obroc. Dacǎ ne uitǎm la ce se întâmplǎ în spaţiul nostru public, cred cǎ nu mai este nevoie de alte comentarii. M-am întrebat de multe ori cum se explică sentimentul urii, care îi sunt resorturile. Ştiu că sunt multe cărţi pe această tema, pe care abia aştept să le citesc. Dar până atunci vreau să reproduc un fragment din eseul amintit al lui Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, inclus în volumul cu acelaşi titlu, apărut la Editura Polirom (Iaşi, 2004, p. 218): “Cel ce te urăşte se simte liber, ca fiarele şi păsările cerului. Orice insultă la adresa ta, orice ticăloşie, orice minciună, falsificarea întregii lumi şi a vieţii pentru a te lovi, toate sunt la îndemână, justificate şi, în ultimă instanţă, morale. Toate defectele, neputinţele, complexele, ratările care-l rod şi pe care nu e în stare să şi le enumere singur, într-o cameră întunecată, le aruncă asupra ta şi respiră liber. Ura ţine locul talentului pe care nu-l are, al generozităţii de care nu e capabil, al iubirii – care n-a ştiut niciodată ce este. Ura ţine loc de curaj – o insultă tâmpă pe care ţi-o aruncă pe hârtie, stârnind corul altora ca el, care intonează mulţumiţi “I-a zis-o!” –, şterge în capul “urâtorului” ani de laşităţi şi de obedienţe mizere. Urându-te, potaia îşi afirmă demnitatea de sine…”.
În fine, aş mai vrea sǎ spun cǎ sunt o fire rǎbdǎtoare (calitate pe care o pun pe seama ardelenismului meu), cǎ îmi place sǎ finalizez lucrurile începute (Blaga spunea cǎ ardelenii sunt oameni care duc un gând pânǎ la caǎt!) şi cǎ sunt un optimist incorigibil. Vǎd mereu partea plinǎ a paharului, perspectivǎ pe care o recomand tuturor. Dacǎ nu am avea aceastǎ viziune, am fi tot timpul nişte nefericiţi, pentru cǎ, nu-i aşa, niciodatǎ în viaţǎ nu putem avea chiar totul. Niciodatǎ o bucurie nu poate fi întreagǎ, spunea unul din marii mei prieteni, scriitorul Ştefan J. Fay. “Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit!”, îi spune soacra (mama Anei) lui Ghiţǎ Sǎmǎdǎul, din Moara cu noroc, celebra nuvelǎ a lui Ioan Slavici.
– Ce înseamnǎ sǎ fii om de culturǎ în România zilelor noastre?
– Înseamnǎ, în primul rând, a fi un luptǎtor. Adicǎ a te lupta cu superficialitatea, cu demagogia, cu lipsa de culturǎ, cu virtuţile şi servituţile Internetului, cu televizorul care poate tembeliza oamenii, cu maculatura literarǎ. Înseamnǎ a da un sens constructiv vieţii tale, a face ceva pentru memoria culturii cǎreia îi aparţii. Din fericire pentru mine, înainte de a fi om de culturǎ, sunt cadru didactic, poziţie care îmi asigurǎ posibilitatea unui trai decent. Sunt însǎ oameni de culturǎ care o duc greu cu traiul, cu grijile vieţii. Înainte de 1989, un scriitor bun îşi putea cumpǎra, pe drepturile de autor a douǎ cǎrţi, un autoturism Dacia. Atunci cǎrţile aveau tiraje care ni se par azi astronomice (de ordinul zecilor de mii). Acum cǎrţile se tipǎresc în câteva sute de exemplare, pe care autorul şi le plǎteşte, apoi se ocupǎ şi de difuzarea lor. Vorba unui prieten: dupǎ o carte, toatǎ lumea câştigǎ, mai puţin autorul! Am citit recent în România literarǎ cǎ una din cele cinci lucrǎri pictate de Paul Cézanne, din seria “Jucǎtorii de cǎrţi”, s-a vândut, la sfârşitul anului trecut, cu fabuloasa sumǎ de 250 de milioane de dolari! Cel care comenta aceastǎ ştire, scria: “Însǎ nu avem cum sǎ nu observǎm, cu amǎrǎciune: ce bine ar fi dacǎ artiştii, creatorii s-ar bucura în timpul vieţii mǎcar de o fǎrâmǎ din preţuirea care se aratǎ operei lor, prea târziu, când nu mai sunt printre noi”.
– Care sunt cele mai importante lucruri pe care încercaţi sǎ le transmiteţi studenţilor dumneavoastra?
– Am o relaţie foarte bunǎ, aş zice excepţionalǎ cu studenţii mei, respectiv cu o parte dintre aceştia. Învǎţǎmântul nostru universitar este, cum ştiţi, puternic masificat, iar aceastǎ masificare este fǎcutǎ în detrimentul calitǎţii. Pe mulţi nu-i intereserazǎ studiul, facultatea. De aceea, la primul curs, am o discuţie foarte sincerǎ cu toţi studenţii prezenţi, cǎrora le expun exigenţele cursului, condiţiile de examen etc. Şi îi îndemn ca aceia care nu sunt interesaţi de ceea ce le pot eu oferi sǎ nu vinǎ la curs, ci sǎ facǎ altceva mai util, sǎ bea o cafea sau sǎ se plimbe prin parcul oraşului!
Cursurile mele au un obiectiv dublu: sǎ îi familiarizeze pe studenţi cu tot ce este esenţial, fundamental şi nou în materia pe care o predau, pe de o parte. Pe de altǎ parte, vreau sǎ le inoculez acele valori care au constituit dintotdeauan ceea ce Tudor Vianu numea “idealul clasic al omului”, adicǎ acel set de valori care formeazǎ frumuseţea şi demnitatea fiinţei umane: bunǎtatea, generozitatea, spiritul de dreptate, cultul muncii, dragostea de adevǎr, modestia etc. Trebuie sǎ vǎ spun cǎ îmi este destul de uşor sǎ îmi realizez aceste douǎ obiective, fiindcǎ am tipǎrite toate cursurile pe care le susţin, deci studenţii nu vin la mine sǎ transcrie ceea ce le predau, nu îi transform în maşini de scris. Cele mai multe cursuri sunt interactive, cum le place lor sǎ spunǎ, în sensul cǎ avem tot felul de invitaţi (scriitori, jurnalişti, oameni de culturǎ), dezbatem unele referate prezentate de studenţii înşişi etc.
Sunt foarte apropiat de ei, le rǎspund la toate mesajele pe care mi le trimit, îmi respect programul de consultaţii şi, când lipsesc din motive obiective, nu uit sǎ îmi replanific consultaţia. Când intrǎ un student la mine în birou, îl poftesc sǎ ia loc, mǎ aşez în faţa lui şi îl invit sǎ-şi spunǎ “scopul şi durata vizitei”, cum zic în glumǎ. Studentul nu trebuie sǎ plece cu senzaţia cǎ nu ai avut timp şi rǎbdare pentru a discuta problema care îl intereseazǎ sau îl doare. Cât timp am fost şef de catedrǎ, adicǎ douǎ mandate (2001-2007), am impus şi colegilor mei de catedrǎ aceste exigenţe.
Ei bine, sǎ vedeţi cǎ nimic nu este întâmplǎtor. În ziua de 30 aprilie 2011, am primit un e-mail de la domnişoara Anca Prisărariu, vicepreşedinta Departamentului Educaţional din cadrul Alianţei Naţionale a Organizaţiilor Studenţeşti din România, care avea următorul conţinut: “Bună ziua, / Reprezint Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR) şi vă contactez în legătură cu Gala Profesorului Bologna. Aflat în acest an la cea de-a IV-a ediţie, obiectivul proiectului este să identifice, motiveze şi să promoveze adevăratele valori din educaţie. Prin intermediul acestui proiect, ne dorim să promovăm învăţământul centrat pe student şi pe acei profesori care sunt consideraţi exemple de bună practică atât pentru cunoştinţele pe care le deţin, măsura în care plasează studentul în centrul actului educaţional, cât şi pentru abilităţile de pedagog pe care le stăpânesc.
Totodată, doresc să vă comunic faptul că ANOSR vă acordă distincţia de ”Profesor Bologna” în numele celor care doresc să vă mulţumească pentru ceea ce reprezentaţi pentru ei. Studenţii v-au nominalizat pentru acordarea acestei distincţii, iar ulterior membrii echipei de organizare au certificat faptul că dumneavoastră vă încadraţi în profilul Profesorului Bologna, deţinând toate acele caracteristici necesare practicării unui real învăţământ centrat pe student.
Astfel, ne face placere sa vă invitam la Gala Profesorului Bologna, pentru a vă acorda această distincţie onorifică. Evenimentul se va desfăşura în zilele de 6 şi 7 mai la Cluj-Napoca, conform programului ataşat. De asemenea, veţi găsi ataşată şi invitaţia la eveniment. […]”.
Conform proiectului iniţiat şi organizat de Asociaţia Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR), un „prof tare”, adică un Profesor Bologna, este „un specialist, pasionat de educaţie, care foloseşte tehnologia şi metodele potrivite de predare, cu scopul de a pregăti studenţii pentru integrarea în piaţa muncii şi, mai important, în societatea de mâine. Un Profesor Bologna analizează, răspunde nevoilor morale, dar şi etice ale studenţilor, ştie să decodifice informaţia într-un limbaj corect, firesc, apropiat; este pedagogul care lasă senzaţia generală de prietenie, afecţiune, apropiere, echitate între generaţii. Este cel care câştigă prezenţa, respectul şi atenţia studenţilor prin creativitatea metodelor de predare, adaptate stilului de viaţă al studentului secolului XXI, prin jovialitatea şi uşurinţa cu care se lasă înţeles de către studenţi, prin darul oratoriei şi încrederea pe are o manifestă faţă de capacitatea de dezvoltare şi înţelegere a studenţilor.
Proful Bologna este cel care nu-ţi lasă timp să te gândeşti la pauza dintre cursuri. Este proful care te surprinde mereu prin inovaţie şi creativitate!
Proful Bologna este cel care nu foloseşte foile de prezenţe în scopul de a atrage studenţii la cursuri. Este cel care îi face pe studenţi să se simtă atraşi şi interesaţi de educaţie şi de descoperirea ei.
Profesorul Bologna este cadoul pe care studentul îl deschide cu interes şi curiozitate la fiecare curs!”
Interesant este şi textul diplomei care s-a dat fiecărui participant: “Stimate Profesor,/ Pentru că aţi reuşit să ne ascultaţi, nu doar să ne auziţi; pentru că nu puneţi la îndoială faptul că merităm sau că suntem pregătiţi pentru un sistem mai bun; pentru că nu ne-aţi considerat nici clienţi, nici materie primă, ci parteneri; pentru că aţi reuşit să împingeţi frontiera cunoaşterii umane într-un anumit domeniu şi nu doar să reproduceţi ce alţii au creat; pentru că sunteţi membru activ în comunitatea academică şi pentru că ne îndrumaţi şi pe noi să fim parte din comunitate; pentru că anul acesta am participat la un curs mai bun decât cel de anul trecut şi astfel aţi devenit adeptul unei culturi a calităţii şi aţi reuşit mereu să îmbunătăţiţi experienţele noastre de învăţare; pentru că aţi fost un partener autentic şi deschis întotdeauna spre dialog; pentru acestea şi multe altele, Stimate Profesor, noi, studenţii, vă declarăm Profesor Bologna! Cu deosebită consideraţie şi profund respect, Studenţii. Gala Profesorului Bologna, Ediţia a IV-a, 2011”.
Din profilul descris mai sus se poate vedea că iniţiativa studenţilor reactualizează modelul Domnului Trandafir, dascălul lui Mihail Sadoveanu, cel care nu le transmitea elevilor doar cunoştinte, care păreau “nişte lucruri aşa de neînsemnate când le pui faţă în faţă cu învăţătura cealaltă, sufletească, ce ne-o da Domnu! Şi ne-o da această învăţătură nu pentru că trebuia, şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din credinţa şi curăţenia unui apostol.” Trebuie să recunoaştem că într-o lume precum cea în care trăim, această iniţiativă ne dă speranţa că încă nu este totul pierdut!
Într-adevǎr, sămbătă, 7 mai 2011, la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca a avut loc cea de-a IV-a ediţie a Galei Profesorului Bologna, în cadrul căreia au fost premiaţi 101 profesori, “care aduc un plus de valoare educaţiei din România, care formează generaţii şi sunt modele pentru studenţi”. Profesorii premiaţi, provenind din 12 centre universitare din România, au fǎcut parte dintre cele 740 de cadre didactice nominalizate, în cadrul acestei ediţii a galei (420 de nominalizări fiind unice ‒ profesori care nu au mai fost nominalizaţi la ediţiile anterioare, un profesor putând primi această distincţie o singură dată). Conform datelor furnizate de organizatori, la prima ediţie (Sibiu, 2008) au fost premiaţi 52 de profesori, la cea de-a II-a (Bucureşti, 2009) – 122, iar la cea de-a III-a (Timişoara, 2010) – 116. Gala Profesorului Bologna este un proiect construit pe conceptul de “învăţământ centrat pe student”, iar numele proiectului este inspirat din Declaraţia de la Bologna, din 19 iunie 1999, semnată de 29 de miniştri ai educaţiei din tot atâtea ţări europene.
Înainte de festivitatea de premiere, o ziaristă de la Ziua de Cluj, Cristina Pîrv, m-a întrebat dacă m-am aşteptat la acest premiu. Evident că nu m-am aşteptat, fiindcă tot ceea ce am făcut şi fac nu fac pentru premii şi distincţii, ci pentru că aşa cred eu că trebuie să facă orice dascăl. I-am spus însă care cred eu că sunt motivele pentru care am fost propus pentru acest premiu:
1. am iniţiat pentru studenţi “Convorbirile de la Cluj”, la care am invitat mari personalităţi ale culturii, literaturii şi jurnalistici actuale (Nicolae Balotă, Bartolomeu Anania, Petru Popescu, H.-R. Patapievici, Robert Turcescu, Adriana Săftoiu, Andreea Marin Bănică, Andreea Esca, Stelian Tănase, Alessandra Stoicescu, Melania Medeleanu, Mircea Toma, Lucian Mîndruţă, Adelin Petrişor şi alţii);
2. am scris patru cărţi împreună cu studenţii mei (patru antologii de interviuri: Cella Serghi, Edgar Papu, Constantin Ciopraga, Fanuş Neagu);
3. am iniţiat seria de excursii studenţeşti (Mărţişor, Jurnalul naţional, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Regele Mihai), în 2012 urmând să vizităm Preşedinţia României, Palatul Parlamentului, Antena 1, TVR;
4. mi-am tipărit toate cursurile pe care le predau (cu exceptia unora de la masterat), pentru ca studenţii să nu se transforme în maşini de scris;
5. am o relaţie foarte bună cu studenţii mei, pe care îi tratez de la egal la egal. Particip la balurile lor, la competiţiile lor ştiinţifice şi profesionale, le răspund prompt la toate e-mailurile pe care mi le trimit.
Dar mai este încă ceva. Mi-a plăcut dintotdeauna să transmit şi altora ceea ce ştiu, aşa după cum, fiind in străinătate, am vrut să tramsnit şi altora, prin scris, bucuriile trăite acolo ‒ aşa s-au născut cărţile mele cu însemnări de călătorie, Peregrin prin Europa (1998) şi De la Moscova la New York (2006). Mi-a plăcut şi îmi place meseria de dascăl. Mi-am început cariera didactică la Tmişoara şi îmi amintesc că i-am trimis o scrisoare academicianului Iorgu Iordan, în care îi scriam despre satisfacţiile mele la catedră, la care savantul mi-a răspuns, între altele: “Mă bucură, de asemenea, satisfacţia d-tale în legătură cu munca didactică. Ea dovedeşte că eşti pasionat, în sensul frumos al termenului, că, adică, vezi în activitatea de dascăl nu o meserie, ci o menire, izvorâtă dintr-o necesitate. Se întâmplă asta foare rar astăzi.”
Iertaţi-mǎ pentru acest rǎspuns prea lung!
– Care este topul celor mai mari împliniri personale şi profesionale? La fel,
la capitolul dezamagiri.
– Întrebarea este bine pusǎ, fiindcǎ este greu sǎ despǎrţim împlinirile personale de cele profesionale. Am o familie reuşitǎ, cu doi copii mari, Mihai şi Tudor, fiecare dintre ei având firme proprii, în care investesc multǎ energie, timp şi sacrificii. Deşi au “zburat” de mult din cuibul pǎrintesc, sunt amândoi în Cluj, merg des în strǎinǎtate, dar nu vor sǎ rǎmânǎ acolo. Avem o comunicare foarte bunǎ cu ei, ca şi cu fratele meu, Nicuşor, ofiţer la Tg. Mureş, şi cu familia acestuia. Soţia mea, Doina, este profesoarǎ de românǎ, doctor în filologie, autoare a douǎ excelente monografii (despre Eta Boeriu şi Cella Serghi). Avem mare grijǎ de pǎrinţii noştri, cǎrora vrem sǎ le facem viaţa cât mai frumoasǎ şi mai uşoarǎ (eu – doar Tatǎlui meu, fiindcǎ Mama a plecat, în 2008, “în altǎ galaxie”, cum zicea Mircea Eliade). În plus, am foarte mulţi prieteni, în ţarǎ şi în strǎinǎtate, încât mǎ pot considera un om bogat. Cât timp suntem cu toţii sǎnǎtoşi, pot spune cǎ acestea sunt cu adevǎrat “împliniri personale”.
În privinţa împlinirilor profesionale, mǎ consider un om împlinit profesional. Sunt profesor (din 2003) la Departamentul de Jurnalism al Universitǎţii “Babeş-Bolyai”, una din cele mai prestigioase universitǎţi din România. Sunt conducǎtor de doctorat, public frecvent în importante reviste de culturǎ din România. Nu fac parte din tabere literare, ceea ce îmi asigurǎ o independenţǎ totalǎ, de care se bucura şi un alt tiz al meu, Ilie Moromete, care spunea: “Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţǎ independentǎ!”. Nu vǎ ascund cǎ aceastǎ independenţǎ are preţul ei, la care însǎ eu nu vreau sǎ renunţ.
La capitolul dezamǎgiri, aş consemna faptul cǎ încǎ nu am reuşit sǎ întemeiez, la Cluj-Napoca, Muzeul Naţional al Mass-Mediei, care ar fi, aşa cum l-am conceput, o instituţie-unicat nu numai în România, ci în întreaga Europǎ. De asemenea, cǎ fac parte din multe comisii de doctorat, cu teze slabe, dar cǎrorǎ le dau girul meu, din respect pentru colegii care au coordonat ştiinţific lucrarea. Desigur, ar mai fi încǎ multe, dar prefer sǎ mǎ opresc aici.
– Privind în urmǎ, la viaţa şi la cariera dumneavoastrǎ, pentru ce
vǎ felicitaţi, pentru ce vǎ faceţi mustrǎri?
– Mǎ felicit pentru ceea ce am fǎcut în plan personal şi profesional, deşi ar fi mai bine ca alţii sǎ aprecieze realizǎrile mele. În 1992 am înfiinţat revista Excelsior, care a fost cea mai bunǎ revistǎ dedicatǎ învǎţamântului preuniversitar (am tipǎrit-o pânǎ în 2006, când preocupǎrile mele intelectuale, la Universitate fiind, au ţintit spre alte orizonturi). În 1995, când am concurat pentru un post de lector la Universitatea noastrǎ, m-am implicat în construirea Catedrei de Jurnalism, ale cǎrei baze au fost puse de Tudor Vlad, care a rǎmas apoi în SUA, în urma unei burse Fulbright pe care a avut-o. A fost foarte greu, am investit mult timp în aceastǎ construcţie instituţionalǎ. M-am implicat, apoi, foarte mult în crearea şcolii Doctorale în Ştiinţele Comunicǎrii de la facultatea nostrǎ, a treia şcoalǎ doctoralǎ din România în acest domeniu (dupǎ cele douǎ din Universitatea Bucureşti, respectiv Şcoala Naţionalǎ de Ştiinţe Politice şi Administrative, tot din Capitalǎ). Aceasta funcţioneazǎ din anul universitar 2009-2010, între studenţii noştri doctoranzi numǎrându-se, cum vǎ mai spuneam, nume prestigioase în spaţiul public românesc, precum Adriana Sǎftoiu, Robert Turcescu şi alţii. Mi-am publicat cursurile la toate materiile pe care le predau, unul din aceste cursuri apǎrând la prestigioasa Editurǎ Polirom. Am organizat, din 2002, anual, câte un simpozion naţional de jurnalism, adicǎ zece simpozioane, editând tot atâtea volume: Curente şi tendinţe în jurnalismul contemporan (2002), Schimbări în Europa, schimbări în mass-media (2003), Jurnalismul cultural în actualitate (2004), Presa scrisă românească (2005), Stil şi limbaj în mass-media din România (2006), Forme ale manipulării opiniei publice (2007), Limba de lemn în presǎ – ieri şi azi (2008), Jurnalismul românesc din exil şi diasporă (2009), Documentarea în jurnalism (2010), Cenzura în România (2011), în 2012 tema simpozionului fiind Obiectivitatea în jurnalismul românesc, fiind astfel singura facultate de profil din ţarǎ, cu o asemenea performanţǎ. În fine, am dat o nouǎ dimensiune Asociaţiei Române de Istorie a Presei, în calitatea de preşedinte al acesteia, înfiinţatǎ la Cluj-Napoca, în 2005, la propunerea prietenului meu, profesorul Marian Petcu, de la Universitatea din Bucureşti, asociaţie care tipǎreşte o excelentǎ revistǎ ştiinţificǎ, Revista românǎ de istorie a presei, al cǎrei director sunt.
Pentru ce îmi fac mustrǎri? Pentru faptul cǎ am promovat oameni foarte inteligenţi şi talentaţi (unii dintre ei), dar fǎrǎ caracter, ignorând avertismentul lui Eminescu: “Nu de inteligenţe duce lipsǎ România, ci de caractere!”. E posibil apoi ca, în complicatele relaţii interumane, sǎ fi fost uneori nedrept şi subiectiv în aprecieri, dar când mi-am dat seama de aşa ceva, m-am strǎduit sǎ îndrept lucrurile.
– Un gând de la umbra şi lumina celor 57 de ani, pe care urmeazǎ sǎ-i împliniţi.
– Pentru cǎ viaţa mea coincide, în bunǎ mǎsurǎ, cu scrisul meu, aş aminti câteva cuvinte din Pravila domnitorului Vasile Lupu: “Sǎ nu se uite cǎ au scris mânǎ de lut, supusǎ greşelii!”.
Bucureşti-Cluj-Napoca, februarie 2012
Interviu realizat de Ramona Vintilǎ, Jurnalul Naţional
(publicat în varianta on-line a ziarului, în 16 februarie 2012)