În anul III, am făcut Istoria limbii române, cu Viorica Pamfil, prodecan al facultăţii, iar seminariile cu Anton Goţia, Psihologie şcolară, cu Valer Mare, Istoria literaturii ruse, cu Adrian Ghijiţchi, Metodică la specializările A şi B (probabil cu Vistian Goia), Literatura română, cu Silvia Goga (am făcut la acest curs un fel de “critica criticii” operei lui Caragiale), Limba rusă, cu Letiţia Becherescu, Pedagogie, cu Miron Ionescu, Practică profesională cu Gavril Scridon, Lingvistică generală şi comparată, cu V. Balász, Practică pedagogică, cu Grigore Pura, Socialism ştiinţific, cu tovarăşul Chiş.
Pentru că viitoarea noastră meserie era cea de profesor, o atenţie sporită se acorda practicii pedagogice. În anul III, am făcut această practică la Şcoala din Beliş, unde a fost foarte frumos. S-a nimerit ca în timpul stagiului nostru de practică, să aibă loc o întâlnire cu D.R. Popescu, la caminul cultural din localitate. Ne-am făcut o fotografie, care se va publica în această carte.
Desigur, am mai ţinut ore şi la anumite licee din Cluj, pentru că se spunea că trebuie să ne familiarizăm cu toate categoriile de elevi. Îmi amintesc că eu am ţinut prima lecţie la o şcoală din Calea Baciului, unde am găsit multe citate din… Constantin Noica! Explicaţia era că profesorul Ioan Horotan, de filosofie şi franceză, era pasionat de opera filosofului român, cu care mă voi întâlni şi voi coresponda mai târziu.
Aş vrea să spun câteva cuvinte despre Gavril Scridon, de care am fost foarte ataşat. Mi-a fost îndrumător ştiinţific la lucrarea de diploma (cu tema D. Popovici şi studiile eminesciene), apoi la cea de doctorat, pentru care mi-a sugerat şi subiectul: Viaţa şi opera lui Aron Pumnul. Îi sunt extrem de îndatorat că m-a chemat, din proprie iniţiativă, să fac un doctorat, într-o vreme în care, după o tentativă similară, soldată cu un eşec, îmi luasem gândul de la aşa ceva. Nu-mi pot ierta, desigur, amânarea elaborării tezei, chiar dacă această amânare avea o oarecare motivaţie: editarea revistei Excelsior. Fostul meu cunducător de doctorat a apreciat iniţiativa revuistică la care m-am angajat, sfătuindu-mă să nu renunţ la ea, chiar dacă preocupările mele didactice şi ştiinţifice s-au îndreptat, la un moment dat, spre alte orizonturi.
Cu altă ocazie (Moştenirea profesorului Gavril Scridon, în Mesagerul transilvan, an VII, nr. 1581, 10 sept. 1996, p. 4), spuneam că, pe lângă numele ”adunat” pe cărţile scrise (între care ultima, Istoria literaturii maghiare din România, 1918-1989, apărută, ca un dar, cu puţin timp înainte de ”marea trecere” a autorului), profesorul Scridon ne-a mai lăsat o moştenire, care nu este consemnată în dicţionare sau în fişierele bibliotecilor, dar care îşi are semnificaţia ei, fiindcă ea configurează tabla de valori în care a crezut profesorul clujean.
Prima dintre aceste valori este omenia. ”A fi domn nu-i de mirare, a fi OM e lucru mare”, spunea, adeseori, profesorul. Având nenumărate funcţii – de la decan la şef de catedră –, profesorul Scridon a luat – a trebuit să ia – nenumărate decizii. A făcut-o întotdeauna cu gândul curat şi cu dorinţa de a nu jigni sau nedreptăţi pe cineva. Nici nu putea proceda altfel, fiindcă făcea parte din categoria oamenilor buni şi altruişti, gata oricând pentru sacrificii, niciodată potrivnici intereselor altora.
A doua valoare este modestia. Într-un moment aniversar, ignorându-şi cărţile scrise, ediţiile realizate, conferinţele ţinute în ţară şi în străinătate, profesorul şi-a terminat alocuţiunea cu patru versuri din poezia lui Octavian Goga, Cântă moartea: ”Şi cum, sub tâmpla mea fierbinte,/ O lume veche-mi reînvie,/ Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie.” Se ştie că, deşi era titularul cursului Eminescu de la Facultatea de Litere, a cedat acest curs inegalabilei Ioana Em. Petrescu. Aş vrea să ştiu câţi magiştri (care ţin cu dinţii la fotoliile şi la funcţiile lor trecătoare, împiedicând astfel avansarea unor tineri de valoare), mai sunt în stare de asemenea gesturi sublime?
Trebuie să relev apoi generozitatea profesorului Gavril Scridon. Cât timp a fost preşedintele Filialei Cluj a Societăţii de Ştiinţe Filologice din România (1978-1991), etapă care a coincis cu perioada de glorie a filialei, profesorul Scridon nu s-a gândit doar la preocupările sale ştiinţifice, ci s-a frămîntat şi pentru neliniştile creatoare ale altora. A fost iniţiatorul şi redactorul principal al buletinului Pro Didactica, destinat, în primul rând, perfecţionării cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar, buletin din care au apărut 5 volume (primele şi, se pare, ultimele din istoria filialei).
În fine, aş evoca şi imparţialitatea omului, care s-a răsfrânt şi asupra operei, o trăsătură destul de rară în lumea noastră plină de orgolii şi sensibilităţi exacerbate. Această imparţialitate transpare cel mai bine din ultima sa lucrare, Istoria literaturii maghiare din România, 1918-1989 (1996). Aici sunt prezentate, sine ira et studio, după principiul lansat de Constantin Noica într-un eseu (”Contextul trece, textul rămâne”), şi cărţile acelor autori maghiari, care, după Revoluţia din decembrie 1989, ocupând diverse funcţii politice, au acuzat poporul român de ”genocid cultural”, de ”hăituire etnică”, deşi edituri din România le-au tipărit cărţile în milioane de exemplare.
Profesorul Gavril Scridon, omul bun, modest, generos şi drept, şi-a luat rămas bun de la noi cu regretul pe care îl exprima Arghezi, într-un ceas când perdelele de fum ale morţii începeau să-i acopere şi lui ochii: ”Vă pizmuiesc, omeniri rămase după mine, că o să ascultaţi vântul, pe care eu nu-l voi mai auzi, că veţi călca pământul, pe care eu nu-l voi mai călca şi că veţi sorbi lumina, care pe mine nu mă va atinge, că veţi auzi fulgerele, apele, cântecul vântului, suspinul oamenilor, şoapta şi mireasma porumbului, parfumul pământului, care va fi numai al vostru…”
În urmă cu patru ani, mai precis în 2019, făcând o vizită, la Feldru, vechiului meu prieten şi coleg de facultate, Vasile V. Filip, acesta mi-a arătat casa, părăsită, în care s-a născut profesorul nostru, Gavril Scridon. Aşa ne-a venit ideea (o avea şi Ioan Pintea, managerul Bibliotecii Judeţene “George Coşbuc” din Bistriţa, instituţie în care cea mai frumoasă sala poartă numele lui Gavriul Scridon), de a organiza un simpozion omagial Gavril Scridon, cu ocazia centenarului naşterii sale. Acesta a avut loc în 27 şi 28 mai, la Bistriţa şi Feldru, iar lucrările simpozionului au fost tipărite de Vasile V. Filip, în volumul Gavril Scridon. 100 de ani între “Oameni de pe Someş”. O carte gândită şi alcătuită de Vasile V. Filip, Editura Charmides, Bistriţa, 2022, carte apărută cu sprijinul Consiliului Local şi al Primăriei Feldru (primar: Grigore Ţiolan).
În al doilea semestru al anului III, a avut loc, la Cluj-Napoca, între 5-7 mai 1978, Al IV-lea Colocviu Naţional Studenţesc “Mihai Eminescu”, care se organiza alternativ, la fiecare mare universitate din ţară. Din programul simpozionului, reţin câteva nume de studenţi, care se vor afirma ulterior în cultura română (ordinea este cea din program): Ion Simuţ, Ştefan Gencărău, Doina Vlas (încă nu era căsătorită Rad), Marcel Tolcea, Vasile Popovici, Dan Arsenie, Radu G. Ţeposu, Nicolae Iliescu, Mircea Cărtărescu, Eugen Munteanu, Ilie Rad, Adrian Botez, Dorin Drâmbăreanu, Octavian Soviany, Diana Adamek, Alexandru Muşina, Vasile Popovici, Ioan Holban, Mihai Dragolea şi Ion Bucşa (care a luat Premiul revistei Amfiteatru, pentru lucrarea prezentată, Liniştea eminesciană). Profesorii participanţi au fost Ion Vlad, rectorul Universităţi, Octavian Şchiau, decanul facultăţii, George Munteanu, Silvia Goga, Pompiliu Dumitraşcu, Mihai Drăgan, Vasile Voia, Mihai Mitu, Ioana Em. Petrescu, Carmen Vlad, Ion Vartic, Dumitru Irimia, cadrele didactice şi studenţii fiind din Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi, Sibiu şi Baia Mare.
La 11 februarie 2016, când Mircea Cărtărescu şi-a lansat la Cluj-Napoca romanul Solenoid (şi la invitaţia mea), i-am arătat catalogul colocviului, de care s-a mirat şi el, şi soţia sa, Ioana Nicolaie. Viitorul mare prozator a prezentat la coocviu comunicarea Oglinda din labirint. Imaginea interioară eminesciană, la o secţiune fiind şi membru în “Biroul şedintei”, cum se scria în program.
Ce este mai interesant, apropo de Mircea Cărtărescu, este faptul că, după 25 de ani, el va scrie o povestire inspirată din acea participare la Colocviul Eminescu şi la un recital de poezie, care a avut loc anul următor, tot la Cluj-Napoca, povestire intitulată Nabokov la Braşov. Ştiu exact numele celor două eroine surori (ambele au prezentat la colocviu câte o comunicare), dar nu le voi devoala! Oricum, le recomand cititorilor mei să citească acea povestire!
La colocviul cu pricina, eu am prezentat comunicarea Eminescu şi cultura indiană, iar Doina – Motivul visului în proza lui Eminescu şi cea a lui Becqer, lucrările noastre fiind publicate ulterior în revista Tribuna. Nu am notat cine şi ce premiu a luat.
Am încheiat anul III cu cea mai mică medie generală din facultate: 9,25.