În anul II de facultate a mers mult mai uşor, fiind deja rodat în viaţa studenţească. În primul semestru, am avut tot patru discipline: Istoria filosofiei, care ne era predată de Grigore Drondoe, secretarul de partid pe Universitate, cu studii în URSS, de unde a venit căsătorit cu o rusoaică, vorbitoare nativă a limbii ruse, cu care am făcut cursuri de fonetică a limbii lui Puşkin. Istoria limbii române a fost, de fapt, un curs de dialectologie, susţinut de Romulus Todoran, un autentic savant, a cărui materie nu mă interesa, dar omul mă fascina prin ştiinţa pe care o poseda. Am rămas de la curs doar cu ideea că există Linia Jireček, numită aşa după istoricul ceh, Konstantin Jireček, aceasta fiind o linie imaginară prin Balcani, care desparte zonele de influență ale limbilor latină (în nord) și greacă (în sud). Tot acolo am discutat mult despre conceptele de dialect şi grai. Când am redactat monografia satului Nandra, în special graiul din sat, studiile sale docte mi-au fost de un real folos. Deşi şi-a dat seama că interesul meu merge spre literatură, nu spre lingvistică (id est dialectologie), am ramas în relaţii mai mult decât cordiale. Când a murit, i-am adus un ultim omagiu, la cermonia funebră de la Casa Universitarilor, din partea multor generaţii de studenţi, pentru ţinuta impecabilă de dascăl. Istoria literaturii ruse am făcut-o cu E. Prundaru, iar la Limba latină ne-a venit domnişoara Elena Popescu. La primele două materii am luat 10, iar la ultimele două, doar nota 9.
În semestrul II, am reluat Istoria literaturii române, cu Maria Protase, al cărei nume îmi era cunoscut încă din liceu, fiindcă publicase lucrarea Petru Maior: un ctitor de conştiinţe, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, Colecţia “Universitas”). Limba română contemporană. Sintaxa, cu D.D. Draşoveanu, Teorie literară şi literatură comparată cu Ion Vartic (singurul examen din viaţa mea de student, amânat pentru toamnă, deci se poate spune că am avut şi eu o “bobiţă”). Ion Vartic venise în redacţia Echinox în 1972, pe post de redactor-şef adjunct şi aşa era şi când am intrat eu în redacţie, unde a rămas până la “debarcarea” conducerii, din 1983. Fusese coleg de facultate cu fostul meu profesor de română din liceu, Iosif Pop, care credea că ascensiunea sa universitară se datora faptului că tatăl său fusese directorul general al Universităţii “Babeş-Bolyai”. Nici vorbă, el îşi construia cariera didactică şi literară pe baza rafinamentului, a inteligenţei şi talentului de care dispunea. “Nimeni dintre criticii şi eseiştii de după război – scria Petru Poantă – nu avea nonconformismul, intuiţia şi expresivitatea rafinată a limbajului ca Ion Vartic. El impunea ostentativ aproape un stil, într-o literatură în care existau destule limbaje critice diferenţiate şi bine personalizate. Deşi riguros fundamentată metodologic, îndeosebi prin psihanaliză şi fenomenologie, eseistica sa fascinează printr-o carnaţie cumva diafană şi «naturală» a discursului. Conceptele au un relief animat şi vibrează intens în spaţiul lor de adopţie. Altminteri, Vartic are psihologia artistului manierist: porneşte de la o analogie ingenioasă şi stupefiantă (sau ajunge la ea), însă demonstraţia se defăşoară într-u limbaj de un paradoxal firesc scânteietor, unde nu există redundanţă, apatie sau derapaje poetizante.” (Petru Poantă, op. cit, p. 86).
Cursul de Limba rusă l-am făcut cu Andrei Mişan, Economia politică era predată de cineva de la Catedra de specialitate a Universităţii, la Educaţie fizică era un cadru didactic de la Facultatea de Educaţie Fizică ş Sport (înfiinţată în 1960), iar Practica profesională, din câte îmi amintesc, am făcut-o la profesorul Iosif Pervain. Media generală din anul II mi-a fost mai mica decât cea din anul I: doar 9,36.
Înainte de a trece la anul III, veau să spun ceva despre un profesor care m-a cucerit la curs, deşi nu înţelegeam tot din ceea ce ne preda. E vorba de Dumitru D. Draşoveanu sau “Draşu”, cum era cunoscut în limbajul studenţilor.
Întâlnit pe stradă sau pe culoarele facultăţii, îmbrăcat simplu, fără geantă „diplomat”, omul putea părea obişnuit. De îndată ce ajungea la catedră, distincţia se impunea. Unii veneau aici cu dosare masive, pentru a produce un aer grav, doctoral. Alţii se prezentau cu mâna goală, încât auditorul putea să nu mai aibă încredere în informaţia care i se dădea. D.D. Draşoveanu găsise şi aici o formulă personală. Purta la curs, în buzunarul stâng al hainei, un fel de fişe minuscule, scrise exclusiv cu creionul, pe care le aşeza tacticos pe masă. Din când în când, arunca o privire discretă asupra lor. N-am ştiut niciodată dacă aceste fişe îi folosesc la ceva sau constituie un simplu truc. Oricum, imaginea mi-l amintea pe G. Călinescu. Unii contemporani au povestit cum, la confereinţele publice, acesta scotea, din când în când, din buzunar, un petec de hârtie, la care se uita pieziş. Desigur, impresia nu era străină de o anumită ciudăţenie.
Cursurile lui D.D. Draşoveanu erau prelegeri în sensul cel mai bun al cuvântului. La fel ca D.D. Roşca, al cărui student a fost, D.D. Draşoveanu, îşi trăia efectiv ideile. Indiferent dacă erau idei pe care le aproba sau idei pe care le respingea. Diversele teorii erau prezentate cu o logică de fier. În toiul demonstraţiei se invocau argumete tari, nu epitete tari. Respectul pentru opinia altui cercetător devenea evident. Părerea acestuia era prezentată, repet, cât se poate de obiectiv, fără pic de ironie. Atât de convingător, încât, pe moment, aveai impresia că magistrul însuşi o îmbrăţişează.
Stăpân absolut pe specialitatea sa, profesorul D.D. Draşoveanu se transforma, la catedră, în actor. Se ajuta de mimică, de gesturi, de modulaţiile tonului, de zâmbetul complicitar. Cuvintele îşi părăseau parcă locul lor din dicţionar, pentru a se transforma în adevărate personaje. Părţile de vorvbire sau părţile de propoziţie deveneau, în expunerea sa, nişte fiinţe vii, care puteau face concurenţă stării civile. Mi-am dat sema destul de târziu că celebrele sale sintagme – fetiţa voioasă, calul fuge, solzii la peşti –, care au făcut deliciul tuturor generaţiilor de studenţi, nu trădau lipsa de fantezie a propunătorului în alegerea unor exemple, care să îi ilustreze teoriile, ci constituiau o dovadă a voinţei de decantare, proces prin care trec proverbele şi zicătorile, până să ajungă la concizia lor maximă.
Spiritul erudit, dar fără ostentaţie, al profesorului D.D. Draşoveanu se manifestă în articolele publicate în revistele de specialitate. Pentru neofit, aceste studii sunt greu de urmărit, au o anumită „obscuritate”, pe care spiritele tradiţionale o întâmpină, de pildă, la lectura poeziei lui Ion Barbu. Greutatea lecturii provine din cauza logicii foarte strânse, care stătea la baza acestora, acea logică „drăcească”, după cum a numit-o cineva, care făcea casă bună cu preferinţa pentru simboluri şi abrevieri. De aceea a şi scris foarte puţin.
I-am ascultat intervenţiile la multe şedinţe şi reuniuni de tot felul. În comparaţie cu luările de cuvânt ale altor vorbitori, intervenţiile sale erau întotdeauna insolite. La un moment dat a făcut o amplă pledoarie pentru un cuvânt pe care unii îl considerau desuet: e vorba de conjuncţia căci. Dar această conjuncţie, utilizată copios şi la cursuri, impunea legătura dintre cauză şi efect, termeni cu care logica operează frecvent.
Nu am trecută, în carnetul de student, nota de la sintaxa limbii române, dar îmi amintesc că am luat 7.
Am fost în relaţii bune cu profesorul D.D. Draşoveanu, care a acceptat să facă parte, în 1992, din Colegiul de referenţi ştiinţifici al revistei Excelsior. La treminarea facultăţii, l-am ales “decan de an”, dovadă a iubirii pe care i-o purtam cu toţii.
Când cineva m-a întrebat, după 1989, dacă m-ar interesa un post didactic la Catedra de Lingvistică, am răspuns afirmativ, dar aceeaşi persoană mi-a spus ulterior că se opune profesorul D.D. Draşoveanu, care era atunci şeful catedrei. Acest refuz nu m-a împiedicat să-l preţuiesc şi să îl admir, considerându-l unul dintre cei mai mari profesori pe care i-am avut în facultate.
Când a murit, în 2001, am publicat în revista Excelsior (nr. 15, 2002, p. 71) un articol omagial. Am fost şi la ceremonia funebră, cu destul de puţină lume, fiindcă era vară, iar oamenii erau plecaţi în concediu.
Ca şi în anul I, şi acum am participat la o tabără de instruire, pe linia ASC, la Izvorul Mureşului, iar apoi la Costineşti, în tabăra de odihnă, de data aceasta împreună cu Doina. La Izvorul Mureşului, l-am întâlnit, pentru prima oară, pe Nicu Ceauşescu, extrem de popular, care juca volei cu studenţii. Iar eu am fost mândru să spun unei familii de ruşi, care se nimerise prin tabără, că unul dintre tinerii de pe teren (şi am arătat care) era “fiul preşedintelui nostru”. După jocul de volei, retraşi într-o cameră, n-a ezitat să bea dntr-o sticlă de ţuică, adusă de cineva, care circula din mână în mână. Nu ştiu exact ce funcţie avea atunci, dar mi s-a părut un om extrem de modest şi la locul lui. Dacă eram inspirat, puteam să-i cer şi un autograf. Dar se ştie că la ardeleni (mă rog, poate doar la unii!) le “pică fisa” mai greu!