Scrisori cǎtre Ion Brad (VI)
Cluj-Napoca, 10 februarie 2013
Stimate Domnule Ambasador,
Am sǎ vǎ scriu azi despre un eveniment important la care am participat recent – aniversarea a 45 de ani de la înfiinţarea revistei Echinox. De fapt, au fost douǎ momente dedicate acestui eveniment: în decembrie anul trecut (primul numǎr al revistei a apǎrut în decembrie 1968), iar în 28 februarie a.c., în cadrul “Galelor Medicinǎ. Artǎ. Culturǎ”, o activitate devenitǎ deja celebrǎ în municipiul nostru (numǎrul ediţiilor organizate a trecut de 150, sufletul lor fiind profesorul Nicolae Hâncu, membru al Academiei Române, celebru diabetolog), s-a marcat din nou acelaşi eveniment. Partea evocativǎ a fost urmatǎ de un recital de versuri (Horia Bǎdescu, Mariana Bojan, Adrian Popescu şi Ion Pop), dupǎ care a urmat un moment muzical, prezentat de profesorul Nicolae Miu, o somitate în domeniul medicinii pediatrice, a cǎrui culturǎ muzicalǎ m-a uluit (mai ales cǎ, recunosc, cultura mea muzicalǎ este “la pǎmânt!”. De aceea nu mai absolutizez naşterea mea la ţarǎ – poate ştiţi cǎ am semnat primele mele articole cu pseudonimul Ilie Radu-Nandra, ca un omagiu adus satului meu natal, spiritualitǎţii în care m-am nǎscut. Am absolutizat “zarişea satului”, dar, ulterior, mi-am dat seamǎ cǎ nu trebuie absolutizat nimic: în timp ce eu alergam pe “Continit”, pe “Podirei” sau pe alte locuri din sat, alţii, de vârsta mea, luau lecţii de pian, învǎţau limbi strǎine etc., etc. În fine.) Au urmat trei soliste soprane, Liza Cadelnic, Nadejda Cerchez şi încǎ una, al cǎrei nume l-am ultat, la pian fiind Lucian Duşa. Primele douǎ sunt nǎscute în Basarabia, acum fiind angajate sau studiind la Cluj-Napoca. Reţin un detaliu: una dintre ele l-a rugat pe prezentatorul pǎrţii muzicale, Nicolae Miu, sǎ nu spunǎ cǎ este nǎscutǎ în Basarabia, ci … în Moldova de dincolo de Prut!
În decembrie anul trecut, sufletul organizǎrii a fost, ca şi acum cinci ani, profesorul Ion Pop. La început, Horia Bǎdescu a evocat contextul în care a apǎrut revista, arǎtând cǎ iniţiativa apariţiei unei reviste la Cluj se nǎscuse şi cu un an în urmǎ, dar rectorul Constantin Daicoviciu le spusese tinerilor cu iniţiativǎ cǎ “nu e momentul!” (voi mai reveni asupra comportamentului rectorului Daicoviciu, divinizat de Mircea Zaciu, dar despre care am aflat lucruri incredibile, din cartea Anei Blandiana, Fals tratat de manipulare). De fapt, cum sǎ li se dea voie unor tineri sǎ înfiinţeze o revistǎ, când decanul Facultǎţii de Filologie (în 1968, funcţia o deţinea profesorul Dumitru Pop) le-a interzi pânǎ şi organizarea unui cenaclu literar în facultate (mai bine zis, ca sǎ fim exacţi, decanul a fost de acord, cu condiţia ca acest cenaclu sǎ fie controlat de conducerea facultǎţii, propunere pe care studenţii nu au agreat-o).
Pe mine, ca fost echinoxist şi istoric al presei, mǎ intereseazǎ douǎ momente importante din istoria revistei: momentul înfiinţǎrii şi cel din 1983, când Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic au fost schimbaţi intempestiv de la conducerea revistei.
Cât priveşte primul moment, recent am aflat informaţii noi, dintr-un articol semnat de Ionuţ Vulpescu (Ion Iliescu şi apariţia revistei “Echinox”, publicat în revista Q Magazine, a Florianei, Jucan, la 7 februarie 2014), domnul Ionuţ Vulpescu fiind o personalitate cunoscutǎ ca un apropiat al preşedintelui Ion Iliescu, oricum, un membru marcant al PSD, pe care l-am cunoscut şi eu, în mai 2012, când ne-am întâlnit, la Casa “Titulescu”, pe care Dvs. o frecventaţi atât de des, cu preşedintele Ion Iliescu, în cadrul proiectului pe care îl am eu cu studenţii jurnalişti clujeni – Întâlniri cu şefii de stat ai României (în 2011 – cu Regele Mihai; în 2012 – cu Ion Iliescu; în 2013 – cu Emil Constantinescu; în 2014 – cu Traian Bǎsescu).
Nu vreau sǎ discutǎm acum despre domnul Ion Iliescu, asupra cǎruia Dvs. v-aţi exprimat rezerve în cartea noastrǎ, cel puţin pe motivul cǎ “i-a bǎgat” în închisoare pe unii dintre foştii colaboratori ai lui Ceauşescu, care sunt şi pritenii Dvs. (Ştefan Andrei, Dumitru Popescu şi alţii). (În Fals tratat de manipulare, Doamna Ana Blandiana scrie, între altele: “Desigur, nu Coposu îl obligase pe Iliescu sǎ-l execute pe înaintaşul sǎu (subl. mea, I.R.), ci setea de putere, care nu se putea realiza decât prin aşezarea pe linia de forţǎ a istoriei, iar aceastǎ linie de forţǎ era cea a lui Coposu”, Humanitas, 2013, p. 256.)
Fiindcǎ ştiu cǎ Dvs. nu folosiţi Internetul, îmi permit sǎ reproduc articolul Domnului Ionuţ Vulpescu:
“În peisajul presei culturale din perioada comunistă, una dintre prezenţele cele mai onorabile şi, în acelaşi timp, cele mai stranii a fost revista clujeană Echinox. S-a înființat la sfârşitul anului 1968 şi, chiar dacă formal a fost asumată de o organizaţie <<de tineret>>, ea a apărut din iniţiativa privată a unor studenţi şi absolvenţi, care organizau deja un cenaclu.
A fost, cred, singura publicaţie culturală românească multiculturală din perioada comunistă, având şi pagini în maghiară şi germană, şi s-a vândut în reţeaua oficială de difuzare a presei, într-un tiraj de 4.000 de exemplare, respectabil chiar şi atunci. A lansat un curent literar, echinoxismul (ce a precedat şi a anunţat, într-un anume sens, generaţia ’80), şi mai multe promoţii succesive de scriitori şi cărturari, români, maghiari şi germani, ce reprezintă nume de referinţă ale culturii noastre contemporane. Îi citez – selectiv, din cauza spaţiului – pe următorii: Marian Papahagi, Ion Pop, Ion Vartic, Radu Afrim, Alexander Baumgarten, Horia Bădescu, Ştefan Borbely, Ioana Bot, Corin Braga, Helmut Britz, Ioan Buduca, Ruxandra Cesereanu, Al. Cistelecan, Ion Cristoiu (oare-şi mai aduce aminte?), Dinu Flămând, Mircea Ghiţulescu, Ioan Groşan, Gaal György, Emil Hurezeanu, Andrei Marga, Virgil Mihaiu, Ion Mircea, Peter Motzan, Ion Mureşan, Mircea Muthu, Mihai Neamţu, Ovidiu Pecican, Marta Petreu, Petru Poantă, Ion Aurel Pop, Adrian Popescu, Rostas Zoltan, Werner Söllner, Eugen Uricaru, Alexandru Vlad.
Am luat numele de mai sus dintr-o rememorare istorico-literară mai veche, aparţinându-i lui Petru Poantă şi intitulată Efectul „Echinox” sau despre echilibru (Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2003). Membru fondator al Echinox-ului, eminentul critic clujean a reconstituit minuţios, în carte, climatul apariţiei acestei reviste neobişnuite şi, totodată, caracteristicile spiritului echinoxist în cultura română contemporană.
Tot în cartea profesorului Poantă am descoperit, însă, şi un amănunt de istorie recentă, pe care simt nevoia să-l aduc în atenţia celor care nu au citit-o. Este vorba despre împrejurarea decisivă a aprobării apariţiei revistei. Aprobare dificilă, din cauză că publicaţia nu avea o provenienţă instituţională comunistă, iar componenţii grupului de iniţiativă nu erau cunoscuţi prin fidelitatea faţă de ideologia oficială.
Îi dau, deci, cuvântul lui Petru Poantă: <<În cazul Echinox-ului, lucrurile erau şi mai complicate: ca publicaţie «de tineret», ea trebuia aprobată şi de către U.T.C., şi de către partid, şi asta, de la organele locale până la cele centrale. […] Era suficient ca pe traseu o singură persoană influentă să-şi facă suspiciunea credibilă şi totul se ducea de râpă. […] Dar cam în acelaşi interval se mai întâmplase ceva: nu ştiu pe ce filieră, reuşisem să-l invităm la cenaclul Echinox pe proaspătul ministru al Tineretului, Ion Iliescu, actualul [în 2003, când a apărut cartea] preşedinte al României. Întâlnirea a avut loc la Facultatea de Filologie, în sala nr. 5, şi, în principal, s-a discutat despre înfiinţarea unei reviste studenţeşti la Cluj. Ion Iliescu a surprins printr-un discurs deloc convenţional şi de un liberalism frapant. A lăsat să se înţeleagă că venise tocmai pentru a se interesa de iniţiativa grupului nostru, ceea ce echivala cu însăşi satisfacerea ei. Această disponibilitate neaşteptată a anulat orice reticenţe ale autorităţilor locale.>> (op. cit., p. 29).
Am simţit nevoia să dezgrop acest moment de istorie culturală nu neapărat pentru a le reaminti unora dintre cei care astăzi îl contestă sălbatic pe dl Ion Iliescu, [ci pentru] faptul că publicaţia la care s-au afirmat n-ar fi apărut, probabil, niciodată, dacă ministrul de atunci al Tineretului, în loc să fie dl Iliescu, ar fi fost vreun dogmatic oarecare. Ci pentru că, dincolo de a facilita apariţia unei reviste ce avea să devină de referinţă, Ion Iliescu s-a dovedit, şi în acea împrejurare, un spirit neconvenţional şi liberal, după cum depune mărturie un participant la întâlnire.
Ceea ce contrazice, cred, total imaginea de comunist, pe care adversarii se străduiesc, de 24 de ani încoace, să i-o creeze. Ion Iliescu este, la aproape 84 de ani, cel mai autentic politician social-democrat pe care îl avem. Aşa a fost şi înainte de ’89, când mulţi dintre contestatarii săi de azi erau comunişti sadea. Ori tăceau cu multă vitejie.”
Când profesorul Ion Pop a împlinit 70 de ani, am fǎcut un interviu cu domnia sa, publicat în România literarǎ (prima parte) şi în Tribuna (partea a II-a). Probabil cǎ l-aţi vǎzut pe cel din România literarǎ, dar, cum atunci ne cunoşteam mai puţin (Dvs. deloc pe mine), îmi permit sǎ reproduc fragmentul în care este vorba de cele douǎ momente ale revistei, care mǎ intereseazǎ pe mine:
‒ Stimate Domnule Profesor, numele Dvs. se leagă indisolubil de cel al revistei Echinox. Nu vă întreb ce au însemnat cei 14 ani de activitate la Echinox, fiindcă aţi mai răspuns la această întrebare. Dar v-aş întreba: Care a fost contextul în care a apărut revista? A fost o iniţiativă exclusiv a studenţilor?
‒ O revistă ca Echinox n-ar fi putut apărea decât într-un moment de relativă destindere, de “liberalizare” e regimului comunist, care a atins punctul maxim în 1968, anul spectaculoasei afirmări a unui soi de independenţă faţă de Moscova, începută prin 1964, cu o expresie majoră în refuzul de a participa la invazia Cehoslovaciei de către trupele ţărilor-surori din lagărul socialist. Până atunci exista doar o singură revistă a tinerilor, Amfiteatru, la Bucureşti, cu o echipă de scriitori şi publicişti foarte înzestrată. În 1968 au apărut, însă, reviste în marile centre universitare, Alma Mater la Iaşi, Forum studenţesc la Timişoara. Cu vreo doi ani în urmă, încercasem să obţinem de la la conducerea Universităţii clujene sprijin pentru editarea unei reviste a studenţilor – eram într-un fel de mică delegaţie cu Ana Blandiana, Romulus Rusan, Nicolae Prelipceanu, primită de rectorul Constantin Daicoviciu, însă nu s-a obţinut nimic concret. “Nu era momentul”… Exista, la Facultatea de Filologie, doar un fel de modestă gazetă literară de perete, a cenaclului studenţesc, pe care am intitulat-o sadovenian Anii de ucenicie, la care “publicau” Ion Alexandru, Gheorghe Pituţ, Matei Gavril, Prelipiceanu… Echinox-ul a apărut, aşadar, în acest nou context mai favorabil, pornind de la un cenaclu astfel botezat de Marian Papahagi, care îşi desfăşura reuniunile în astăzi aproape legendara cramă de la restaurantul “Metropol”, unde şef de sală era un tânăr de treabă, Romulus Pop, poreclit “Mongolu”, rămas prieten până astăzi al echinoxiştilor… Eu n-am făcut parte din grupul fondatorilor, toţi studenţi, printre care Eugen Uricaru, Petru Poantă, Olimpia Radu, Marcel Constantin Runcanu, Dinu Flămând, Adrian Popescu, Ion Mircea, Horia Bădescu, prin urmare nu pot spune lucruri foarte precise despre demersurile făcute de cenaclişti pentru înfiinţarea unei reviste. Cred că şi un număr de studenţi de la secţia maghiară au cerut tipărirea unei publicaţii culturale specifice – şi în acest cadru s-a ajuns la acceptarea unei reviste care să reunească, conform lozincilor zilei, tinerii scriitori români, maghiari şi germani. Fapt e că, de data aceasta, demersurile studenţeşti au avut succes şi primul număr din Echinox a fost imprimat în decembrie 1968, în formula trilingvă amintită . Sloganul devenit clişeu propagandistic, al înfrăţirii, a devenit realitate productivă în acest caz şi a contribuit în timp la o colaborare frumoasă între vorbitorii şi scriitorii tineri ai celor trei limbi. Redactor-şef a fost numit Eugen Uricaru, însă, cum se ştie, el a fost înlocuit imediat după apariţia primului număr, fiindcă s-a publicat aici un text al lui Heidegger, Ce este filosofia?, iar o asemenea eroare şi lipsă de maturitate ideologică se cuvenea, nu-i aşa, sancţionată… Aşa se face că, de la numărul 2, am fost numit eu redactor-şef, chemat de studenţii redactori şi aprobat de conducerea Universităţii, în ideea că un tânăr asistent ar fi mai matur din punct de vedere politic decât un student şi ţinându-se seama, desigur, şi de faptul că aveam o responsabilitate culturală în cadrul Asociaţiei Studenţilor, ocupându-mă şi de cenaclul literar al Facultăţii. Eugen Uricaru a trecut în poziţia de redactor-şef adjunct, alături de colegul maghiar de la Filosofie, Zoltán Rostás.
‒ În 1983 aţi fost înlocuit, în mod abuziv, de la conducerea revistei Echinox. Aş vrea să lămurim, pentru istoria literaturii române, acest moment. Cum s-a produs schimbarea? Exista ceva documente? Aţi primit telefoane? Aţi fost chemaţi la rector, la partid?
‒ Destituirea noastră, a lui Marian Papahagi, a lui Ion Vartic şi a mea, de la conducerea revistei Echinox, în iunie 1983, era, în fond, de aşteptat. Un nou dogmatism, neostalinist (sau de “revoluţie culturală” maoistă) pusese stăpânire pe cultura română în acel început de “deceniu satanic”, ducând către extreme un proces de gravă deteriorare a vieţii spirituale româneşti sub dictatura cea mai severă. În aceste condiţii, o revistă ca Echinox, care nu era dintre cele mai supuse, nu putea rămâne nesancţionată. Fiind o publicaţie trilingvă, după principiul egalităţii dintre români şi “naţionalităţile conlocuitoare”, ea nu putea fi totuşi desfiinţată pur şi simplu… În aceşti vreo paisprezece ani de la întemeiere, redacţia fusese adesea criticată de forurile de partid ale Universităţii, alteori sprijinită discret, dar câteva gesturi mai îndrăzneţe, precum publicarea, cu o prezentare de Mircea Zaciu, a memoriului lui Blaga ca răspuns la infamiile lui Mihai Beniuc ori a scenariului la filmul, apoi interzis vreme de un deceniu, al lui Lucian Pintilie, după Caragiale, De ce trag clopotele, Mitică?, n-au scăpat neînregistrate pe parcurs, odată cu permanentele reproşuri că revista nu “reflectă » suficient realităţile vieţii studenţeşti şi cu numeroasele tensiuni cu cenzura, care ajunsese să desfigureze destule pagini şi chiar numere întregi… O nouă critică severă la adresa revistei a avut loc la Comitetul de Partid al Universităţii în iunie 1983, urmată peste o zi ‒ surpriză ! – de un soi de ciudată festivitate de premiere, într-un birou al Casei de Cultură a Studenţilor, la Centrul Universitar PCR. Spun ciudată, fiindcă de data asta ni s-au înmânat, odată cu anunţarea schimbării conducerii revistei, şi nişte diplome “pentru îndelungată activitate în presa studenţească”, şi mari buchete de flori, în prezenţa unui tovarăş membru al Comitetului Central al UTC, trimis special pentru această ocazie, cu ipocritele felicitări de rigoare. Se încheia astfel o etapă din mica istorie a grupării “Echinox”. Am întâmpinat-o, desigur, cu o mare tristeţe, intepretând-o ca pe un sfârşit.
Lumea nu s-a încheiat, însă, cu noi şi, dacă majoritatea celor care trecuseră până atunci prin redacţie ori prin paginile revistei n-a mai colaborat deloc sau a făcut-o doar sporadic după acest moment, dintr-un fel de solidaritate cu vechea echipă, Echinoxul a continuat să apară, totuşi, avându-l ca nou redactor-şef pe colegul Aurel Codoban, de la Facultatea de Istorie-Filosofie. Ştiu că nu i-a fost uşor să refacă un anume echilibru redacţional, după mica alunecare de teren, aşezat cum era sub ochii şi mai vigilenţi ai cenzurii, dar a răzbit în cele din urmă şi, iată, după patru decenii, trecând între timp şi sub alte îndrumări, revista mai apare, nu fără destule obstacole, mai ales financiare. Şi mi-a făcut plăcere să constat, cu ocazia întâlnirii aniversare din decembrie 2008, că sentimentul iniţial de solidaritate intelectuală şi afectivă a rămas foarte viu pentru majoritatea “echinoxiştilor”, care au lansat şi acest adjectiv intrat de de-acum în istoria literaturii române. Căci mulţi dintre scriitorii, criticii, uiversitarii de acum sunt de mult repere valorice semnifictive în spaţiul nostru cultural, alţii s-au ilustrat şi în patrii adoptive ca Germania sau Ungaria, şi continuă să lucreze cu o încredere încă mare în valorile culturii umaniste, atât de dispreţuite şi de marginalizate în zilele noastre. »
Prin urmare, Domnule Ambasador, puteau tinerii clujeni sǎ doreascǎ mult şi bine sǎ înfiinţeze o revistǎ; ea nu se putea înfiinţa fǎrǎ acordul partidului! Ce vreau sǎ spun este cǎ nu putem eluda contextul politic şi social, atunci când vorbim de un fenomen revuistic, cultural etc. (aşa-zisul antisemitism al lui Eminescu, de exemplu, trebuie obligatoriu discutat în contextul epocii, nu din perspectiva noastrǎ actualǎ).
Am fost la toate manifestǎrile omagiale Echinox: de la jubileul de zece ani, pânǎ la cel de 45. Niciodatǎ nu s-a pomenit numele lui Ion Iliescu! Aşa cum ar fi fost corect, cinstit, în spiritul adevǎrului. “Plǎcut sau neplǎcut, adevǎrul”, cum spuneţi Dvs.!
În 1968, eraţi vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Era o perioadǎ de liberalism în cultura românǎ, când noua conducere a partidului, dupǎ seceta “obsedantului deceniu” (parcǎ formula îi aparţine lui Marin Preda), voia sǎ reînnoade firele tradiţiei (atunci au apǎrut reviste în principalele zone culturale al ţǎrii – inclusiv, în 1971, revista Vatra, la Târgu Mureş, la apariţia cǎreia aţi pus şi Dvs. umǎrul, cum aţi scris într-o scrisoare precedentǎ, şi care apoi a publicat un articol “injurios” – expresia vǎ aparţine – la una din cǎrţile Dvs.).
Prin urmare, vǎ întreb: aveţi vreo informaţie despre apariţia revistei Echinox? Primeaţi revista? Gestul domnului Ion Iliescu, despre care vorbeşte Petru Poantǎ, critic literar pe care Dvs. îl apreciaţi foarte mult, era unul tipic pentru noul ministru al Tineretului?
Fiind legat de spiritualitatea clujeanǎ, mǎ gândesc cǎ citeaţi revista Echinox cu simpatie, chiar dacǎ ea nu era “pe linie” (a fost singura publicaţie care nu avea pe frontispiciu citatul, obligatoriu pentru toate ziarele şi revistele, din Manifestul Comunist al lui Karl Marx: “Proletari din toate ţǎrile, uniţi-vǎ!”
Mǎrturia Dvs. va fi una foarte importantǎ, pentru înţelegerea contextului solial, politic şi cultural în care a apǎrut revista.
Trec acum la alte probleme.
Am citit şi eu, în revista Cultura (an IX, nr. 3 (454), 30 ian. 2014, p. 13-18), ancheta Topuri culturǎ 2013. Literatura, la care au rǎspuns urmǎtorii cincisprezce critici, unii mai puţin cunoscuţi: Şerban Axinte, Ştefan Baghiu, Paul Cernat, Bianca Burţa-Cernat, Bogdan Creţu, Gabriela Gheorghişor, Alex Goldiş, Mihai Iovǎnel, Marius Miheţ, Doris Mironescu, George Neagoe, Ion Simuţ, Adriana Stan, Andrei Terian şi Radu Vancu.
Nu are rost sǎ facem o analizǎ a acestei anchete, extrem de subiectivǎ, ca orice anchetǎ. Am observat doar cǎ volumul nostru a fost nominalizat o singurǎ datǎ, de cǎtre Ion Simuţ, la categoria “Nonficţiune (memorii, jurnale, biografii, interviuri & co). E adevǎrat cǎ şi Ion Simuţ ne trece la “Alte volume de convorbiri, culegeri de interviuri, ce meritǎ reţinute… “. Şi el trece cartea de convorbiri a lui Daniel Cristea-Enache înaintea cǎrţii noastre, ca fiind mai valoroasǎ, evident. Aşa o fi, nu am citit-o decât parţial, dar am de gând sǎ o citesc integral, din respect pentru profesorul Paul Cornea, care a fost în comisia mea de doctorat, mi-a fǎcut referate la avansarea de la lector la conferenţiar şi de la conferenţiar la profesor etc.
La aceeaşi categorie, George Neagoe trece, pe locul II, volumul coordonat de Traian Cǎlin Uba şi de mine, prefaţat de Doamna Ana Blandiana, Copilǎria, ca luptǎ de clasǎ, lucru care mǎ bucurǎ, pentru cǎ este o carte la care au colaborat mai mulţi dintre studenţii şi doctoranzii mei.
Un detaliu la care trebuie sǎ reflectǎm este cel privind rǎspândirea cǎrţii noastre. Noi am tipǎrit cartea la Eikon, care este o editurǎ de mare prestigiu, am tipǎrit-o cum am vrut noi, cu ce literǎ am vrut, am ales formatul, am propus ilustraţiile etc. Dacǎ am fi tipǎrit-o la o editurǎ cu reţea de difuzare naţionalǎ (Humanitas, Polirom, Tritonic, Curtea Veche etc.), altul era destinul ei. Aşa, a putut-o nominaliza doar prietenul Ion Simuţ, fiindcǎ numai el o avea. Va trebui sǎ ne gândim unde vom tipǎri viitoarea noastrǎ carte de dialoguri epistolare!
Revenind la ancheta cu pricina, unele opinii sunt cu totul personale: Adriana Stan, de pildǎ, trece, la “Cele mai propaste cǎrţi ale anului”: 1. Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, Humanitas, București; 2. Liviu Cangeopol, Calmul prelevat în furtună, Editura Cartea Românească, București; 3. Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, Editura All, București. De gustibus et coloribus non disputandum!
Un detaliu pe care l-am aflat: Mircea Horia Simionescu a fost şef de cabinet al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu!
Mulţumesc pentru revista Blajul, unde Dvs. sunteţi director, iar prietenul nostru comun, Ion Buzaşi, redactor-şef (nu redactor şef, cum se scrie în revistǎ) şi unde Ion Buzaşi, publicǎ o recenzie la cartea noastrǎ. Sper sǎ nu publice şi în Vatra acelaşi text, findcǎ nu este corect, decât dacǎ cei de acolo scriu cǎ textul a apǎrut iniţial în Blajul, precizare de care mǎ îndoiesc cǎ va apǎrea, fiindcǎ toate revistele vor texte originale, inedite. Recenzia este corectǎ şi scrisǎ cu suflet, dar din care lipsesc notele critice. O recenzie, ca specie a criticii literare, trebuie obligatoriu sǎ conţinǎ şi aspecte critice. Altfel, textele critice sunt ca discusrurile funebre: vorbesc numai de bine despre cel plecat! Desigur, am în vedere notele critice justificate, nu cele fanteziste, cum a scris Cosmin Ciotloş despre mine, cǎ am inventat forma sânt, deşi aceasta este prevǎzutǎ în ortografia oficialǎ a Academiei Române!
E foarte frumos poemul Inscripţie, al domnului Alexandru Brad, cǎruia vǎ rog sǎ îi transmiteţi felicitǎrile mele.
Am recitit textul alocuţiunii Dvs., la ceremonia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universitǎţii “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, ca şi cuvântul de “laudatio”, al prietenului Ion Buzaşi. Textele trebuiau publicate exact aşa cum au fost rostite (Dvs. aţi amintit, la un moment dat, cǎ sunteţi deja strǎbunic, iar Ion Buzaşi a amintit de debutul Dvs. în Gând tineresc, din Alba Iulia). Aceste detalii au fost eliminate. Am transcris multe conferinţe rostite la viaţa mea (de la Iorgu Iordan, Edgar Papu sau Bartolomeu Anania, pânǎ la Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici) şi întotdeauna am pledat pentru transcrierea fidelǎ, care sǎ redea farmecul şi savoarea expunerii libere. Este pǎcat cǎ în era tuturor posibiltǎţilor tehnice, revista nu publicǎ fotografii şi alte documente (sunt doar patru fotografii în tot numǎrul). Nici sub aspect tehnico-ştiinţific revista nu este impecabilǎ. Prietenul Ion Buzaşi, ar trebuie sǎ manifeste mai multǎ exigenţǎ şi la acest capitol. De pildǎ, unde se pǎtreazǎ textul inedit al lui Ştefan Manciulea? În ce arhivǎ? Ce probleme de transcriere a necesitat? Pǎrintele Ioan Mitrofan, care publicǎ textul, a fost la un simpozion organizat de mine, la Cluj, despre presǎ. Îmi amintesc cǎ, în volumul cu lucrǎrile simpozionului, am avut mult de lucru cu textul domniei sale. Prin urmare, aş recomanda mai multǎ exigenţǎ şi rigoare în redactarea revistei. Spun aceste lucruri, fiindcǎ chiar acum pregǎtesc şi eu un nou numǎr din Revista românǎ de istorie a presei şi îmi pierd douǎ-trei ore cu “procesarea” unui text al altora, universitari, mari cercetǎtori etc.
În orice caz, vǎ rog sǎ nu uitaţi sǎ expediaţi revista, sub formǎ de donaţie, celor mai importante 60 de biblioteci din România, pentru a intra în circuitul ştiinţific naţional. Vǎ pot da eu adresele acestor biblioteci!
Deşi vǎd cǎ scrisoarea aceasta s-a lungit nepermis de mult, trebuie sǎ vǎ mai spun cǎ miercuri, 5 fabruarie, a avut loc, la Filiala Uniunii Scriitorilor, sǎrbǎtorirea profesorului Mircea Popa, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani. Au participat ÎPS Andrei (care a stat puţin, fiindcǎ avea program de audienţe), dat fiind faptul cǎ Mircea Popa a fost decorat cu Crucea Transilvanǎ, cea mai înaltǎ distincţie a Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi Sǎlajului (datǎ încǎ de Mitropolitul Bartolomeu) şi, în acelaşi timp, este preşedinte al Frǎţiei Ortodoxe Române. Au vorbit despre Mircea Popa: Irina Petraş, ÎPS Andrei, Horia Bǎdescu, Pr. Ioan Chirilǎ, care este şi preşedintele Senatului UBB, Ion Cristofor, Constantin Cubleşan, Vasile Lechinţan, Vistian Goia şi eu, precum şi câteva persoane, care nu erau trecute pe afiş. Cu acest prilej, s-au lansat urmǎtoarele volume: Ferestrele Clujului. Exerciţii de memorie culturală (Editura Eikon); Regăsiri creştine (Editura Eikon); Eminescu – text şi context (Editura Ţara Maramureşului); Prezenţe literare. Oameni şi cărţi (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă). De asemenea, volumul Astra – 150 de ani, coordonat de Mircea Popa, împreună cu Vasile Lechinţan (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă), precum şi Convorbiri cu Mircea Popa şi provincia sa creatoare, volum realizat de Marin Iancu (Editura Nico).
Eu am spus câteva cuvinte despre volumul de dialoguri al lui Marin Iancu, Convorbiri cu Mircea Popa şi provincia sa creatoare (Editura Nico, Târgu Mureş, 2013), o carte foarte interesantǎ pentru viaţa şi activitatea sǎrbǎtoritului, cu multe informaţii despre viaţa din regimul comunist. Am dat în acest sens câteva exemple: invitat la sǎrbǎtoarea Zilei Naţionale a Bulgariei, la Bucureşti (vorbim de anii 80), nu poate participa, fiindcǎ nu i se dǎ voie de la Universitate (institutul la care lucra era în structura Universitǎţii). Atunci Mircea Popa trimte Ambasadei Bulgariei o telegramǎ, în care mulţumeşte pentru invitaţie şi aratǎ de ce nu poate participa. Dupǎ o orǎ, o funcţionarǎ de la poştǎ îl cheamǎ sǎ îi restituie nişte bani, textul telegramei trimise fiind mai scurt!! Cenzura îi cenzurase telegrama! Întrebând despre aceastǎ imixtiune, toţi dǎdeau din cap! Cazat la Bucureşti, la un hotel cu geamuri spre Calea Victoriei, are surpriza sǎ constate cǎ geamurile dinspre stradǎ erau blocate, nu se puteau deschide. La recepţie i se spune, în şoaptǎ, cǎ “tovarǎşul” trece pe Calea Victoriei şi geamurile sunt închise din motive de securitate! Dupǎ 90, cand intrǎ în sediul Mişcǎrii Ecologiste din România (pe ale cǎrei liste a candidat, fǎrǎ succes, pentru un fotoliu de parlamentar), sediu aflat lângǎ Hotelul Napoca, a constatat cǎ într-o firidǎ a camerei erau zeci de fire, de la telefoanele din camerele de hotel, prin care Securitatea asculta discuţiile celor cazaţi în hotel. În fine, în iunie 1989, când s-a sǎrbǎtorit Centenarul naşterii poetului nostru naţional (oare aţi participat la acel jubileu?), din Cluj-Napoca au fost delegaţi Mircea Popa şi Ioana Em. Petrescu. Între cei care au luat cuvântul la jubileu s-au numǎrat Constantin Ciopraga şi Eugen Todoran: “Textul apǎrut în Scânteia cu privire la intervenţiile profesorilor C. Ciopraga şi Eugen Todoran, desemnaţi sǎ vorbeascǎ în plen, a apǎrut a doua zi substanţial deformat. Se afirma acolo cǎ cei doi şi-au început cuvântǎrile aducând mulţumirile lor secretarului general al partidului. Amândoi erau consternaţi pentru faptul de a fi <<compromişi>> în ochii cititorilor. I-am alinat, spunând cǎ am fost noi de faţǎ şi cândva vom restabili adevǎrul. Iatǎ, am acum ocazia sǎ o fac. Nu mai vorbesc cǎ acea sǎrbǎtoare de la Ateneu a fost o ocazie pentru unii lingǎi oficiali sǎ se scoale în picioare de vreo zece ori pe parcurs, strigând <<Ceauşescu – PCR>>, strigǎte care veneau mai ales din rândurile din spate, unde au fost plasaţi câţiva <<bǎieţi cu ochi albaştri>>, cu sarcini precise în acest sens. Dintre scriitori, cel care s-a manifestat cel mai zgomotos a fost Hajdu Gyözö, de la Târgu-Mureş, ins pe care maghiarii l-au repudiat mai apoi. Acestuia i s-a refuzat stabilirea în Ungaria şi, în cele din urmǎ, a ajuns tot la Bucureşti, ocrotit de <<organele de partid şi de stat>> ” (p. 183-184).
Vedeţi, domnule Ambasador, dacǎ aş face un interviu cu prietenul Dvs., Dumitru Popescu, l-aş întreba cum se petrecea aceastǎ “cenzurǎ prin adǎugire”, apropo de textele lui Ciopraga şi Eugen Todoran. Sunt curios ce mi-ar rǎspunde!
Mi-aţi spus la telefon cǎ aceastǎ carte a avut unele ecouri negative la Bucureşti. Iatǎ un pasaj care poate ar fi deranjat: “Între aceste elite şi <<nomenclaturiştii>> care reprezentau cadrele partidului era însǎ o mare diferenţǎ. De fiecare datǎ când am avut ocazia sǎ ne întâlnim cu astfel de personaje, am rǎmas descumpǎnit de nivelul redus al înzestrǎrii lor culturale. Au fost cele mai penibile personaje pe care le-am cunoscut. Atunci când veneau la şedintele de partid, nu erau în stare sǎ ţinǎ un discurs ca lumea, nu dispuneau de cultura şi forţa de convingere de care ar fi avut nevoie, spre a fi credibile. Aceste aşa-zise <<elite>> au fost aliaţii lui Ceauşescu, cei care, în complicitate cu el, au dus de râpǎ ţara. Unii au ajuns academicieni fǎrǎ merite, precum Verdeţ, Maurer, Bârlǎdeanu, iar alţii, ca Dumitru Popescu, Ştefan Andrei, Ion Dincǎ, Bocu, Tamara Dobrin, Suzana Gâdea, Dulea ş.a. s-au disculpat prin memorii contrafǎcute, greu de crezut, meritând sǎ stea la închisoare cel puţin zece ani, iar pensiile lor şi ale altor activişti de partid, nomenclaturişti şi torţionari ar fi trebuit micşorate cu 30%, deaorece aceşti indivizi n-au muncit o orǎ în folosul naţiunii, ci doar au profitat de munca celor mulţi” (p. 230-231; sublinierea mea).
Aş mai fi vrut sǎ fac un comentariu la precizarea pe care o publicǎ Doamna Dorli Blaga, în Apostrof, apropo de interviul nostru din aceastǎ revsitǎ, dar aveţi prea multe probleme la care trebuie sǎ rǎspundeţi: apariţia revistei Echinox, comentarii la ancheta literarǎ din Cultura, reacţii la cartea lui Mircea Popa, reacţii la opiniile mele despre revista Blajul, alte lucruri pe care vreţi sǎ mi le comunicaţi etc.
Cu aceleaşi sentimente de preţuire,
Ilie Rad
P.S. Încǎ ceva. Vǎ trimit un numǎr din revista Excelsior, pe care am editat-o, în perioada 1992-2003, cu apariţie trimestrialǎ, apoi anualǎ. Fiecare numǎr era dedicat unei personalitǎţi. Ultimul numǎr (16, din 2003) este dedicat Etei Boeriu, autoare pe care aţi cunoscut-o şi despre care Doina a scris o tezǎ de doctorat. La acest numǎr a colaborat şi Oana Boc, soţia actualului primar, Emil Boc, dar şi prietenul nostru comun, Ion Horea, cu un admirabil poem, Rugǎciune, tipǎrit şi în manuscris (am o mare slǎbiciune pentru manuscrise!). Eu am mai colaborat cu nişte note de cǎlǎtorie din Germania.
Sper sǎ gǎsiţi lucruri interesante în revista aceasta, de care mǎ leagǎ multe amintiri fumoase şi care a fost foarte apreciatǎ, dupǎ cum puteţi vedea pe coperta a III-a. Poate nu vǎ vine sǎ credeţi, dar câte un numǎr avea tirajul de 24.000 de exemplare, difuzându-se la nenumǎrate şcoli din toatǎ ţara. Mutarea mea la Universitate, dar mai ales apariţia Internetului şi dezinteresul tot mai mare al elevilor pentru carte au fost factorii care au dus la sistarea revistei.
P.S. 2. Vǎd, în România literarǎ, un comentariu al lui Sorin Lavric la cartea Doamnei Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, pe care o sǎ v-o trimit luni, ca sǎ putem vorbi amândoi despre ea. Încǎ un episod din carte: cicǎ un ţǎran a fost condamnat la închisoare pentru cǎ furase nişte cucuruz din tarlaua cooperativei. Avocatul lui, foarte inteligent, s-a dus în faţa completului de judecatǎ cu un articol din presa localǎ, în care se afirma cǎ recoltarea porumbului fusese terminatǎ la data la care era acuzat ţǎranul cǎ furase porumb. Uite cǎ presa a putut ajuta şi în acest fel!