Amintiri din studenţie

 

În mod inexplicabil pentru mine, de la terminarea stagiului militar şi până la 18 februarie 1976, adică aproape şase luni, nu mi-am mai notat nimic în jurnal, o pauză care îmi încurcă puţin socotelile, fiindcă, pentru această perioadă, voi apela exclusiv la aminitirle mele, destul de vagi.

Ştiu că, înainte de 1 otombrie, data tradiţională când începe anul universitar, mi-am cumpărat un costum nou, de la Luduş, crezând că la cursuri trebuie să merg “la patru ace”, cum se spune. Am venit la Cluj (încă municipiul nu era şi Napoca) folosind trenul gratuit, ca fiu de ceferist. Ştiam că voi fi cazat la Căminul “Avram Iancu”, clădirea găzduind în prezent Facultatea de Drept a Universităţii clujene. Aici am fost cazat în aceeaşi zi, mi se pare că în camera nr. 72, împreună cu alţi 7 colegi, dintre care îl cunoşteam doar pe Ludovic Kovalik, cu care făcusem armata la Corbu.

Nu ştiu să se fi făcut vreo deschidere festivă la nivelul facultăţii, cum se face acum, ci doar o deschidere la nivelul Universităţii (rector era atunci acad. Ştefan Pascu). Sunt convins că am fost strânşi într-o sală de clasă mai mare, iar acolo a venit cineva din conducerea facultăţii (decan era profesorul de la folclor, Dumitru Pop) şi de la ASC, pentru a ne spune bun venit şi a ne dicta orarul. În primul semestru am avut următoarele cursuri: Istoria literaturii române vechi (Octavian Şchiau; seminar cu Doina Curticăpeanu); Lingvistică generală (Nicolae Goga; seminar cu Anton Goţia); Limba slavă veche (Gheorghe Ciplea; seminar cu Marius Oros); Limba rusă – curs practic (Otilia Croitoru). Nu aveam cursurile tipărite, aşa că trebuia să notăm ce ne dicta profesorul. Pentru seminarii ni se dădea o bibliografie de la un seminar la altul. Îmi amintesc de faptul că Doina Curticăpeanu ne dăduse să citim mai multe pagini din Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, apărută în 1970. Am citit, dar n-am înţeles mare lucru. Cursurile se ţineau şi sâmbăta (în România de atunci, săptămâna de lucru era de şase zile), iar frecvenţa era obligatorie, şeful de an (care era Luminiţa Pop) având obligaţia să facă prezenţa la fiecare curs.

Într-una din primele zile de facultate, am fost şocat de o scenă la care am fost martor: înaintea mea, la intrarea în facultate, mergea o colegă de an şi un domn bine îmbrăcat, care i-a deschis fetei uşa şi a poftit-o să intre! Ulterior, l-am recunoscut în acel domn pe profesorul dialectolog, Romulus Todoran. La liceu, ne lipeam de pereţi, când trecea vreu profesor printre noi! Era clar, la facultate intram în altă lume.

Pe la începutul semestrului s-a produs alegerea sau numirea mea ca preşedinte ASC Filo I, pentru că era şi ASC Filo II, care cuprindea studenţii de la limbile străine. Cred că m-a abordat Ioan Groşan, viitorul valoros prozator de mai târziu, care aflase că eu sunt membru de partid şi s-a bucurat să îmi plaseze mie această funcţie, amintindu-mi că, înaintea lui, preşedinte fusese Cornel Nistorescu, afirmat deja în presa naţională. Noua funcţie mi-a adus anumite avantaje, dar era mare devoratoare de timp. De pildă, într-o zi am stat două ceasuri la decanat, pentru a discuta situaţia a cinci studente din facultate, care urmau să se căsătorească cu studenţi străini şi, desigur, să plece apoi din ţară.

Trebuie să spun că Filologia a fost totdeauna o facultate intens feminizată, fetele predominând la toate secţiile şi la toţi anii. Era foarte puternică atunci Catedra de limba română pentru studenţi străini, unde veneau şi făceau cursuri de învăţare a limbii române, timp de un an, numeroşi studenţi din ţările arabe, dar şi din China, Vietnam, Palestina etc., ţări cu care România avea relaţii foarte strânse, după care aceşti studenţi mergeau la Medicină, Drept etc. Studenţii străini posedau maşini (înmatriculate cu indicativul 12 B), aveau bani, în special valută (ceea ce românilor nu le era îngădui să deţină), benzină, acces la shopuri etc. Ne făceau nouă, băieţilor români, o concurenţă serioasă, ca şi studenţii de la Politehnica de pe str. Bariţiu, şi ei cu un avantaj pe care noi nu îl aveam. Inginerii se bucurau atunci de un mare prestigiu. Începuse procesul de industrializare a României, iar marile fabrici şi uzine se construiau, evident, la oraşe (care a şi atras migraţia tineretului de la sat la oraş). Absolvenţii de Filologie erau repartizaţi mai ales la ţară, cel puţin pentru stagiul obligatoriu de trei ani, aşa că fetele, colegele noastre, pragmatice ca femeile în general, ştiau cum să-şi aleagă partenerul.

Cred că deja în semestrul I colegul Simion Răchişan mi-a sugerat să mergem să ne înscriem la Corul Intermezzo, care funcţiona pe lângă Casa de Cultură a Studenţilor (numită o vreme “Gheorghe Gheorghiu-Dej”), condus de viitorul meu prieten, Gelu Furdui, avantajul fiind că acest cor făcea numeroase deplasări în străinătate, ceea ce era o şansă uriaşa atunci, când paşapoartele se acordau foarte greu. Nu ştiu dacă chiar Gelu a fost sau altcineva din comisie m-a examinat şi m-a pus să repet după el un fragment de linie melodică. Concluzia a fost drastica: sunt afon! Totuşi, am consemnat că participam la corul Universităţii, împreună cu alţi colegi de an (Mariana Ona, de pildă), cu toate că şi aici trebuia să ai ureche muzicală.

Ca şi în anii de liceu, mi-am luat foarte în serios funcţia de preşedinte al ASC Filo I. La o plenară pe facultate, am prezentat un material (care a fost văzut în prealabil de profesorul D.D. Draşoveanu), care “a stârnit atenţia celorlalţi studenţi, ceea ce foarte rar se întâmplă cu astfel de materiale”, după cum notam în jurnal, iar Ioan Groşan i-a spus colegului meu de an, Octavian Soviany, că “sânt cel mai bun preşedinte, pentru că am avut curajul să mă întreb, la plenara respectivă, de ce azi nu mai există amfiteatre pline şi de ce ni se indică la bibliografie articole şi articolaşe şi nu opere fundamentale”.

Cu un an înainte apăruse, la Editura Minerva, în colecţia “Universitas”, consacrată tezelor de doctorat, lucrarea Doinei Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească, foarte bine primită de critica literară a momentului. Am citit cartea cu atenţie şi i-am făcut şi o recenzie, intitulată Doina Curticăpeanu şi riscurile originalităţii, pe care am vrut să o prezint la Cercul de literatură, apoi să o trimit la Luceafărul. Titlul era şocant, încât am fost sfătuit să o arăt unor cadre didactice, înainte de a o face publică. Primul căruia i-am arătat-o a fost colegul meu mai mare cu doi ani, Ştefan Borbély, care mi-a spus că recenzia este “alertă” şi că “scriu mai bine ca mulţi colegi din anul său”. Doamna Silvia Tomuş, care era atunci lector, mi-a spus că recenzia este foarte personală, iar Octavian Şchiau, viitorul meu decan, m-a sfătuit să renunţ ala anumite adjective din lucrare. Mihai Ungheanu nu a publicat-o în Luceafărul, fiindcă scrisese el însuşi o recenzie la carte. Oricum, evenimentul absolut inedit (ca un student să aibă obiecţii faţă de lucrarea unui profesor al său) a trecut fără urmări. Nu am păstrat recenzia şi nu ştiu ce obiecţii am avut. Cert este că, peste câţiva ani, când am devenit colaborator la Dicţionarul scriitorilor români, între cei peste o sută de scriitori de care m-am ocupat s-a numărat şi… Doina Curticăpeanu! Despre cartea recenzată ca student scriam acum că “atestă un spirit critic profund şi de mare fineţe, calităţi reconfirmate de următoarele două eseuri monografice: Vasile Alecsandri – prozator (1977) şi Odobescu sau lectura formelor simbolice (1982).” Cum spunea Shakespeare? “Totul e bine când se termină cu bine!”

Tot acum făcusem o mare pasiune pentru epopeea lui Ion Budai-Deleanu, despre care voiam să scriu eseul Ţiganiada – o meditaţie a condiţiei umane. Lucrasem vreo trei luni la eseul respectiv, am reuşit să-l prezint la un seminar condus de Ioana Em. Petrescu, fiica marelui istorc literar, D. Popovici, căsătorită cu Liviu Petrescu, care se bucura de un prestigiu imens în facultate (ca şi Liviu Petrescu, de altfel), pentru ştiinţa de carte pe care o stăpâneau şi pentru viaţa închinată exclusiv culturii. Evident că lucrarea prezentată la seminar nu a avut efectul scontat de mine, încât Ioana Em. Petrescu mi-a spus că, pentru a o prezenta la Cercul de literatură, “mai am foarte mult de muncit”. Vorbea un om care îşi făcuse teza de doctorat din autorul Ţiganiadei: Ion Budai-Deleanu şi eposul comic, tipărită în 1974.

Preocupările pentru Ion Budai-Deleanu m-au apropiat de profesorul Iosif Pervain, o figură celebră în facultate, nu numai pentru ştiinţa de carte pe care o stăpânea (în special în cazul literaturii vechi), ci şi pentru tot felul de legende, care circulau pe seama lui. Mare afemeiat, fusese căsătorit de mai multe ori, ceea ce nu prea cadra cu morala proletară. Tocmai de aceea, la o şedinţă de partid, s-a ridicat şi a spus că el s-a căsătorit cu toate femeile cu care s-a culcat. “Dar voi?”, a întrebat el retoric. Îmi imaginez ce rumoare o fi fost creată în sală de întrebarea lui. Unii s-or fi gândit, porbabil, la celebra replică a lui Iisus, când a fost întrebat de mulţime dacă o pot ucide, după lege, pe femeia desfrânată: “Cine este fără de păcat, să arunce primul cu piatra!” Se mai spunea că, în timp ce era decan, o mamă s-a dus să i se plângă, oarecum cu reproş, de faptul că fiica i-a rămas însărcinată, la care decanul a răspuns cu nonşalanţă: ”Doamnă, noi avem aici grijă de fete doar de la buric în sus!”

Dar dincolo de aceste poveşti, Pervain a rămas în conştiinţa mea ca un mare savant, chit că a scris foarte puţin. Abia în 1971 şi-a publicat volumul Studii de literatură română, despre care Mircea Zaciu va scrie că este “o carte savantă”. Mi-l amintesc cum urca scările Filologiei, îndreptându-se spre biroul său, de la etajul I, unde îl găseam veşnic la biroul ticsit de fişe şi cărţi. Când a devenit redactor-şef al Tribunei, în 1970, D.R. Popescu l-a invitat să ţină în revistă o rubrică literară, în care să valorifice documentele legate de Şcoala Ardeleană, de continuitatea românilor şi latinitatea etc. Promoţia noastră a fost ultima la care profesorul Iosif Pervain a mai ţinut cursuri. Am aflat că, din ultimele promoţii, îl agrea foarte mult pe Ion Simuţ, un foarte bun critic şi istoric literar (publica deja, ca student, articole nu doar în Echinox, unde era redactor, ci şi în Luceafărul). De la Iosif Pervain am păstrat multe vorbe cu valoare de apoftegmă: ”Istoricii literari sunt cu capul în nori şi cu coada în metaforă”, “Muştele pot fi prinse şi cu zahăr, nu doar cu oţet” sau alta, pe care o citez des: “Ca să fii istoric literar, trebuie să ai fund de beton!”

Ca membru de partid, trebuia să particip la adunările generale lunare ale organizaţiei de bază, alături de cadrele didactice (secretar era Doamna Carmen Vlad). Vizitam expoziţiile de pictură de la Galeriile Filo, create de Octavian Şchiau, care devenise între timp decan, de unde ne-am şi cumpărat, împreună cu Doina, din bursele noastre, un excelent tablou cu flori pe sticlă, semnat Sfetca.

Timpul studenţiei, atât de dorit şi visat în anii de liceu, trecea extrem de repede. Nici nu ştiu când m-am pomenit la sesiunea de examene din vară. În semestrul II am continuat Istoria literaturii române, făcută cu Georgeta Antonescu, începând cursuri noi: Limba română contemporană (Mircea Zdrenghea), Filosofie (Grigore Drondoe), Folclor (Nicolae Both), Teoria literaturii (cu Ion Vlad; seminar cu Mircea Muthu), Limba latină (Veronica Mocanu), Educaţie fizică şi, desigur, cursuri de limba rusă (Otilia Croitoru, Ioan Teodor Stan), pentu că cele două specializări erau considerate egale (eu puteam concura pe un post de rusă alături de cei care aveau rusă principal).

Un alt element de noutate pentru mine a fost o solicitare a profesorului Ion Vlad. Ales rector al Universităţii, în 1976, devenind un om foarte ocupat, conştient şi de darul oratoric pe care îl avea, profesorul Vlad a apelat la mine să îi transcriu prelegerile de pe bandă magnetică. Tehnicianul Emil Ciplea venea la curs cu un magnetofon Grunding, înregistra prelegerea, apoi îmi dădea caseta pentru transcriere. Cum nu putea face singur transcrierea, am apelat şi eu la mai multe colege, cea mai promptă fiind Mariana Ona. Evident că unii colegi răutăcioşi şi invidioşi au scornit tot felul de poveşti în legătură preocupările adiacente, care ar fi avut loc cu ocazia transcrierii acestor conferinţe în cabinetul profesorului Ion Vlad. Nu le-am băgat în seamă. Ştiu doar că, în prima parte a semestrului II (februarie 1976), profesorul Vlad mi-a cerut o listă cu toţi cei care au contribuit la transcrierea prelegerilor, m-a trimis la chioşcul de cărţi din incinta facultăţii, de unde am cumpărat 11 exemplare din volumul Lecturi constructive, care tocmai îi apăruse (1975), şi ne-a dat tuturor câte o carte cu autograf. Ce mi-a scrie mie: “Lui Ilie Rad, bun şi inimos colaborator, pasionat întru carte, preţuirea lui Ion Vlad. 27 februarie 1976”. Probabil că transcrierea prelegerilor noastre, prelucrate, desigur, a fost folosită de Ion Vlad la volumul următor: Lectura: un eveniment al cunoaşterii (1977).

Luna martie a mai fost marcată pentru mine de două întâlniri, care mi-au schimbat într-un fel destinul: la 23 martie 1976, m-am întâlnit pe stradă cu profesorul Ion Vlad, care mi-a făcut cunoştinţă cu fiul său, Tudor Vlad, care era elev de liceu şi tocmai debutase în Tribuna, cu o proză, având girul lui D.R. Popescu. După Revoluţie, în 1995, când Tudor Vlad înfiinţase, la sugestia rectorului Andrei Marga, Catedra de Jurnalistică, la recent creata Facultate de Ştiinţe Politice şi Administrative, întâlnindu-mă pe stradă cu el (între timp ne apropiaseră, eu colaborând la Tribuna, unde el era redactor-şef, în locul lui Augustin Buzura, chemat la Bucureşti de Ion Iliescu, pentru a fi preşedintele Fundaţiei Culturale Române, actualmente Institutul Cultural Român), Tudor m-a întrebat, aşadar, dacă nu m-ar interesa un post de lector la Catedra de Jurnalistică. I-am cerut un timp de gândire, iar a doua zi i-am spus că mă interesează şi mă voi pregăti pentru concurs. O întrebare care mi-a stat pe suflet 44 de ani: Ce s-ar fi întâmplat, dacă nu mă întâlneam cu Tudor Vlad pe stradă? Tudor mi-a răspuns la această întrebare, după aproape o jumătate de secol, în interviul pe care l-am făcut cu el, în 2020, pe care l-am publicat în cartea mea, America din Cortland/ America from Cortland, ambele ediţii, în română şi engleză, apărând în 2020. Doina îmi spune mereu, referind-se la anumite momente din viaţa mea, că am fost din totdeauna un om norocos. Eu spun că norocul şi-l face şi omul. Se mai zice că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi pune în traistă!

A doua zi după întâlnirea cu Tudor Vlad, m-am prezentat la orele de consultaţii ale esteticianului Liviu Rusu, despre care auzisem la cursul de folclor al profesorului Dumitru Pop, mai precis despre lucrarea sa, Viziunea lumii în poezia noastră populară. Din fericire, l-am găsit în cabinet (iarăşi am fost un om norocos!), iar discuţia noastră s-a înfiripat foarte repede. Profesorul era dornic să îşi împărtăşească unele din ideile sale: Tudor Vianu a încetăţenit o viziune greşită asupra lui Titu Maiorescu; Istoria lui Călinescu, deşi e scrisă admirabil, este plină de greşeli, o parte dintre acestea fiind arătate de Şerban Cioculescu, într-un recent articol despre “divinul critic” (formulă pe care a lansat-o Eugen Barbu); şi dânsul a făcut parte din comisia de doctorat, care i-a respins teza lui Nicoale Manolescu (dar căruia îi recunoştea faptul că “are condei bun”), Contradicţia lui Maiorescu, care a trecut în cele din urmă, dar cu altă comisie; prin anii ’60, când Maiorescu era denigrat, el, Liviu Rusu, trimis un memoriu Comitetului Central al PMR. Leonte Răutu, care răspundea de cultură, a dat ordinal ca studiul să fie imediat publicat în Viaţa românească (revista era aproape legată, dar Răutu a ordonat să fie scos alt material şi să intre memoriul lui Liviu Rusu), studiul profesorului devenind astfel pionul cel mai important în reabilitarea lui Titu Maiorescu. Toate aceste detalii i le-a povestit ulterior poetul Demostene Botez, care era redactor-şef la Viaţa româneacă. În fine, mi-a relatat că Eugen Barbu a scris o carte despre Goethe, fără să cunoască o boabă de germana! Despre acelaşi Eugen Barbu mi-a relatat cum s-a certat, în Germania, cu Marin Preda, de faţă fiind şi Simion Pop etc. După mai bine de o oră de discuţii, ne-am despărţit, urmând să ne mai revedem. Întâlnirea cu esteticianul Liviu Rusu o trec la capitolul “exerciţiilor de admiraţie”, despre care voi mai vorbi.

O altă veste importantă mi-a dat-o colegul Octavian Soviany:  Marian Papahagi, care era redactorul-şef al Echinoxului, mă ruga să trec pe la redacţie, findcă vrea să mă cunoască, deoarece auzise vorbindu-se despre mine. Desigur că m-am dus şi aşa a început colaborarea mea cu celebra revistă.

Am scris mai multe articole, trimise la Luceafărul (Gustul criticului, Miracolul românesc etc.), dar niciunul nu mi s-a publicat. Faptul nu m-a descurajat, eu continuând, ca în liceu, să îmi fac planuri fantasmagorice: să scriu o Istorie vie a literaturii române, o monografie a Facultăţii de Filologie, un alt volum, după Felix Aderca, Mărturia unei generaţii, în care să îi intevievez pe D.D. Roşca, Liviu Rusu, Şerban Cioculescu, Iosif Pervain, Ion Vlad, Mircea Zaciu, Geo Bogza, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Al. Graur, Constantin Noica, Al. A. Philippide, Nicolae Tertulian, Al. Dima ş.a. Am citit cu plăcere, în timpul liber, Existenţa tragică a lui D.D. Roşca, pe care îl voi vizita mai târziu, împreună cu Doina, în “patria filosofiei sale”, Sălişte, de lângă Sibiu.

Înainte de sesiune, venise pe la mine Mama, ca să-mi spună că deja ei strâng bani, ca să-mi cumpere “bloc” în Cluj.

După sesiune, am mai rămas câteva zile în Cluj, fiind numit în comisia de admitere (ca să restitui dosarele candidaţilor respinşi, ocazie de mici flirturi cu fete ghinioniste) sau în cea de repartizare a absolvenţilor. M-am bucurat, tot acum, de primirea unor scrisori de la Constantin Noica, Adrian Marino şi Dorin Tudoran.

Risipindu-mă în multe direcţii, nu atinsesem performanţele profesionale la care aspiram. Era doar primul an şi, vorba lui Ion Barbu, “orice-nceput se vrea fecund”.