1. Preliminarii. Aş vrea să le felicit pe Doamnele Michaela Mudure şi Irina Petraş şi să le mulţumim pentru că au avut ideea organizării acestei dezbateri dedicate Revoluţiei din decembrie 1989, La Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor (22 noiembrie 2019). Mărturiile care vor fi făcute azi vor constitui, peste ani, documente importante pentru reconstituirea evenimentelor de acum trei decenii.
În România literară (anul LI, nr. 49, 22 nov. 2019, p. 15), Ioana Bentoiu, fiica scriitoarei şi traducătoarei Annie Bentoiu, autoarea faimosului volum, Timpul ce ni s-a dat. Memorii, 1944-1959, Humanitas, 201?, spune, în interviul acordat: “A lăsa o mărturie, cu alte cuvinte ceva care să poată să fie totodată înţeles şi crezut, este un lucru admirabil. Trecutul trebuie cunoscut şi trebuie cunoscut cu subtilitate. În nuanţe, în detalii, nu în alb şi negru; cât mai clar, cât mail limpede.” Orice istoric ştie cât sunt de importante aceste mărturii, care complinesc ceea ce documentele nu pot să spună. Apoi, odată cu trecerea timpului, aminirile se estompează, multe detalii de uită, locul faptelor reale fiind luat de inexactităţi şi aproximaţii.
2. Semne ale căderii dictaturii. În decembrie 1989, eu lucram la Consiliul Judeţean Cluj al Organizaţiei Pionierilor (CJOP), unde mă ocupam cu probleme de propagandă, presă şi cultură (termenul de agitaţie dispăruse deja din limba de lemn a regimului). CJOP era altceva decât Casa Pionierilor, confuzie pe care o făcea multă lume, ambele instituţii fiind localizate în clădirea actualului Palat al Copiilor, de pe str. Republicii, nr. 23, fost sediu al temutei Securităţi comuniste, detaliu pe care l-am aflat mult mai târziu. Este interesant de reflectat cum peste grozăviile, chinurile şi suferinţele îndurate de unii oameni în acea clădire s-a suprapus candoarea şi puritatea copilăriei. (După Revoluţie, s-a lansat ideea că doi sau mai mulţi oameni ar fi fost zidiţi de vii în subsolurile clădirii, în spatele unui anumit zid. A fost o presiune atât de mare, încât conducerea Palatului Copiilor (fostele Case ale Pionierilor au fost transformate în Palate ale Copiilor) a trebuit să accepte demolarea zodului respectiv sau a unei părţi din acesta, dar nu s-au găsit urme care să ateste zvonul privind zidirea de vii a unor oameni.)
Datorită statutului pe care îl aveam, nu ascultam decât foarte rar Europa Liberă, post de radio foarte bruiat. Se spunea că ai voie să asculţi Europa Liberă, dar fără a face comentarii pe marginea materialelor difuzate acolo. Era şi asta o strategie a Securităţii, care ştia cel mai bine că zilele lui Ceauşescu erau numerate.
3. Ceauşescu abandonat de Securitate. De altfel, am un exemplu concret, ilustrativ pentru ideea că Securitatea l-a abandonat pe Ceauşescu. În 1986, a apărut o greşeală de tipar din ziarul Făclia (anul XLII, nr. 12.303, 28 iunie 1986, p. 4), unde s-a tipărit expresia “activitatea obosită” a lui Nicolae Ceauşescu, în loc de “activitatea neobosită”. Pentru această greşeală de tipar, din interiorul unei telegrame externe, redactorul care a dat “bunul de tipar”, E.P., a fost dat afară din redacţie şi trimis la munca de jos, respectiv instructor la Caminul Cultural din Baciu, iar redactorul-şef al ziarului, Liviu Râureanu, a fost sancţionat. În aceeaşi zi, la ora 9,00, s-ar fi convocat o şedinţa a secretariatului Comitetului Judeţean Cluj al PCR, pentru a discuta gravitatea acestui caz. Toate exemplarele Făcliei, din ziua respectivă, au fost retrase de pe piaţă, iar Ioachim Moga, prim-secretar al Comitetului Judeţean Cluj al PCR, ar fi sunat-o pe Elena Ceauşescu, pentru a o preveni asupra acestei greşeli şi pentru a o informa în legătură cu măsurile disciplinare luate. Ancheta desfăşurată ulterior ar fi stabilit că cei patru tipografi de serviciu, în noaptea de 27-28 iunie 1986, ar fi fost etnici maghiari. Să fi fost o formă de protest din partea acestora?
Ei bine, în 1988, în Scânteia din 25 ianuarie, s-a publicat, în cadrul unui grupaj de versuri care îl omagiua pe Ceauşescu, poezia Erou al păcii. Autorul poeziei (Gh. Creţu, de la Institutul de Geologie şi Geofizică din Bucureşti) a dorit să-şi exprime dragostea faţa de conducător nu doar prin conţinutul poeziei, ci şi printr-un artificiu tehnic: acrostihul trebuia să formeze numele NICOLAE CEAUŞESCU. Numai că, în redacţie, din neglijenţă (?) au fost eliminate câteva versuri din poezie, astfel că a ieşit CEUŞESCOLAE. Numărul respective din Scânteia nu a fost retras şi retipărit, cum s-a întâmplat cu Făclia, el putând fi consultat şi acum la BCU, deşi greşeala din Scânteia este de zece ori mai gravă decât cea din Făclia! Este o dovadă mică, dar sugestivă, pentru abandonarea lui Ceauşescu de către temuta Securitate.
4. “Când va face plopul mere sau răchita micşunele”. La 15 iulie 1989, când se împlineau 24 de ani de la Congresul al IX-lea al PCR, Ceauşescu a ţinut un discurs, în care a spus, între altele: “De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale (capitalistă, n. I.R.)! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micşunele (aplauze). Faptele au dovedit că, chiar dacă plopul nu a făcut mere sau răchita micşunele, capitalismul urma să revină în România.
Spuneam că, chiar dacă nu ascultam Europa Liberă, existau, totuşi, semnale, că în Europa de Est se întâmplă ceva, ceva ce va cuprinde, la un moment dat, şi România. Căderea Zidului şi schimbarea primilor secretari ai partidelor comuniste din Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG era un semn că regimul comunist începe să se clatine.
În noiembrie 1989, a avut loc Congresul al XIV-lea al PCR, iar perioada anterioară a fost precedată de adunările organizaţiilor de bază ale PCR, unde Nicolae Ceauşescu trebuia propus pentru funcţia de secretar general al partidului de către fiecare organizaţie de bază. Ei bine, inginerul Mihai Puşcă, de la Institutul de Tehnică de Calcul, Filiala Cluj, s-a opus acestei realegeri şi a propus înlocuirea lui Nicolae Ceauşescu cu Nicu Ceauşecu. Îmi amintesc că în septembrie m-am dus la Nandra. Mama recolta cartofii într-o parcelă situată în Rât, la marginea satului, şi când i-am relatat această întâmplare, m-a sfătuit să nu mai discut cu nimeni asemenea lucruri, detaliu care arată cât de puternic se instaurase frica în oameni.
Al doilea semn de schimbare l-am vazut într-un spectacol la Naţionalul clujean, al cărei director era poetul Horia Bădescu. Era un spectacol cu Iaşii în carnaval, în care aluziile la realităţile zilei erau atât de evidente, încât mă temeam ca directorul să nu fie arestat imediat după spectacol!
În seara zilei de 20 decembrie, Ceauşescu a ţinut un discurs la TVR (fiind flancat de Elena Ceauşescu, Vasile Milea şi încă două persoane, pe care nu le-am putut identifica), lucru cu totul neobişnuit, pentru că, exeptând urările de Anul Nou, Ceauşescu nu vorbea decât în faţa unor mari adunări populare. Era, şi acesta, un semn de rău augur.
5. Răsturnarea dictaturii ceauşiste. Evenimentele se precipită. Am spus adesea că, timp de aproape două decenii (începând cu prima zi de liceu, la 15 sept. 1970, şi până prin 1989) am ţinut un jurnal aproape zilnic. Cu unele întreruperi, desigur.
Iată ce am notat joi, 21 decembrie 1989: “Răsturnarea dictaturii ceauşiste. Reîncep redactarea acestui jurnal, pentru a lăsa fiilor mei o mărturie a zilelor pe care le-am trait şi care cred că nu au asemănare în întreaga istorie română.
Joi, 21 decembrie 1989
Zi normală de lucru. La ora 8 eram la judeţeana de partid, pentru a duce o telegramă prin care purtătorii cravatei roşii cu tricolor din judeţ îşi exprimau satisfacţia în legătură cu rezultatele fructuoase ale vizitei celui mai iubit fiu al naţiunii noastre, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în Iran.
Miliţianul de la poartă aproape că nu m-a lăsat să intru, pe motiv că dna Şorban, de la secţia Propagandă, nu ar fi în birou. Intru totuşi, măcar pentru a i-o lăsa pe birou. Pe scări mă întâlnesc cu Virginia Pop, şeful Secţiei Organizatorice, şi cu Costică Dăscălescu[1], secretarul cu probleme organizatorice, care plecau grăbiţi. Se duceau – am dedus ulterior – la întreprinderi, unde aveau loc adunări ale oamenilor muncii, la care se exprima totala adeziune la cuvântarea rostită de secretarul general al partidului, la posturile noastre de radio şi televiziune, prin care se condamnau atitudinile huliganice de la Timişoara. În fine, o întâlnesc pe dna Şorban, singură în birou. Mă uit la ceas, ca pentru a-i atrage atenţia în legătură cu punctualitatea mea. Era obosită peste măsură, am observant şi ea mi-a confirmat. Nu dormise toată noaptea, reacţiile presei, se ştie, trebuie să fie prompte. Îmi citeşte telegrama, nu face nicio modificare, lucru care m-a bucurat, fiindcă era redactată de noul meu coleg, cel care mi-a luat locul la propagandă, Alin Nemecz. Îmi cere felicitari UNICEF. Îi spun că nu am, fiindcă “iubitul” meu şef, L[…], a monopolizat acţiunea, [iar] nouă ne-a dat foarte puţine. Îi promit însă ca să-i duc una, din rezerva de anul trecut.
Mă întorc la CJOP, mai pregătesc ceva pentru numărul 2 din Ritmuri pioniereşti[2], gata pentru tipar. Peste puţin timp îi dau telefon dnei Şorban şi îi spun că sânt gata să mă prezint cu ambele probleme rezolvate: şi foaia volantă, şi felicitarea. Îmi răspunde că e extrem de ocupată şi convenim să ne întâlnim a doua zi, vineri, la 8,00.
Pe la 10,30 ies din nou în oraş. Pe str. 6 Martie[3] stau la coadă la bere, îmi cumpăr 15 sticle, le pun în maşină şi parchez maşina în faţa Universităţii. Mai fac apoi o raită prin oraş, pentru a-mi rezolva mici probleme administrative: dna Bondor Dorina îmi dă pe sub tejghea 10 lame (lame nu se găsesc de multe luni, ani chiar, la vânzare).
Trec pe la Filatelie, cumpăr un plic filatelic pentru Mihai, timbrele care mi se cuveneau ca abonat, îmi cos un fermoar la pantaloni. La Anticariat, de unde voiam să cumpăr câteva Piff-uri promise de Lety pentru Mihai, e închis, până a doua zi. Iau, preventiv, masa la “fasolărie”, unde plătesc 25 de lei. Mă întorc din nou la sediu, în jurul orei 14,30. L. mă ia în primire, la modul blând, [că] unde am fost. Îmi spune că exact în perioada cât eu am lipsit din sediu, la TV s-a transmis în direct cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu (avea să fie ultima lui cuvântare!), prin care a anunţat mărirea, începând cu data de 1 ianuarie, a alocaţiei pentru copii cu 30 de lei. De asemenea, mamele vor primi la prima naştere 1000 de lei, la a doua 2000 de lei etc. Aceste măsuri constituie încă o expresie elocventă a grijii pe care marele erou al naţiunii noastre o poartă întregului popor, creşterii fericirii şi bunăstării sale.
De fapt, chestia cu cuvântarea nu m-a surprins. În jurul prânzului aveam să trec şi pe la un magazin de obiecte sanitare, pentru o garnitură. Acolo, câţiva vânzători şi câţiva clienţi erau nedumeriţi, fiindcă, la un moment dat, nu mai înţeleseseră ce spunea marele erou al naţiunii, din cauza unor… fluierături! Cei care au văzut în transmisie directă la TV marea adunare populară erau şi mai nedumeriţi. Cuvântarea a fost întreruptă câteva minute, când pe ecran a apărut “Transmisie directă”. La reluare, aplauzele anemice din prima parte aveau să fie întărite cu aplauze înregistrate pe bandă. Mă rog.
Timpul trece. Mă întorc în biroul meu şi întocmesc planul de muncă al biroului CJOP pe trimestrul I al anului 1990.
La un moment dat, aud nişte zgomote, care sunau a rafală. M-am gândit că Dener, omul nostru de serviciu, mecanicul de întreţinere, ne dă căldură. Ies din birou şi aud de la profesorul Vannai că în oraş “s-a tras”. Cum, cine, când, unde?
Mă îmbrac rapid şi ies în oraş. Cei de la Inspectoratul Şcolar, la poartă, speriaţi. O femeie, speriată, plânge. Alta îşi trage bărbatul de mânecă, implorându-l să nu se amestece. La intersecţie, o maşină, o cursă, plină cu militari-miliţieni, cu căşti albe şi scuturi albe din plastic, ia curba şi înaintează pe str. Petöfi Sandor[4], spre Piaţa Libertăţii. Pe când ajung şi eu acolo, agitaţia e în plin. Soldaţii pe care îi văzusem cu câteva minute înainte erau deja în dispozitiv. Pe trecerea de pietoni dintre Librăria Universităţii şi Hotelul Continental – un cadavru. În faţa hotelului, pe sectorul unde se face aprovizionarea, alte cadavre. Nu mă pot apropia prea mult. În spate, văd piata ticsită de tancuri şi de militari. Un militian roagă populaţia să plece, să nu se mai uite. Vin rapid la sediu şi confirm că s-a tras şi am văzut cu ochii mei cadavrele. Mă gândesc la Nicuşor. Este soldat, la TF, în trupele de Securitate. Ce-o fi făcând? Stau puţin, nu am stare şi mă duc iarăşi în piaţă. Îmi aduc maşina din faţa Universităţii, după ce mă interesez dacă Ina şi Bunu nu mai sânt înăuntru, fiindcă avuseseră şedinţă de partid. Nu mai erau, Universitatea era închisă. De emoţie, vin cu frâna trasă. Ne închidem în sediu, discutăm cu trecătorii. Aşteptăm telejurnalul de seară, pentru a vedea ce se dă. Telejurnalul prezintă cuvântarea secretarului general al partidului, periată şi aranjată, inclusiv imagini luate la alte cuvântări şi mixate acum. Nu ne vine să credem că nu se ia nicio măsură. Rămânem toată noaptea în sediu. La telejurnalul de noapte aceleaşi chestiuni. Amănunte despre invazia americană în Panama. Din când în când, ieşim la geam, unde se aud rafale de împuşcături, probabil din Piaţa Ştefan cel Mare sau Mărăşti, ca şi strigătele celor ce demonstrează pe stradă. Distingem lozincile scandate: “Nu tra-geţi!” sau “Armata e cu noi!”
Ne dăm telefoane acasă, familiilor. Să nu iasă din casă. Ascultăm Europa Liberă, din care aflăm amănunte în legătură cu cuvântarea respectivă. Cineva din anturajul preşedintelui s-a apropiat de el, ar fi exclamat, văzând mulţimea care arăta cum arăta, “Doamne, Dumnezeule!”, apoi l-ar fi tras pe preşedinte înăuntru. Acesta a revenit, reuşind să-şi termine cuvântarea. Ascultăm în continuare Europa Liberă şi ne întrebăm ce se va întâmpla în continuare. Dacă s-a ajuns până la a se trage în popor, înseamnă că e rău de tot. Va fi picătura care va umple paharul.
Sâmbătă urma să plecăm toţi activiştii la diverse activităţi în judeţ, care constau în întâlniri ale delegaţilor la Congresul al XIV-lea al PCR cu pionierii. Vom mai participa? Din Gherla, Dej, Turda se raportează: Nimic deosebit la noi! Ne enervează aceste veşti.
Vineri, 22 decembrie 1989
Când se luminează de ziuă, mă duc acasă. În drum spre casă cumpăr de la chioşc Scânteia şi Făclia. Vor fi ultimele [ediţii din aceste] ziare apărute. Se publică cuvântarea rostită la posturile de radio şi televiziune, rezultatele vizitei în Iran, ca şi decretul prezidenţial privind instituiea stării de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş.
Ajung acasă, mă primenesc. Comentăm cele întâmplate. Apoi vreau să mă odihnesc puţin. Ne apropiem de ora prânzului. Nu pot dormi. Ina încearcă să caute la radio dacă nu se dă vreun comunicat. Nu, e muzică populară. Ce neruşinare, ce minciună, în ţară se trage în popor (am aflat de la Europa Liberă despre mişcările din toate orasele ţării), iar ei transmit muzică populară.
Dau întâmplător drumul la televizor şi, culmea, la ora aceea era program, lucru şocant, fiindcă în ultimii ani televiziunea avea program de două ore.
George Marinescu anunţă două ştiri senzaţionale, care nu aveau să mai fie publicate în presă[5]: instituirea stării de necesitate pe întregul teritoriu al ţării; în al doilea rând, Milea, ministrul Forţelor Armate, trădătorul de ţară, s-a sinucis. Veştile sânt surprinzătoare.
Mai rămân în casă. Doina pleacă cu Tudor la Fica. La un moment dat mă aud strigat pe geam să deschid urgent televizorul. O fac. Apar Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, care spun: “Dumnezeu ne-a ajutat să învingem!” Nu-mi vine să cred, nu ştiu ce se petrece la televiziune. Mă gândesc că prindem vreo emisiune de la parabola (antenele parabolice sânt la modă). Peste câteva clipe apare acelaşi George Marinescu, care anunţă că Nicolae şi Elena Ceauşescu au fugit, că România este liberă! Nu ne vine să credem, sântem uluiţi. Vorbesc Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mircea Dinescu. În faţa Televiziunii, o mulţuime imensă de oameni. Zăpăceală mare. Dinescu cere propuneri pentru redactarea noii Constituţii a ţarii. Lumea e derutată. Vine un militar, un căpitan cu ochelari[6], care face ordine şi arată ce trebuie făcut pentru apărarea Televiziunii, care este atacată din toate părţile. Se anunţă numărul şi culoarea maşinii cu care a fugit familia Ceauşescu şi se face apel la Armata Română, pentru a fi prinşi. Rolul televiziunii a fost extraordinar, fiindcă a ţinut contactul cu ţara.
Seara au apărut la microfon o serie de personalităţi, care au avut de suferit în timpul dictaturii ceauşiste: Ion Iliescu, Victor Bârlădeanu[7], Dumitru Mazilu ş.a. Se anunţă constituirea Frontului Salvării Naţionale, care va prelua puterea. Crainicii, care până ieri îl proslăveau pe Ceauşescu, îşi cer scuze, acum ei sânt extraordinari.
De pe balconul de unde, cu câteva ore înainte, vorbise Nicolae Ceauşescu, vorbeşte acum Ion Iliescu. El va fi purtătorul de cuvânt al poporului.
Îmi este extrem de greu să arăt ce s-a petrecut în continuare. Toată seara şi noaptea s-au dat lupte grele în faţa CC al PCR. Securiştii aveau poziţii bune de tragere. Graţie unei camera de luat vederi, am văzut transmisia în direct a ceea ce s-a petrecut acolo. Sânt imagini document, care vor rămâne peste veacuri mărturii extraordinare ale acestui mare moment revolutionar.
La un moment dat, teatrul de operaţiuni era condus de actorul Ion Caramitru, care urla în microfon: “Nu trageţi!”
Deasupra oraşului nostru s-a lăsat o noapte grea, combinată cu o ceaţa deasă, groasă, lăptoasă. În oraş s-au auzit toată noaptea împuşcături. Au fost multe victime, în mai toate pieţele oraşului. La Sibiu se dădeau lupte grele între forţele de ordine şi armată.
Au vorbit câţiva generali. M-a impresionat ţinuta lor. Demni, sobri, organizaţi. Greu a fost până armata a pus mâna pe putere – să nu uităm că Milea a fost ucis sau s-a sinucis (asta vom vedea). Mă îngrijorează soarta lui Nicuşor. Nu ştiu ce se întâmplă cu el, nu ştiu în ce măsură a fost implicat în aceste evenimente.
Între timp, s-a anunţat că Elena şi Nicolae Ceauşescu au fost arestaţi şi se află în paza armatei. A fost arestat şi Nicu Ceauşescu. A fost adus la televiziune. Arăta ca o fiară încolţită. Urinase pe el.
6. Observaţii. Constat că am notat în jurnal lucruri de care nu îmi mai aminteam, dar am omis altele, de care îmi amintesc. Capriciile memoriei!
De pildă, după ce am flat că în oraş s-a tras, m-am dus să văd ce se întâmplă, venind de pe Republicii şi cotind spre dreapta, pe str. Petöfi Sandor (acum Avram Iancu). Am zărit trupele militare, care baraseră strada Napoca, dar nu m-am putut apropia de piaţă, fiindcă în dreptul fostei cofetării Arizona se afla un miliţian, care interzicea accesul oamenilor spre piaţă. Am apucat să văd însă silueta unor persoane pe caldarâmul din piaţă şi să aud sirenele maşinilor de salvare (care au dus la spital trupurile celor 12 oameni împuşcaţi mortal sau răniţi, cum aveam să aflu ulterior). Cred că m-am întors pe str. Petöfi Sandror, pentru a ajunge în Piaţa Păcii.
Peste noapte am rămas în sediul CJOP, pentru că eram planificat din timp pentru “permanenţă”, ceea ce însemna că a trebuit să dorm la birou. Seara aveam bilete la un spectacol, dar am sunat-o pe Doina şi i-am spus să rămână acasă cu copiii, fiindcă în oraş se trage, iar de spectacolul de teatru nici nu mai putea fi vorba.
A doua zi, de dimineaţă, în 22 decembrie, m-am dus acasă. Reţin că piaţa fusese spălată în timpul nopţii, inclusiv postamentul hotelului Continental. De la un chioşc de ziare, situat unde se află în prezent “stâlpii împuşcaţi”, am cumpărat un număr din Făclia, al cărui conţinut nu se deosebea cu nimic de al numerelor anterioare (abia din 23, după fuga dictatorului, Făclia va apărea cu numele Adevărul, iar din 26 – cu numele Adevărul în libertate).
Pentru că fratele meu[8] îşi satisfăcea serviciul militar în cadrul trupelor de Securitate, Mama a venit cu trenul din Nandra, chiar în 22 decembrie, pentru a afla ce se întâmplă cu noi. A avut un curaj extraordinar, pentru că a fost nevoită să străbată Parcul Central pe jos, noaptea, transportul în comun fiind, probabil, dezorganizat la ora aceea.
În 23 am condus-o la gară, iar la întoarcere, pe strada Doja, în dreptul Poştei, cineva împărţea, gratis, primul număr din Adevărul în libertate.
Am continuat să mă duc la serviciu, zilnic. La sediul CJOP, agitaţia era maximă. Colegul meu, P.P., care avea televizorul conectat la o antenă de satelit, cum aveau nomenclaturiştii, ceea ce îi permitea să urmărească tot ce se întâmplă în lume, în timp ce noi ne uitam două ore la Televiziunea Naţională, a propus, cred că încă în 21 decembrie, să dăm jos portretul lui Ceauşescu din birouri, dar acest lucru s-a întâmplat abia în 22 decembrie, după fuga dictatorului. Atunci am dat jos uriaşele fotografii color, cu Ceauşescu şi pionierii, care pavoazau pereţii instituţiei. Precaut, eu le-am făcut sul (poate nu chiar pe toate) şi le-am pus în portbagajul Daciei, pentru a le aduce acasă, ca o mărturie a unei epoci de care ne desprindeam cu paşi repezi. În zilele următoare aveam să “salvez” de la distrugere şi un album omagial cu Ceauşescu. Am aflat ulterior că asemenea albume se vindeau în Occident pe multă valută, dar nu le-am dat. Le arăt din când în când studenţilor, ca o mărturie a epocii prin care am trecut.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie, dormind la CJOP, nu am ştiu de morţii de la Fabrica de Bere, unde dispozitivul militar era comandat de maiorul Aurel Laurenţiu Cocan. Din câte îmi amintesc, cadavrele de acolo au stat câteva zile în curtea Bisericii Reformate din apropiere. Vecina de sub noi, dna Lizica, a venit la un moment dat să ne arate un pumn de tuburi de cartuşe trase, unele pline de sânge. Nu am luat niciunul. După Revoluţie am povestit mult cu maiorul Aurel Cocan, băieţii noştri fiind prieteni de şcoală. A făcut câţiva ani de închisoare şi a scris o carte interesantă: Aurel Ioan Laurentiu Cocan, Pia Maria Cocan, Apeluri disperate, pentru adevăr şi dreptate, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000, 208 pag.
Se formaseră între timp gărzi civile, care opreau maşinile şi le controlau, pentru că apăruse psihoza teroriştilor. Într-una din zile, pe strada Gr. Alexandrescu, în dreptul Şcolii Nr. 21 (actualmente “Iuliu Haţieganu”), am fost oprit de o astfel de patrulă, care mi-a controlat portbagajul maşinii, să vadă dacă nu am cumva arme. Şeful patrulei era Sorin Trestian, fost elev, a cărui mamă a lucrat la BCU.
Toţi colegii de la CJOP ne-am dus zilnic la birou. Se născuse ideea ca Organizaţia Pionierilor să se transforme în Organizaţia Copiilor Liberi. Cred că a fost o idee venită de la centru, dar care nu a prins. În orice caz, era un mare interes pentru cuvântul “liber”: televiziunea naţională devenise Televiziunea Română Liberă, Scânteia tineretului se metamorfozase în Tineretul liber, Sindicatele erau toate Libere. Scânteia, mai precaută, a apărut timp de trei zile sub titlul Scânteia poporului, după care şi-a luat numele Adevărul, pe frontispiciu, unde era deviza “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, fiind tipărit câte un citat din… Biblie!
7. Concluzii. În zilele următoare era o agitaţie de nedescris în oraş, vitrina Librăriei Universităţii fusese spartă, pentru a scoate cărţile lui Ceauşescu, cărora li s-a dat probabil foc, cum s-a întâmplat cu cele din unele biblioteci şcolare. În punctele importante ale oraşului erau postate tanchete. Armata fraternizase cu populaţia (“Armata e cu noi!”). Undeva, pe Republicii, casa generalului de securitate, Ion Şerbănoiu, era păzită de o asemenea tanchetă.
Am urmărit la televizor execuţia cuplului dictatorial, apoi faimoasele şedinţe ale Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN). Se lansase între timp şi ideea teroriştilor, care otrăvesc apa, omoară civili etc. La un moment dat Doina mi-a spus că în blocul de garsoniere, de vizavi de blocul în care locuiam noi, ar fi intrat doi terorişti cu armament. Am sunat disperat la un număr de telefon pus la dispoziţie de noile autorităţi, care mi-au promis că vor lua măsuri. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat, poate a fost un zvon fals. Eram sfătuţi să nu stăm în dreptul ferestrelor şi chiar să ne ascundem pe sub mese, de teama teroriştilor, care ar putea trage în geamurile unde se vede mişcare.
După vacanţa de iarnă, toţi cei care lucrau la CJOP au fost repartizaţi în învăţământ, toţi fiind, la bază, profesori de diferite discipline. Eu am fost repartizat la Liceul de Ştiinţe ale Naturii (acum “Onisifor Ghibu”), unde am lucrat un semestru.
Începând cu anul şcolar 1990-1991, am fost “repartizat”, de către o comisie sindicală (prezidată de profesorul de istorie Aurel Bulbuc, de la Şcoala din Iclod), la Şcoala Nr. 11 din Mănăştur (devenită ulterior Şcoala, apoi Liceul ”Eugen A. Pora), unde am rămas până în 1995, când am candidat (şi am reuşit) pentru postul de lector la nou înfiinţata Facultate de Ştiinţe Politice şi Administrative, din cadrul UBB.