De opera şi de personalitatea lui D.D. Roşca m-am apropiat în studenţie, în contextul organizării ciclului de conferinţe ale unor mari personalităţi, sub genericul “Mărturia unei generaţii”. Cred că mi-a spus cineva că filosoful vine des la Cluj, pentru că l-am contactat telefonic şi am stabilit să aibă o întâlnire cu studenţii clujeni. Am apucat să scriem (eu cu Doina) şi afişele, dar întâlnirea a fost anulată de invitat, înainte de a le difuza, din motive de sănătate.
În scrisoarea pe care mi-a trimis-o de la Bucureşti, la 11 noiembrie 1979, D.D. Roşca îmi scria:
“Stimate Domnule Nandra,
Răspund cu mare şi regretabilă întârziere la mişcătoarea D-Tale scrisoare. Întârziere cu atât mai regretabilă, cu cât răspunsul meu nu poate fi, pentru moment, decât negativ, impus de deplorabila stare a sănătăţii mele. Încât, deşi în cursul lunii viitoare, sau poate chiar luna aceasta, voi mereg (cu însoţitor) la Cluj, pentru două zile, frecventele ameţeli şi tulburări de vedere nu-mi îngăduie să accept amabila D-Tale chemare!
Cu calde urări de sănătate şi de bine,
D.D. Roşca
Am rămas însă în legătură, astfel că filosoful a acceptat să facem un interviu, în scris, pentru revista Echinox, care a şi fost publicat (“Eu îmi trăiesc oarecum ideile, fie că e vorba de idei pe care le accept, fie de idei pe care le resping”, în Echinox, nr. 8-9, 1979, p. 20), autorul fiind foarte mulţumit de modul în care a fost publicat interviul, după cum mi-a spus în altă scrisoare, fără să i se cenzureze vreun cuvânt!
Am păstrat legătura epistolară cu filosoful şi după ce am ajuns profesor la Timişoara. Scrisorile pe care mi le-a trimis (ultimele scrisori ale sale) au fost publicate în revista Tribuna (D.D. Roşca, Ultimele scrisori, în Tribuna, an VII, nr. 11 (2148), 16-22 mart. 1995, p. 7). Ştiu că, la un moment dat, m-a rugat să îi fac rost de nişte medicamente, care nu se găseau în Bucureşti, dar pe care eu le-am găsit în Timişoara, probabil cu ajutorul unor colegi. M-a mirat acest fapt, şi anume că un om de valoarea sa, care avea foşti studenţi sau colegi în funcţii importante (cum era Dumitru Ghişe, de exemplu), a apelat practic la un necunoscut să îl ajute. Cu altă ocazie, mi-a mai cerut să îi cumpăr şi să îi expediez 6 exemplare din volumul D.D. Roşca în filosofia românească, studii. Cuvânt înainte de Dumitru Ghişe. Coordonare: Tudor Cătineanu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
În primăvara anului 1980, l-am vizitat de trei ori la Bucureşti, în apartamentul său din B-dul Gh. Marinescu, nr. 19, astfel că ajunsesem un apropiat al filosofului şi al familiei sale. Ca dovadă a acestei apropieri, mi-a oferit dedicaţii generoase pe cărţile sale, ca şi două fotografii inedite, făcute la Sălişte: una cu el însuşi, alta cu nepoata Ioana (în costum popular), de care era foarte mândru. Doar aşa se explică faptul că ne-a invitat să îi facem o vizită la Sălişte, în vara acelui an (1980). Starea de sănătate a filosofului se degrada, iar familia nu mai era de acord să mai primeacă pe cineva, pentru a-i proteja imaginea şi a nu-l obosi. La una din întâlnirile din Bucureşti îmi spusese, mai în glumă, mai în serios: “Dau capul meu sănătos pe două picioare sănătoase!”
În aceste condiţii, la 22 iulie 1980, ne-am pornit spre Sibiu (eu cu Doina), pentru că, în ziua de 23 iulie, aveam programată întâlnirea cu D.D. Roşca, la Sălişte (“perla Ardealului”, cum numise localitatea Nicolae Iorga). A fost prima călătorie făcută “de amorul artei”, ca să zic aşa, împreună cu Doina. Ne-am cazat la Hotelul Bulevard din Sibiu, iar a doua zi ne-am îndreptat spre Sălişte. Vremea era mohorâtă, cu ploaie mocănească.
Trenul cu care am călătorit era aproape gol, dar nelipist de clasicii cerşetori, care cereau bani pentru medicamente, biletul de tren sau pentru pâine.
Întrucât datele mele din jurnal sunt foarte sumare, reproduc un pasaj din însemnările făcute de Doina: “Odată găsită Săliştea, nu mai urma decât (aproape o bagatelă, nu?) să găsim locuinţa profesorului. Nu ştiam nimic: nici stradă, nici număr, nici măcar, aproximativ, direcţia în care s-o luăm. Norocul nostru a fost că, deşi întinsă, comuna e tot comună, deci oamenii se cunosc între ei, ca nişte buni şi gospodari vecini ce sânt. Am pornit, aşadar, în căutarea străzii Brata (numărul nu-l ştia nimeni!), după ce, în prealabil, am cotrobăit librăria din localitate şi am băut la cofetărie o cafea excelentă, preparată… ca acasă. Trecând peste nişte pârâiaşe făcute de ploaie (care curgeau nestingherite pe mijlocul drumului), mergând încet (datorită tocurilor mele, nevoite să calce un pavaj cam vălurit), întrebându-ne unde e strada filosofului, am întâlnit un bătrânel foarte amabil, care ne-a informat că, după ce trecem de biserică, prima stradă, “pe mâna stângă”, e strada căutată. Casa profesorului, ne-a mai informat, “e pe partea direaptă”.
Ajunşi pe uliţa Brata (fiindcă avea un aspect puternic de uliţă) şi mergând noi, mergând, ca feciorul din poveste, ne-am dat seama că, până să dibuim casa în care-şi duce singurătatea bătrânul profesor, “înainte mult mai este”. Case mari erau puzderie, iar noi căutam tot o casă mare, cu aspect de vilă, dar nici ţipenie de om, nicio poartă deschisă. În sfârşit, am aflat care e casa (pe care, de altfel, am recunoscut-o după o poză, pe care o primise de la “D.D.” iubitul meu) şi, cu emoţie şi lătrat de câini, am sunat. Era o linişte aproape edenică. Vilişoara nu avea nimic de “vilă”, în sensul consacrat al cuvântului. Era o casă albă, curată, ţărănească, iar sus avea un cerdac din lemn, care însă nu contrasta cu impresia generală de casă bătrânească şi liniştitoare. Cele câteva ornamente cioplite în poarta masivă de lemn (pe care era, obicei, se pare, săliştean, prinsă o placă de metal, cum găseşti pe uşile uniforme şi banale ale apartamentelor de bloc), pe care scria, simplu: “D.D. Roşca”, iar dedesubt “profesor universitar”), deci, revin, aceste ornamente ofereau, cu zgârcenie, imaginea curţii din spatele casei.
După un timp, destul de îndelungat, cu maximă precauţie am fost cercetaţi şi apoi… aprobaţi spre intrare de soţia profesorului (doamna Stela) şi, mai ales, de o bătrânică (probabil cea care are grijă de casă, în timpul când “stăpânii” sânt la Bucureşti). Am fost avertizaţi că profesorului nu-i e prea bine şi rugaţi să scurtăm pe cât posibil întrevederea cu acesta.”
Am intrat în camera profesorului, unde ne-am aşezat pe două scaune, pregătite în grabă. Nepoţica filosofului, Ioana, ne-a adus prăjituri şi socată, iar noi am început conversaţia cu traducătorul lui Hegel în limba română. Amfitrionul m-a recunoscut şi parcă s-a bucurat că mă revede. I-am prezentat-o şi pe Doina (căreia îi cerusem, la o întânire de la Bucureşti, un autograf pe volumul D.D. Roşca în filosofia românească, eu având autograf pe capodopera filosofului, Existenţa tragică). Am apucat să îl întreb dacă nu se plictiseşte în această zonă mirifică, iar răspunsul a fost afirmativ: “Da, de oameni!”.
Am înţeles imediat de ce eram nişte privilegiaţi, fiind ultimii vizitatori ai filosofului, familia luând decizia să nu mai primească pe nimeni, pentru că starea de sănătate a acestuia se înrăutăţea cu fiecare zi.
După cel mult un sfert de oră ne-am luat la revedere, mulţumiţi că, totuşi, în ciuda vizitei scurte, pentru care am făcut atâta drum, ne-am încărcat sufletele cu o amintire de neuitat.
Am revenit la Sibiu tot cu trenul. De la Librăria Institutului Biblic ne-am cumpărat o carte extrem de interesantă, Studiul Vechiului Testament, care, credeam eu, mă va ajuta să înţeleg mai bine Biblia, pe care îmi propusesem să o studiez în stagiul meu timişorean (al doilea mare obiectiv propus era învăţarea limbii germane).
În ziua de 27 august 1980, eram în gara din Cluj-Napoca, împreună cu Doina, care mă conducea la trenul de Timişoara. Am cumpărat din gară Scânteia, unde am citit, surprinşi, un scurt necrolog, în care se arăta că, “în ziua de 25 august 1980, s-a stins din viaţă tovarăşul Dumitru D. Roşca, personalitate marcantă a filosofiei româneşti, dascăl de frunte al învăţământului universitar, valoros exeget al istoriei gândirii filozofiei universale.” Nu se pomeneşte nimic despre calitatea de traducător al lui Hegel!
Aşadar, la o lună de la vizita noastră la Sălişte, D.D. Roşca a plecat într-o lume mai bună. Am fost, într-adevăr, nişte privilegiaţi.
La 15 ani de la moartea sa, adică în februarie 1995, când se împlineau 100 de ani de la naşterea filosofului, profesoara Călina Mare m-a invitat să iau parte la manifestările organizate cu acest prilej, între care era şi o călătorie, cu autocarul, la Sălişte. Am revăzut cu multă plăcere “satul fetelor frumoase şi al ţăranilor cu biblioteci”, cum nota P.P. Panaitescu, localitate în care s-au născut 11 academicieni!
Am făcut primul popas la mormântul filosofului, din cimitirul satului, al cărui loc l-a ales D.D. Roşca însuşi. A urmat deplasarea la locuinţa sa (părăsită şi aflată într-o stare avansată de degradare, cu uşile încuiate şi sigilate de către poliţia sibiană, fiindcă, în urmă cu un an, casa fusese spartă, furându-se tablori şi alte obiecte de valoare). Aici a avut loc dezvelirea unei plăci omagiale, cu rmătorul conţinut: “În această casă a trait şi a scris cea mai mare parte a operei sale filosoful D.D. Roşca, 1895-1980, membru al Academiei Române, profesor la Universitatea din Cluj.”
Din scurta intervenţie avută de preotul Roşca, am aflat că D.D. Roşca a fost primul dintre cei… 24 de fraţi ai săi (mulţi dintre aceştia gemeni), din care au trait doar 7.
Călătoria la Sălişte a fost pentru mine, în acelaşi timp, un bun prilej de a-mi amintit de acel tulburător “poem filosofic”, cum îşi numeşte autorul capodopera sa, Existenţa tragică, final pe care pictorul Nicolae Tonitza îl învăţase pe de rost:
“Şi-n acest iad al diavolului, undeva, înt-un colţ abia vizibil, atât de neînsemnat este, o fiinţă ciudată, numită om, a descoperit, la o întorsătură neprevăzută a timpului fără de capăt, gândirea gratuită, fantezia şi bunătatea! Virtuţi fragile, cu rădăcini înfipte-n concret şi-n palpabil, dar cu doruri – şi uneori cu puteri – să facă legea forţelor întunericului şi să omoare întâmplarea insolentă şi stupidă.
Poate fantomă trecătoare, într-un haos ostil şi în tot cazul indiferent, omul a inventat înţelepciunea. Şi de atunci, încărcat de visuri grave, luptă să coboare cu trăinicie împărăţia cerurilor pe muşuroiul unde soarele lui Dumnezeu răsare peste cei buni şi peste cei răi şi unde plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.”
P.S. Noi locuim acum în Cartierul Făget, pe str. D.D. Roşca. Este oare o întâmplare?