– Care este „proiectul tău de scriitor”? Adică, de ce scrii?
– Mai întâi, câteva precizări legate de două cuvinte din întrebare: proiect şi scriitor. Cuvântul proiect a cunoscut după Revoluţie o răspândire fără precedent. Toată lumea face proiecte. La şcoală, elevii nu îşi mai fac teme, ci scriu proiecte şi eseuri. Cei care candidează pentru un post sau pentru o funcţie, obligatoriu se prezintă la interviu cu un proiect. La facultăţi se fac proiecte de cercetare. Mai nou văd că se discută şi despre „proiectul de ţară”. Trăim, aşadar, într-o lume a proiectelor, încât mi se pare firesc ca şi scriitorii să abă un proiect!
Legat de noţiunea de scriitor. Îmi amintesc că am participat, în 1998, la Carei, la o lansare a primei mele cărţi, Peregrin prin Europa, carte apărută în colecţia „Akademos”, coordonată de … Irina Petraş! Seara, la o televiziune locală, am văzut o ştire despre evenimentul respectiv, iar pe burtieră scria: „Ilie Rad, scriitor”. Am fost surprins, pentru că mi-am amintit de o vorbă a lui Constantin Noica:”Gândindu-se la Socrate, oamenilor ar trebui să le fie ruşine să se numească filosofi!” Cum ne numim noi, dacă ne gândim la Eminescu, Blaga, Călinescu, Vianu, Arghezi?
Între timp, au trecut anii, opiniile se mai schimbă. Am publicat de atunci peste 50 de cărţi (de unic autor, cărţi coordonate, ediţii realizate), încât, vorba ceea, parcă aş avea motive să mă numesc scriitor.
Răspunsul la întrebarea „De ce scriu?” este un pic mai complex. Cărţile mele se împart în trei categorii şi fiecare categorie de cărţi are o motivaţie specifică. Încep cu volumele care conţin impresii de călătorie, din Ţară, dar mai ales din străinătate. Acestea au fost scrise pentru că, pe unde am umblat, am întâlnit atâtea frumuseţi, atâtea noutăţi, încât mi s-ar fi părut o formă de egoism să nu le împărtăşesc şi altora. În plus, am vrut să mă şi revanşez faţa de persoanele sau instituţiile care au facilitat, inclusiv financiar, deplasările mele. Pentru mine recunoştinta este ca o povară şi, dacă nu fac nimic pentru atenuarea acesteia, chiar simt povara ei.
O altă categorie de cărţi sunt cele cu profil didactic. Toate cursurile pe care le-am ţinut la Universitate (cu excepţia câtorva cu un caracter aplicativ preponderent) au şi variantă tipărită (acum, în pandemie, şi una online), pentru că nu am vrut să-i transform de studenţi în maşini de scris, ci în parteneri de dialog, de schimb de idei şi opinii. Prima carte de acest fel – Stilistică şi mass-media – a şi fost dedicată studenţilor, şi am spus acolo că, fără ei, acea carte şi altele care i-au urmat nu ar fi existat.
În fine, sunt cărţile de critică şi istorie literară, monografiile, ediţiile realizate, prin care am vrut să îmi aduc o contribuţie, oricât de modestă, la sporirea patrimoniului nostru cultural şi literar. N-am uitat testamentul lui Ienăchiţă Văcărescu („Fraţilor mei Văcăreşt,/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire!”).
N-aş vrea să fiu ipocrit şi să nu spun că, pe măsură ce trece timpul, mă gândesc tot mai des la alt testament, al lui Tudor Arghezi: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte!”).
Iată, aşadar, atâtea motive pentru a scrie!
– În ce sintagmă/ frază critică din cronicile la cărțile tale te-ai regăsit mai deplin?
– În 2005, când am publicat volumul De la Moscova la New York, i-am trimis un exemplar din carte criticului Alex Stefănescu (pe care nu îl cunoscusem „faţă în faţă”, cum se spune acum), care avea o rubrică de prezentare, pe scurt, a unor noi apariţii editoriale. Domnia sa a scris atunci despre această carte (în România literară, nr. 43, 2-8 octombrie 2005, p. 5): “Autorul îşi completează impresiile de călătorie cu informaţii enciclopedice şi referinţe culturale bine alese, dintr-o (rar întâlnită azi) solicitudine faţă de cititor. […] Stilul lui Ilie Rad are o eleganţă sobră-stranie, provocatoare de nostalgii, într-o epocă a ostentaţiei şi vulgarităţii.”
Un alt critic literar important, Doamna… Irina Petraş, în prefaţa la cartea De amicitia (conţinând 200 de scrisori de la Ştefan J. Fay), scria următoarele: “El (adică eu, n. I.R.) trăieşte în respectul pentru civilizaţia urmei, cum am numit-o altădată. Trecerile sale şi ale celorlalţi prin lume nu sunt trecătoare pur şi simplu şi pentru totdeauna. Ele lasă urme, dacă le şti aşeza în lumina cea bună. Şi pot rămâne, informând durata lungă a istoriei neamului. Pot asigura prelungiri şi rădăcini, pot închipui modele de urmat.”
Nu am fost şi nu sunt un răsfăţat al cronicilor literare la cărţile mele, nu am făcut şi nu fac presiuni pentru a se scrie cronici (am învătat acest lucru de la Aurel Sasu), fiind convins că supremul şi nemilosul judecător al cărţilor noastre este Timpul. Dar, trebuie să recunosc, m-am regăsit în cele două citate.
– Cât de importante sunt reacțiile criticilor literari pentru proiectul tău scriptural?
– Sunt foarte importante, întrucât criticii literari sunt (sau ar trebui să fie) nişte experţi, nişte profesionşti ai domeniului, iar de la adevăraţii profesionişti întotdeauan ai ceva de învăţat.
Cum ştii, dragă Irina, în viaţa literară prieteniile joacă un rol foarte important, uneori chiar prea important (când se dau premii, când se fac nominalizări pentru deplasările în străinătate etc.). Aşa este şi cu recenziile, care sunt afectate de relaţiile de pritenie dintre critic şi autor. Ştii că am tipărit anul trecut un masiv volum de Scrisori către Liviu Rusu. Ei bine, într-o scrisoare de la Tudor Vianu, acesta îi scria savantului clujean: „Îţi mulţumesc pentru bunele aprecieri, în care ştiu să recunosc partea amiciţiei.” (subl. I.R.)
În general, autorii aşeaptă de la criticii literari doar aprecieri pozitive, uitând că, de fapt, critica literară – şi critica în general – presupune relevarea atât a calităţilor, cât şi a eventualelor lipsuri.
Am un proiect (iată că nu scăpăm de acest cuvânt!), care se va intitula Cărţile prietenilor mei, în care vreau să prezint, pe larg, cărţile primite de la prieteni. Nu vor fi consemnate doar elogiile, ci şi lipsurile. Sper să nu se supere.
– Ce anume nu s-a remarcat niciodată în comentariile la cărțile tale, deși tu consideri că e o trăsătură definitorie?
– Nu aş putea spune că în comentariile la cărţile mele nu s-a remarcat ceva anume. În general, la fiecre carte comentată s-au scăpat unele probleme care trebuiau semnalate, din cauza lecturii superficiale şi uneori incomplete. Dar au fost remarcate şi lucruri la care nu mă gândisem. Despre volumul De la Moscova la New York, unde o bună parte a paginilor dedicate Americii sunt despre oraşul Cortland, un profesor de acolo, Alexandru Bălaş, român de origine, a spus că este singura carte despre Cortland, apărută în străinătate, motiv pentu care m-a şi invitat, în 2018, când se aniversau 150 de ani de existenţă a Univeristăţii, să lansez cartea acolo, ceea ce am şi făcut, publicând apoi ediţia a II-a, intitulată America din Cortland, apărută anul trecut.
După tipărirea celor peste 15000 de pagini din opera lui Ion Agârbiceanu, regretatul Epsicop Florentin mi-a scris, într-un mesaj, că prin recenta ediţie, am adus un serviciu real Bisericii Greco-Catolice. Nu mă gândisem la aceste lucruri.
– E mai importantă pentru tine cronica unui critic literar ori, mai degrabă, opinia unui necunoscut, care ține să-ți comunice cât de folositor a fost pentru el să te citească?
– Ambele sunt foarte importante pentru mine. Cronica unui critic literar mă interesează, pentru că vine de la un profesionist al domeniului, iar eu admir foarte mult profesioniştii, indiferent de câmpul de manifestare. De accea şi sunt un amator – o să râzi! – al spectacolelor de circ, pentru că acolo nu lucreazâ decât profesionişti. Pilele nu funcţionează la circ, nici orientarea politică. Dacă nu eşti bun ca dresor de animale, de-o pildă (am găsit această expresie, pe care ştiu că o foloseşti, şi în opera lui Ion Agârbiceanu!), te mănâncă leii sau alte animale ieşite din cuşcă sau, dacă nu eşti bun la acrobaţie, rişti să cazi de la înălţimea cupolei circului pe scenă!
Dar şi opinia unui necunoscut este importantă, pentru că vezi cum ţi-afost receptată cartea de către cei pentru care scrii. Fiindcă, indiferent de profilul cărţii, noi nu scriem pentru criticii literari, ci pentru publicul larg. De pildă, i-am oferit unei vecine, doamna Pataky Melinda-Agnes, un exemplar din cartea America din Cortland (doamna este de etnie maghiară, dar vorbeşte impecabil limba română, fără greşeli de accent sau acord). L-a puţin timp, m-a sunat şi mi-a spus că a citit toată noaptea din carte şi că a fost impresionată de realităţile descrise de mine, de oamenii pe care i-am întâlnit, descrierea fiind făcută cu atâta sinceritate, încât parcă şi dânsa a fost acolo!
Asemenea opinii nu au cum să nu te bucure!
– Apelezi la părerea celor din jur, în timp ce lucrezi la o nouă carte?
– Depinde de carte! Dacă aş scrie beletristică, nu cred că m-aş consulta cu cineva! În cazul unor cărţi cu un profil deosebit, consultarea este benefică. De pildă, ca tânăr pensionar, am un proiect (iarăşi proiect!) de elaborare a unei monografii a satului meu natal, Nandra, din jud. Mureş. Am început cu identificarea actului de atestare a numelui Nandra (din 1311), pe care l-am descoperit la Budapesta, cu ajutorul unui prieten de la BCU. Are opt pagini şi este scris în latina medievală. Cine să traducă textul? Am apelat la Doamna Prof. univ. dr. emerit Ana-Cristina Halichias (Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi Străine, Departamentul de Limbi şi Literaturi Romanice, Filologie Clasică şi Neogreacă), iar domnia sa a tradus textul impecabil, cu note şi comentarii profesioniste, gest pentru care îi exprim sincere mulţumiri, şi din acest colţ de pagină.
Alt exemplu. Cercetând prezenţa satului Nandra în diverse conscripţii confesionale şi fiscale, am găsit, într-o rubrică despre averea bisericii, expresia “funduşuri din lontru”. Ce ar putea fi? Mi-a explicat tânărul istoric, Mircea-Gheorghe Abrudan: E vorba de “fondul din lada bisericii, deci banii strânși de la credincioși, atât din taxa anuală de cult, cât și din discul duminical. Acești bani erau administrați de epitropia bisericii, căreia azi îi spunem consiliul parohial”.
Într-o altă conscripţie, din a doua jumătate a secolului XIX, la repartizarea locuitorilor pe confesiuni, găsesc şi israeliţi, adică evreii, în fiecare din cele şase sate (Nandra şi cinci sate din jur) fiind între 7 şi 10 evrei, cu excepţia satului Botez, unde nu se înregistrează niciun evreu.
L-am întrebat pe cel mai reputat istoric al evreilor din Transulvania, profesorul Ladislau Gyémánt, de la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, dacă prezenţa evreilor în satele româneşti doar la sfârşitul secolului al XIX-lea are vreo explicaţie, şi am primit următorul răspuns: “Nu există motive legislative, oficiale pentru această lipsă. Astfel de motive au existat doar în secolul XVIII, când Maria Tereza a intenționat concentrarea tuturor evreilor din Transilvania la Alba Iulia și oprirea imigrării altora în principat. Această restricție s-a lovit însă de rezistența stăpânilor de pământ, interesați să-și pună în valoare domeniile, dreptul de cârciumărit etc., cu ajutorul arendașilor evrei. Iosif al II-lea deja a abrogat aceste restricții, iar în 1867 legea, care a acordat evreilor din Transilvania și Ungaria drepturi cetățenești depline, a înlăturat orice fel de opreliști privind așezarea lor oriunde în țară, dobândirea de proprietăți și practicarea oricăror ocupații. Faptul că ei nu apar în Nandra (decât la recensământul din 1900, n. I.R.) este exclusiv rezultatul unor condiții locale (lipsa unui interes economic, de pildă) și nu se datorează deci vreunei restricții.” (20 februarie 2021)
Şi aş putea da multe exemple în acest sens, din care se vede ce câştiguri imense poţi avea din consultarea specialiştilor.
Pentru un alt proiect, cu profil memorialistic (Viaţa ca un dar), nu consult specialişti, dar citesc memoriile unor oameni de cultură, care îmi sunt foarte ultile: Memoriile lui Iorgu Iordan, romanul autobiografic Am plecat din sat al lui Ion Vlasiu, memoriile lui Traian Dobrinescu, Nu te opri, nu te întoarce etc.
– Povestește o întâmplaresau două legate de experiența ta de scriitor în relație cu cititorii, dar și de cititor, la rândul tău, în relație cu alți scriitori.
– Cu mare plăcere. Prin 2009, am primit de la un fost student un email, din care îmi permit să reproduc un scurt fragment (nu-i dau numele studentului, fiindcă ştii că se face mare tam-tam cu protecţia datelor), în care îmi scria că tocmai a fondat o publicaţie electronică: ” Deocamdata realizez traduceri ale unor articole de presă. În nr. 3, după cum puteţi observa, accesând rubrica, am tradus câteva diagnoze ale domnului rector Marga, iar pentru numarul 4 (care va apărea, sperăm noi, luna aceasta sau cel mai târziu în iulie), am tradus din dumneavoastra, mai precis 3 articole legate de Polonia, din Peregrin prin Europa.
Probabil că vă ia puţin prin surprindere alegerea, dar ea e motivată de faptul că, atât cât mi-a permis timpul şi întâmplarea, am citit dintotdeauna cu o curiozitate aparte articolele dumneavoastră din presa locală, articole la care m-a atras stilul total desprins de mainstream, oarecum «clasic» – clasic şi totusi foarte modern, graţie folosirii, în stil britanic, a ironiei.
Mi-au plăcut mult şi cursurile dumneavoastra din facultate (tot datorită unui umor aparte, cu care le-aţi întreţesut) şi m-a bucurat să văd că şi în articole vă păstraţi tonul.
Un alt motiv este acela că, în timpul liber, investighez în proză anumite aspecte ale postcomunismului în Romania şi în Europa, iar modul cum aţi pus problema în context polonez mi s-a părut foarte «pitoresc» şi n-am rezistat tentaţiei de a traduce articolele respective.
Va scriu acest e-mail pentru a vă cere permisiunea să publicăm aceste traduceri (pe care vi le ataşez, să vedeţi dacă vă plac) în numarul 4 al revistei.
Vă aştept răspunsul.
Cu stimă,”
Al doilea exemplu, pentru că mi-ai cerut două exemple. În luna februarie a anului 2008, am publicat o carte, Cum se scrie un text ştiinţific, aferentă unui curs similar, privind normele de redactare a textelor ştiinţifice în domeniul disciplinelor umaniste. Disciplina ca atare (care se predă la toate facultăţile din ţară, pentru că vizează inclusiv problema plagiatului, adevărat flagel în cercetarea ştiinţifică românească) este una tehnică, greu de digerat. Ca să o fac atractivă, am inclus în carte tot felul de ilustraţii, grafice, portrete, citate etc., dar şi povestioare cu tâlc, ca sa arăt, pirn intermediul loc, trăsăturile tehnice ale unui text ştiinţific.
La puţin timp după aceea, am primit două mesaje de la două studente, mesaje exprimate în stilul specific vârstei şi “limbajului” folosit în emailuri, pe care le-am publicat în ediţia a doua a lucrării: “Cartea e super, am invatat si pt examen, dar si lucruri de viata!” (Raluca Dângău, Jurnalism, anul I), respectiv ”Vreau sa va felicit pentru cartea pe care tocmai ati scris-o! Nu am citit-o inca pe toata, dar pot sa spun ca este foarte interesanta, usor de parcurs, usor de citit.” (Andreea Boiciu, Jurnalism, anul I).
Ca experienţă a mea legată de alţi scriitori, aş vrea să relatez două cazuri, pe care le-am mai povestit în alte interviuri.
Eram elev de liceu şi am participat, într-o vară, la tabăra de elevi de la Lăpuşna (unde vedeta, dintre elevi, era Cleopatra Lorinţiu, viitoarea scriitoare). La un moment dat, acolo au venit trei scriitori, pentru a se întâlni cu cititorii: poetul Gheorghe Istrate, criticul Nicolae Baltag (fratele lui Cezar Baltag), Mircea Dinescu şi Margareta Labiş. Auzisem doar de Mircea Dinescu, din paginile revistei Cutezătorti. După întâlnirea respectivă, l-am rugat pe viitorul poet şi revolutionar să îmi dea un autograf în jurnalul meu intim, pe care îl purtam cu mine. I-am lăsat jurnalul peste noapte, din care poetul a citit câtea ceva, pentru că în dedicaţie m-a numit “om cu suflet de mătase, romantic aproape întârziat”, şi mi-a dedicat un poem din viitorul său volum de versuri, Invocaţie nmănui.
Când a apărut volumul, am verificat, dar poemul scris în jurnalul meu nu figura în volum. În 2018, când Mircea Dinescu a participat, cum ştii, la FestLit şi am organizat o întâlnire a studenţilor cu el, i-am amintit de întâmplare şi de poem, de care uitase!
În fine, o întâmplare legată de Marin Preda. Tot în timpul anilor de liceu, profesorul nostru de română, Iosif Pop, ne-a spus că va veni la Tg. Mureş Marin Preda, pentru o întâlnire cu cititorii (poate îi apăruse recent vreo carte). Biletul de tren de la Luduş la Tg. Mureş costa 10 lei, iar eu nu aveam aceşti bani. Desigur, puteam să mă împrumut. Nu am făcut-o, iar pe Marin Preda nu l-am mai întâlnit niciodată!