Academicianul Ion Pop, despre volumul de corespondenţă Lucian Blaga – Elena Daniello

A

                          Scrisori din „vara de noiembrie”

Academicianul Ion Pop

Într-un interviu, Dorli Blaga, fiica poetului, a caracterizat relaţia lui cu Doamna Elena Daniello, medic stomatolog şi soţie de chirurg clujean cunoscut, drept o „amitié amoureuse”, – o „prietenie amoroasă”, aşadar una mai degrabă de natură spirituală.  „Relaţia lui Lucian cu mama era, în primul rând, o mare uniune spirituală” scrie, din Germania, şi Helene Rodica Daniello, în succinta Introducere la corespondenţa dintre cei doi, publicată foarte recent la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, sub îngrijirea profesorului Ilie Rad, sub titlul „Plin e sufletul meu de tine, plin”. Este un citat din misiva trimisă femeii iubite, în care pronumele personal din sintagma „de tine” este scris, în mod semnificativ cu majusculă, ca şi cel  şi cel al Divinităţii… Editorul a renunţat, la majusculă pe coperta culegerii, pentru a nu se crea, desigur, o confuzie.

Se ştia că Elena Daniello fusese a cincea muză a lui Blaga – după soţia sa, Cornelia, apoi Domniţa Gherghinescu-Vania – „domniţa din  ţară bârsană”, evocată într-un poem din Nebănuitele trepte -, studenta Coca Rădulescu şi Eugenia Mureşeanu. Cele câteva scrisori  publicate, conversaţiile  înregistrate de câţiva  interlocutori, o evocaseră, însă  abia acum se restituie ansamblul mesajelor adresate de poet  care cuprinde peste o sută de epistole; ale poetului, nu şi ale destinatarei, care vor fi fost distruse de ea sau de moştenitori, din raţiuni uşor de înţeles. Cele mai multe dintre ele sunt tipărite după copiile foarte scrupuloase ale Elenei Daniello, care, prevăzătoare, a dorit să se asigure  că  vor fi astfel păstrate, fiind ferite de primejdia dispersării originalelor, dar nu mai puţin de cea pe care o reprezentau organele de Securitate represive. A fost un gest cu adevărat salutar, căci din cele o sută de mesaje au mai rămas doar câteva nevândute de rudele familiei Daniello. Distinsa Doamnă a copiat conştiincios şi aforismele date în păstrare de poet. Aflăm, de asemenea, din propriile mărturii de mai târziu, că îndemnul de a traduce capodopera lui Goethe a fost al soţilor Daniello, – fapt recunoscut de poet – care au încurajat şi scrierea romanului Robie pământească, robie cerească, publicat postum sub titlul Luntrea lui Caron. În acest roman personajul Ana Rareş este în mare măsură, se zice, modelat după chipul iubitei clujene.

În substanţiala sa prefaţă, Ilie Rad oferă informaţii precise, foarte preţioase, evocând deceniul acestei mari iubiri, ultimul din viaţa lui Lucian Blaga şi cu urmări deosebit de importante pentru scrisul său; fiindcă aproximativ jumătate din creaţia poetică blagiană (in perioada 1950-1961) a luat naştere sub impulsul ardent al acestei relaţii mult întrecute în intensitate faţă de toate celelalte menţionate mai sus. De exemplu, ciclul de poeme Cântecul focului, ce reuneşte esenţialul din lirica sa de inspiraţie erotică,  a fost cu certitudine însufleţit de acest sentiment  transfigurator, care a determinat o adevărată reîntemeiere a fiinţei poetului şi a operei sale târzii („numai iubirea m-a întemeiat”, se poate citi într-o poezie)  după ani de de descurajare şi sterilitate cauzate de  contextul social-politic oprimant al deceniului stalinist, când Blaga a fost scos de la Catedra de Filosofia Culturii a Universităţii din Cluj, eliminat din Academia Română, coborât  la funcţia de bibilotecar şi simplu cercetător („De unde am pornit şi unde am ajuns!” – va nota, cu amărăciune,  într-o scrisoare din iulie 1951). A intervenit şi interdicţia de publicare, el fiind atacat de servitorii regimului comunist dogmatic atât ca filosof burghez, idealist şi reacţionar, cât şi ca poet mistic. I s-a îngăduit, cum se ştie, să se exprime doar ca traducător (Faust, în 1955, culegerea Din lirica universală, publicată în 1957, două volume din Opere-le lui Lessing, în  1958), în vreme ce poezia proprie  n-a putut apărea decât cu câteva texte în revista Steaua, în mai 1960, iar un mic volum de Poezii i-a fost tipărit abia postum, în 1962. (Când mai avea doar câteva pagini de tradus din Faust, în martie 1952, tălmăcitorul mărturiseşte mari nelinişti, auzind o simplă bătaie în uşa odăii în care lucra, temându-se că pot fi „ei”, adică oamenii Securităţii veniţi să-l aresteze…).

Or, în acest context extrem de constrângător, sub apăsarea ameninţării cu închisoarea şi profund rănit moral de interzicerea operei şi a scrisului său mai nou,  cunoştinţa cu medicul dentist Elena Daniello, în calitate de prozaic… pacient, a fost de-a dreptul providenţială. S-a înfiripat repede un sentiment de iubire reciproc împărtăşită, o admiraţie exaltată,  fără nici un moment de scădere a temperaturii sufleteşti timp de mai bine de un deceniu. Frecventele vizite la familia profesorului Leon Daniello, cu care întreţinut foarte apropiate legături de prietenie şi stimă reciprocă, apoi şederile la prietenii comuni (famila Manta) din satul din preajma Sibiului,  Gura Râului (evocat într-o cunoscută poezie drept Boca del Rio), au asigurat continuitatea la cote înalte a acestui sentiment.

Cât de însemnat a fost el pentru scrisul lui Blaga se poate vedea din numeroasele sintagme din cuprinsul corespondenţei, din care reiese limpede că „focul” emblematic al ciclului pomenit a fost necontenit alimentat de aceste împrejurări.  Foarte curând,  o scrisoare expediată spre Gura Râului,  „cel mai fabulos pământ”, vorbeşte despre „un incendiu pe care nimeni şi nimic nu avea să-l mai stingă”, iar un mesaj precedent echivalează  timpul petrecut în apropierea iubitei cu ”mitul biblic al creaţiunii”! Satul transilvan a fost, evident, şi un loc de refugiu „din rumoarea oraşelor, din spaima veacului” a celor doi parteneri care „s-au întâlnit aici, aducând cu ei nu ştiu ce dor de uitare”.  Îar acest peisaj mirific e simţit ca purtând ecourile  marii pasiuni: „Ce acuitate dă singurătatea materiei din preajmă! E vorba, desigur, despre o materie, care-ţi poartă răsfrângerile. Închipuie-ţi o apă miraculoasă, care ar păstra toate imaginile, ce se reflectă în ea. Aşa e realmente materia în spaţiul de poveste, unde toate drumurile duc. E o materie încărcată de memorie. De memoria focului care a fost, este şi va fi”. Aceeaşi flacără arde patetic şi în alte misive, ca în cea datată 12 martie 1952, unde se pot citi rânduri de  intensă febră ca acestea: „Nu pot tăgădui că imaginaţia mă duce până în pragul combustiunii. Ard! Ajutor! Foc! Foc!” În acelaşi sens, dragostea e simţită ca factor coagulant al făpturii individuale în conexiune cu marile elemente cosmice, fiind considerată ea însăşi „al cincilea element!” Şi se adaugă, în acelaşi mesaj din 4 iulie 1952: „Eu nu mai trăiesc decât în virturtea ei. În numele ei sunt treaz, în numele ei dorm”.  În alt loc, la împlinirea unui an de când s-au cunoscut, confesiunea iubirii se precipită  în formulări exclamativ-superlative: „Pentru mine a fost însă Anul suprem. Anul împlinirii. Anul creaţiunii. Tu – bucuria mea. Tu – frumuseţea mea. Tu – boala mea. Tu – moartea mea. Tu – înălţarea mea.”

Sunt expresii ale unei nu puţin surprinzătoare stări cvasiadolescentine, la un poet şi filosof prin excelenţă al cugetării grav-meditative… Chiar  aşa şi crede poetul inflamat de patimă, care vorbeşte despre „adolescenţa triumfătoare, păstrată prin voia destinului în mine, timp de decenii, pentru clipa singurei întâlniri cu iubirea” (august 1952). Hiperbola apare la locul ei în acest context în care  poate fi evocată o zicere a lui Hamlet: „te iubesc mai mult decât patruzeci de mii de bătrâni de la Troia. Şi mai mult decât te-ar putea iubi patruzeci de mii de tineri.”  Într-o asemenea ipostază de tânăr îndrăgostit se şi mărturiseşte când scrie că „03e când ai plecat, găsesc mereu diverse pretexte de a da târcoale casei tale”. Gradul temperaturii celui îndrăgostit nu scade deloc de la o scrisoarea la alta, cum se subliniază în propoziţiile-cheie puse de editor în fruntea scrisorilor. De pildă: „Mă simt bolnav de tine şi de toate cuvintele pe cari nu ţi le-am putut spune”, „Nu mai exist decât  cu tine şi prin tine”, „Din graţia ta eu n-am murit şi nu voi muri”! Ca în poezia de tinereţe Noi şi pământul, se vorbeşte cu aceeaşi înflăcărare în care „demonicul” este simţit, de fapt, ca expresie a unei vitalităţi paroxistice, cunoscută de expresionişti: „Dragostea e un amestec de boală demonică şi de divină sănătate, adică boală la puterea a doua, singura care nu-şi găseşte niciodată leacul. Numai cuprinsă de această boală, viaţa se joacă uşor şi cu gândul morţii.” (1 octombrie 1953). Peste şase ani de la prima întâlnire, poetul spune că „totuşi prilejurile noi scot din tine sunete noi”, iar ceva mai târziu  face din nou ardente declaraţii: „Tu, dimineaţa mea, tu, amiaza mea, tu seara şi noaptea mea.”

Cititorii unor asemenea adresări pline de patos vor trebui să recunoască raritatea  unor astfel de inflamări în corespondenţa amoroasă din toată literatura română. Ele sunt cu atât mai impresionante, ba chiar şocante, cu cât sunt scrise de un poet şi gânditor pe care, cum sugeram şi mai sus, îl  vedeau mai curând în ipostaze sobru şi grav meditative, de dramatic accent elegiac, ca în cazul oricărui mare gânditor. Umanitatea simplă se afişează, iată, în astfel de mărtutisiri fără nicio cenzură; omul Blaga  îşi dezvăluie aici cu forţa tensiunii spirituale, a pasiunii trăite intens, fără să lase în niciun moment impresia de poză şi contrafacere. Poetul din el dă un relief strălucitor  unor astfel de confesări care la spiritele mai puţin cizelate ar părea simplă retorică convenţională. Fiindcă tot ce spune personajul îndrăgostit este profund legat de o viziune poetică, prin  raportare directă ori numai sugerată la o operă cu un univers imaginar  perfect articulat, din care poetul coboară spre decorul natural trăit direct cu sensibilitatea şi puterea de evocare a poeziei. Acesta din urmă, cu „grădina dintre ziduri” de la Gura Râului, înnobilată în poezie ca „Eutopia, mândra grădină” (vezi Mirabila sămânţă), tematica telurică în care reînvie izvoarele limpezi, sub văzduhuri  cu seminţe zburătoare promise rodirii,  cu Florarul, lună a primăverii,  dedat „risipei”, cu copacii însufleţiţi de seve proaspete, reînnoieşte viziunea poetică blagiană străbătută, totuşi, din loc în loc, de o undă elegiacă, de sentimentul trecerii, provocate de obstacolele pe care viaţa imediată le pune în calea perechii transfigurate paradisiac de dragoste, dar care stă, totuşi, sub semnul unei anumite nesiguranţe, nestrăină, desigur, de evadarea  „din cuviinţă şi din pravili” la care obligă starea de lucruri concretă, vârsta biologică, convenţiile sociale… Lasă urme semnificative şi peisajul Dumbrăvii Sibiului, adesea străbătută de poet, în care trăieşte şi momentul târziu în care se află, împrospătat sufleteşte,  alături de femeia iubită, ca într-o „vale de aur”. Ne-o spune în scrisoarea din noiembrie 1954: „Îşi au anii zenitul lor. Încoronarea acestuia a fost ieri, alaltăieri. Două zile de bucurie densă, de revărsare, de exaltare văratică, subliniate şi întărite de cadrul tomnatic. Eu, care ghicesc tâlcul poetic al atâtor fapte şi întâmplări,  ştiu acum şi care a fost tâlcul latent al  dumbrăvii cu cerbi şi mistreţi. […] A trebuit să aştept una dintre cele mai grave melancolii, ca să mi se reveleze tâlcul de bucurie al văii de aur. Şi arătarea aceasta copleşitoare a venit cu un firesc, care nu-şi găseşte pereche şi asemănare decât în lucrările divine.”

Este un document ce atestă  osmoza dintre trăit şi scris, din care s-a născut poezia emblematică publicată mai întâi sub titlul Vară de noiembrie, apoi restabilită ca Vara Sfântului Mihai (8 noiembrie). Este, într-adevăr, şi anotimpul sufletesc în care, în plină toamnă a vârstei, Blaga întinereşte  poetic, într-o lirică ce asociază bucuria neaşteptatei reînvieri cu inevitabila melancolie a Trecerii: „Iubito-mbogăţeşte-ţi cântăreţul,/ Mută-mi  cu mâna ta în suflet lacul,/  şi ce mai vezi, zăpada şi îngheţul,/ dumbrava, cerbii, trestia şi veacul”…  Câteva rânduri din scrisorile ce urmează acestui moment de apoteoză, vor mai evoca  Dumbrava din toamna solară, una deschizîndu-se cu avântate cuvinte despre   zeitatea tutelară a Erosului: „Cea mi puternică zeitate e totuşi Eros. Foc n-ar fi fără Eros. Şi toţi ceilalţi zei de la acesta îşi au ceea ce au. Cred că fulgerul n-ar căuta bradul fără dragoste.  Nici norul n-ar ploua, fără iubire. Fără de Eros, pământul nu şi-ar deschide brazdele. // Aceasta e singura mitologie valabilă. […] Cel care crede altfel poate fi un maniac al muncii, dar nu nu ştie ce este demonia creaţiei.// Ce „câştig de timp”, când îmi pun capul în mâna ta! Sau când stăm ceasuri fără a spune un cuvânt!” (toamna 1954). ”Foc central”, pe urme de folosofie presocratică, „flacăra ce am aprins-o pentru tine”, „atâta lumină şi credinţă”, „cântecul şi preamărirea ta” – sunt expresii regăsibile în diverse variante în aceste scrisori care vorbesc despre un  sentiment ce întreţine fără răgaz sentimentul şi spiritul într-o fertilă  tensiune. Unele „tumulturi ale simţurilor necontrolate” sunt mărturisite cu o francheţe ce nuanţează, în chip necesar, „idealitatea” dominantă, evident,  în schimbul epistolar şi care asigură o înaltă ţinută ansamblului. Blaga nu ezită să spună că aceste porniri fireşti sunt nu doar pardonabile, ci chiar că „trebuie să ne bucurăm că le avem”. Şi continuă, nu fără un surâs şăgalnic: „Altfel ne omoară spiritul”… În 1959, a zecea aniversare a primei întâlniri dintre cei doi, poetul îşi corectează  expresia, atunci când vorbeşte despre „glumele fizicale”, cu aluzii la… fizicul femeii, considerând că este „un om destul de glumeţ”:  „Nădăjduiesc că îmi înţelegi glumele fizicale, ale unui om stăpânit mai mult de plerion [„rămăşiţă de supernovă, cu centrul umplut, în care radiaţia este emisă atât de centru, cât şi de înveliş” – explică o notă editorială) decât de furtuni magnetice, pe care le poate provoca şi o pată solară. […] În prezenţa ta, existenţa mea coboară în adâncimi, ce nu sunt deloc prielnice spiritelor, hazului, umorului. Acele adâncimi sunt însă prielnice poeziei”.  Cititorii celei blagiene ştiu foarte bine  că din ea este complet absentă dimensiunea ironică şi grotescă, necum hazul şi umorul: se impune aici, suverană, solemnitatea rostirii, sugestia de ritualitate a existenţei, astfel încât scrisul său poetic a putut fi pus sub semnul unui „expresionism spiritualizat.”  Patimile ce „mistuie” fiinţa, afişate în Poemele luminii sau în Paşii Profetului trec până şi senzualitatea în emblemă şi desen de stil „secesionist”, o modelează mitologic, o îmblânzesc în caligrafia şi decorativismul „orientale”. Lucrurile se schimbă întrucâtva în noile poeme scrise sub semnul „focului”, dar şi aici stilizările şi tratamentul simbolic al datului existenţial trag un strat de idealitate şi spiritual peste notaţia primară a trăirii.  Un moment de delicată comunicare, amintit într-o scrisoare din  1959, stă  sub acelaşi semn al calmului meditativ: „Am primit catrifoliul aşa cum a fost cusut şi prins cu un nod infinetizimal, pe foiţa de hârtie. Este cu neputinţă ca un asemenea gând, de atâta miniaturală graţie, să nu-mi aducă norocul de care am nevoie. Foiţa am prins-o în Faust. Catrifoliul n-a crescut într-o grădină, precum spui, ci într-un suflet-grădină. // În adăpostul meu, munca şi liniştea se deapănă după o lege mai înaltă. Astăzi e miercuri; vineri seara sper să termin cu Fiinţa [istorică] // Afară cântă noua generaţie de rândunici. În scândură roade un şoarec. În copac cântă un brotăcel. Câteodată cade câte un măr răscopt. În inimă vine o linişte, pe care de mult am dorit-o. Sunt treizeci de ani de când am început Opera ştiută [Eonul dogmatic, 1931], poimâne închei. Am convingerea că am dat ceva „unic” neamului nostru. Câteva zile mă voi plimba cu capul sus.”  Este încă o secvenţă expresivă pentru împrospătarea sensibilităţii poetului, mai apropiat de natură ca niciodată,  de regăsire a echilibrului sufletesc în „vara de noiembrie” în care un semn oricât de mărunt al iubirii împărtăşite îi poate reda tăria sufletească de care are nevoie şi siguranţa mândră a împlinirii unui înalt destin creator.

Corespondenţa lui Lucian Blaga şi Elena Daniello capătă, prin asemenea date, o particulară consistenţă, dezvăluind, cum am spus, un parcurs înnoit al scrisului său, despre care primim numeroase informaţii, legate de cronologia operei originale şi a traducătorului, de temele care o obsedează, de împrejurări de viaţă şi stări de spirit  generate de ele într-o epocă de mari încercări şi nelinişti pe care doar iubirea renăscută la poate vindeca. Mărturiile celei de a cincea muze le completează, în mod fericit, şi la ele se aduagă un număr de alte documente privind relaţii cu prietenii apropiaţi cunoscuţi sau regăsiţi în spaţiul devenit simbolic al împrejurimilor sibiene.  Cum am remarcat, trimiterile la poezia scrisă sub impulsul  marii pasiuni  sunt numeroase şi deosebit de preţioase pentru cunoaştarea mai profundă  a operei şi a omului care a scris-o.

Profesorul Ilie Rad, impecabil editor al documentelor reunite în acest volum,  contribuie substanţial la punerea lor în valoare probând încă o dată, calităţile sale de cercetător cu o experienţă recunoscută în recuperarea şi interpretarea unor momente memorabile din istoria literară românească.

                                                               Ion Pop

(Discobolul, Alba Iulia, nr. 310-311-312, septembrie-decembrie 2023, p. 17-24)

 

Adaugă comentariu