Zece „pǎcate” ale istoriei literare actuale

            Istoria literarǎ este o disciplinǎ ştiinţificǎ grea, a cǎrei practicare implicǎ rigoare, atenţie maximǎ, cunoştinţe multiple, rǎbdare şi modestie de benedictin. Unul din foştii mei profesori de la Filologia clujeanǎ, Iosif Pervain, spunea cǎ, pentru a fi istoric literar, îţi trebuie, scuzaţi expresia, … „fund de beton”!

            Gǎsim azi tot mai puţini tineri înzestraţi cu asemenea însuşiri. Într-un articol din 1933, publicat în revista Viaţa româneascǎ şi reluat în volumul Gâlceava înteleptului cu lumea, G. Cǎlinescu  scria: „Trebuie sǎ regretǎm în primul rând dispreţul pe care intelectualul român, îndeosebi tânǎr, îl aratǎ faţǎ de literatura documentarǎ, fie din cauza şcoalelor literare asa-zise estetice, fie dintr-o pervertire a simţului de creaţie, care-l face sǎ se îndrepte cǎtre genuri facile şi vagaboande, ca eseul bunǎoarǎ, aducǎtor de satisfacţii morale mai repezi, cu sforţǎri, bineînţeles, mai mici.”

          Desigur, de la data scrierii de cǎtre G. Cǎlinescu a acestui eseu, istoria literarǎ a progresat enorm. Nu se mai publicǎ plastografii literare (documente falsificate, date drept autentice), nu se mai falsificǎ fotografii, prin suprapuneri de imagini (deşi programul Photoshop ar face acum minuni, şi chiar face, dar nu ştiu dacǎ în domeniul istoriei literare, care nu are nicio mizǎ, domeniul politic sau financiar fiind cel vizat). Aceste pǎcate capitale ale istoriei literare au dispǎrut, dar locul lor a fost luat de altele, poate mai puţin grave, dar nu mai puţin pǎgubitoare pentru o culturǎ care se respectǎ. Nu e mai puţin adevǎrat cǎ trecerea de la comunism la democraţie şi apariţia Internetului au facilitat apariţia unor noi „pǎcate”, despre care voi vorbi mai jos. Le voi aminti doar în treacǎt, convins cǎ fiecare „pǎcat” ar merita o tratare pe larg. Multe exemple pe care le voi da sunt din cǎrţile unor prieteni, pe care eu le citesc cu maximǎ atenţie, din respect pentru ei. Sunt convins cǎ aş gǎsi mult mai multe greşeli în cǎrţile „duşmanilor mei literari”, cǎrora nu le fac cinstea de a le dedica o parte din „clipa cea repede/ ce mi s-a dat”, ca sǎ parafrazez un cunoscut vers eminescian.

            1. Copierea greşitǎ a citatelor. Înainte de 1989, când tehnica actualǎ de reproducere a unui text (xeroxare, scanare, fotografiere etc.) încǎ nu exista, cercetǎtorii îşi copiau textele cu mâna, le dǎdeau unei dactilografe, mai mult sau mai puţin profesioniste, dar nu mai aveau, adesea, rǎgazul sǎ colaţioneze dactilograma cu textul iniţial, aşa încât posibilitǎţile de a greşi erau mult mai mari. Acum putem scana sau copia un text dintr-o revista direct pe laptop, ceea ce ar trebui sǎ diminueze numǎrul greşelilor. Din pǎcate, nu este aşa.

            Comentând fascinanta ediţie de scrisori eminesciene (Dulcea mea Doamnǎ / Eminul meu iubit. Corespondenţǎ ineditǎ Mihai Eminescu – Veronica Micle. Scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea. Ediţie îngrijitǎ, transcriere, note şi prefaţǎ de Christina Zarifopol-Illias, Polirom, Iaşi, 2000), un autor reproduce astfel un fragment: „Dupǎ ce singurǎ aţi rupt relaţiile cu mine, dupǎ ce le-aţi dat o publicitate [,] pe care eu nu le-o dǎdusem nicicând, dupǎ ce în sfârşit prin nenorocita comunicare [...], D-Voastrǎ pare cǎ gǎsiţi [...]. Doamnǎ, crede-mǎ odatǎ cǎ ceea ce D-ta presupui [...]”. Am dat, cu bold, cuvintele lipsǎ, din citatul de la p. 163 a ediţiei amintite, la care se adaugǎ schimbarea punctuaţiei, nerespectarea regimului alineatelor, nemarcarea, prin croşete, a eliminǎrii unor cuvinte sau fraze, ignorarea majusculei etc.

            În revista „Iosif Vulcan” (an 8, nr. 30, 2004, p. 20), este reprodusǎ o scrisoare a lui Lucian Boz cǎtre Ioan Miclǎu, din 8 octombrie 2001, în care Boz spune, între altele: „Aş fi surprins dacǎ Ministerul Culturii nu ar recunoaşte contribuţia D-tale, fie sub formǎ materialǎ ori printr-o medalie.” Iatǎ cum a fost copiat acest citat, în aceeaşi revistǎ (an 7, nr. 27, 2003, p. 29): Lucian Boz „nu se îndoieşte sǎ nu-mi fie observat, chiar rǎsplǎtit efortul meu, de Ministerul Culturii, fie material, fie o medalie.”

            În 2005, am realizat o ediţie (pe care am vrut-o exhaustivǎ!) din interviurile acordate de Cella Serghi. Unele din aceste interviuri au fost reluate în volume proprii de unii intervievatori, altele au fost reproduse în diverse alte antologii. Datoria istoricului literar era sǎ verifice şi sǎ confrunte toate variantele. Iatǎ trei exemple de copieri greşite, din textul unui singur interviu: expresiile actualitǎţi în prozǎ, o mare probitate artisticǎ, sǎ se însoare cu dânsa (din varianta tipǎritǎ în revistǎ) au devenit: actualitǎţi în artǎ, o mare probabilitate artisticǎ, sǎ se întoarcǎ la dânsa.

            2. Transcrierea greşitǎ. În strânsǎ legǎturǎ cu „pǎcatul” de mai sus este transcrierea greşitǎ, aproximativǎ a unor texte din diverse epoci literare şi lingvistice. Aici punctul meu de vedere este cǎ trebuie sǎ respectǎm cu sfinţenie regulile ortografice stabilite de Academia Românǎ, singura instituţie abilitatǎ sǎ emitǎ reguli ortografice, indiferent dacǎ suntem sau nu de acord cu aceste reguli. Dura lex, sed lex! Dacǎ în cǎrţi, studii sau articole se fac „modernizǎri” de texte, acestea trebuie obligatoriu explicate şi justificate în Notǎ asupra ediţiei, într-o notǎ introductivǎ sau de subsol etc. Dar modernizarea trebuie limitatǎ la strictul necesar. Cum ar fi dacǎ aş folosi forma bǎiat în loc de bǎiet din versul eminescian Fiind bǎiet pǎduri cutreieram? Dar dacǎ aş moderniza toate regionalismele din Amintirile lui Creangǎ? Textul literar, ca orice operǎ de artǎ, are o individualitate datǎ de artist şi de epoca în care a trǎit acesta, individualitate pe care noi trebuie sǎ i-o respectǎm. Cum ar fi dacǎ aş „împrospǎta” picturile lui Grigorescu? Dar dacǎ aş mai „şlefui” o statuie de Brâncuşi?

            3. Neprecizarea locului (bibliotecii, arhivei, muzeului, colecţiei particulare) unde sunt depozitate documentele publicate sau consultate. A nu face acest lucru e ca şi când ai dat un citat amplu dintr-o carte, fǎrǎ sǎ menţionezi în mod riguros sursa (ediţie, editurǎ, localitate, an, paginǎ etc.).

            În România literarǎ (an XLII, nr. 42, 23 oct. 2009, p. 20-21), sunt publicate mai multe scrisori inedite de la N. Iorga, E. Lovinescu, G.M. Zamfirescu, B. Fundoianu, Camil Baltazar şi Petru Comarnescu. Este un merit indiscutabil al editorului acestora, Dumitru Hîncu, de a fi descoperit aceste comori literare şi de a le fi încredinţat tiparului. Am vrut sǎ vǎd unde sunt depozitate scrisorile amintite, dar nu am aflat acest lucru la începutul prezentǎrii, cum ar fi fost normal, ci pe la sfârşit: „Eu îmi îngǎdui doar sǎ semnalez cǎ la Arhivele Naţionale existǎ douǎ scrisori ale celui amintit, iar la Biblioteca Naţionalǎ una, cǎtre Mihail Sebastian”. Deduc de aici cǎ este vorba de Arhivele Naţionale din Capitalǎ, fiindcǎ şi cele din Cluj-Napoca, de pildǎ, au în denumirea oficialǎ calificativul „naţionale”. Dar asta nu este suficient. Trebuie sa se indice cu rigoare denumirea arhivei, a fondului, a dosarului, a filei din dosar etc. La fel ca atunci când se citeazǎ dintr-o carte.

            În revista Acasǎ (an II, nr. 1 şi 2, ian.-iun. 2009, p. 25-29, George Corbu publicǎ o scrisoare ineditǎ, pe care Aron Pumnul i-o trimite, în august 1865, cu şase luni înainte de moarte, unui oarecare „frate Nicolae”, din Moldova, destinatar neidentificat pânǎ în prezent. Cum sunt autorul unei teze de doctorat despre Aron Pumnul, m-a interesat în mod desoebit aceastǎ scrisoare, în vederea unei ediţii cu toate scrisorile pǎstrate de la Aron Pumnul. Unde se pǎstreazǎ scrisoarea? În textul de prezentare, nu se spune acest. Cǎutându-l la telefon pe Geroge Corbu şi având norocul de a-l gǎsi, aflu cǎ scrisoarea este în posesia domniei sale. Bine zicea Cǎlinescu: „Ar trebui ca asemenea documente literare sǎ fie la Academia Românǎ.”

            În fine, sǎ luǎm revista Historia, de sub direcţia lui Ion Cristoiu, care publicǎ, numǎr de numǎr, zeci de documente inedite. La unele documente nu se precizeazǎ locul de depozitare, lucru de mirare, fiindcǎ în redacţia revistei se aflǎ şi istorici de mare valoare, care ştiu cât de importantǎ este precizarea locului unde se aflǎ un anumit document.

            4. Republicarea unor texte, considerate inedite. În numǎrul 36 din 14 sept. 2007, în articolul Inedit cu orice preţ?, Florian Roatiş a atras atenţi asupra faptului cǎ, în nr. 24, din 22 iunie 2007, al revistei România literară, Dumitru Hîncu a publicat, la pagina 18, un text aparţinând lui N. Steinhardt, intitulat Un buchet: Nelu, Nicu şi Colette, considerat inedit. În realitate, textul cu pricina fusese publicat anterior, în revista Manuscriptuum, nr. 1-4, 1993, pp. 90-93.

            În revista „Iosif Vulcan”, nr. 33 din 2004 (care a apǎrut în Australia), este publicatǎ o scrisoare „ineditǎ”, aparţinând lui Eminescu. În realitate, scrisoarea fusese publicatǎ în vol. XVIII al ediţiie de Opere.

            Desigur, în condiţiile de azi, când apar atâtea reviste literare şi de culturǎ, în tiraje mici şi fǎrǎ o difuzare corespunzǎtoare, este imposibil sǎ „monitorizezi”, cum se spune acum, tot ce se publicǎ în domeniul istoriei literare (ca în orice alt domeniu, de altfel). Ar trebui ca atât posesorii unor astfel de texte inedite, cât şi publicaţiile care le gǎzduiesc, sǎ acorde mai multǎ atenţie publicǎrii documentelor în regim de ”inedite”. De asemenea, dacǎ autorii care publicǎ aceste documente ar preciza locul unde se pǎstreazǎ documentele respective, ar fi diminutate şansele ca un document publicat deja sǎ fie retipǎrit şi considerat inedit.

            5. Nevoia de pseudonime literare. Cu ocazia unei vizite în Australia, am constatat cǎ sunt active în câmpul publicistic de aici douǎ nume foarte cunoscute: Laurenţiu Fulga şi Eugen Ionescu. Desigur, nu este vorba de fostul vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Laurenţiu Fulga, ci de editorul revistei Spirit românesc din Sydney. Eugen Ionescu nu este vestitul dramaturg francez de origine românǎ, ci un cunoscut om de afaceri şi jurnalist sportiv, editorialist la ziarul Bursa din Bucureşti. Într-o revista cu profil psihologico-pedagogic din Bacǎu publica, frecvent, Marin Preda. M-am gândit cǎ, poate, Marin Preda o fi având şi astfel de preocupǎri. Nici pomenealǎ, era vorba de un autor local. În Revista românǎ de istorie a presei (an III, nr. 1 (5), 2009, p. 14-15), Mircea Popa semneazǎ un articol intitulat „Aurora” – o revistǎ a dialogului interetnic. Autorul nu este cunoscutul critic şi istoric literar clujean, Mircea Popa, cu preocupǎri constante în domeniul presei, ci un lector de la Universitatea din Oradea! Aceste procedee pot produce şi produc mari confuzii în istoria literarǎ, în bibliografii, enciclopedii etc. Fenomenul a trecut şi în domeniul editorial. În 1998, a apǎrut volumul În slujba lui Esculap şi a Sfântului Francisc (Fundaţia „Academia Civicǎ”, Bucureşti, 1998), semnat de Miron Costin şi Radu Iftimovici. Se înţelege imediat cǎ nu este vorba de cunoscutul cronicar moldovean, ci de un autor (Miron Costin) cu nume identic. Culmea este cǎ acest volum are un „Argument” semnat de Ana Blandiana, ea însǎşi purtǎtoarea unui pseudonim. Dacǎ autorii respectivi ţin  neapǎrat la aceste nume, ei trebuie sǎ şi le diferenţieze de cele consacrate printr-un element oarecare (o soluţie ar fi utilizarea prenumelui tatǎlui, procedeu frecvent la români: Laurenţiu D. Fulga, Eugen G. Ionescu, Mircea N. Popa, Miron H. Costin, spre exemplu). De asemenea, cu numele George Achim sunt cunoscuţi doi scriitori: George Achim, profesor la Universitatea de Nord din Baia Mare, şi George Achim, poetul şi prozatorul vâlcean. Din acest punct de evedere, trebuie sa regretǎm vigilenţa regimului comunist, care nu permitea aşa ceva! (În Jurnalul ei, Ioana Em. Petrescu, renumita exegetǎ a poeziei eminesciene, aratǎ ce mâhnitǎ a fost când a vrut sǎ îşi publice, la Editura Minerva, prima carte cu numele Ioan Petrescu. Nu a putut, fiindca i s-a spus cǎ numele acesta aparţinea deja prozatoarei Ioana Petrescu. A rǎmas în istoria culturii române cu numele Ioana Em. Peterscu!) În revista Cronica (an XIII, nr. 12 9634), 24 martie 1978, p. 1), articolul Determinismul în filosofia contemporană este semnat de … Ştefan Celmare!

            6. Publicarea documentelor fǎrǎ note explicative sau cu note lacunare, inexacte. Cu cât un document este mai vechi, cu atât el are nevoie de note, explicaţii, adnotǎri etc. Când e vorba de documente literare, la dificultǎţile transcrierii se adaugǎ cele ale redactǎrii notelor. Am publicat, recent, un volum cu 200 de scrisori primite, în intervalul 1998-2009, de la scriitorul Ştefan J. Fay: De amicitia. Scrisori trimise de Ştefan J. Fay lui Ilie Rad (1988-2009). Volum omagial la împlinirea, de cǎtre Ştefan J. Fay, a vârstei de 90 de ani. Prefaţǎ de Irina Petraş, Editura Accent, Cluj-Napoca, 427 pagini. Transcrierea scrisorilor în conformitate cu regulile ortografice în vigoare nu mi-a pus probleme deosebite, în schimb efortul de a redacta notele necesare pentru fiecare scrisoare a fost de zece ori mai mare, iar spaţiul tipografic practic s-a dublat. Am încercat sǎ aplic acest procedeu în articolul Lucian Boz inediat, publicat în România literarǎ.

            Am sǎ dau câteva exemple. În România literarǎ, nr. 42, din 23 oct. 2009, Dumitru Hîncu publicǎ o scrisoare a lui G.M. Zamfirescu, director al Teatrului Naţional din Iaşi, adresatǎ lui H. Blazian, care ocupa un post important la Radio România. La un moment dat, în scrisoare se spune: „Nu ştiu dacǎ Averescu i-a acordat o oarecare importanţǎ în roman, dar, indiferent de faptul acesta, d-ta poţi şi eşti dator sǎ depǎşeşti romanul, atunci când aceastǎ depǎşire e în interesul dramatizǎrii.” Cine este acest Averescu şi despre ce roman este vorba? Mareşalul Averescu nu ştiu sǎ fi scris romane, iar un scriitor cu acest nume eu nu cunosc. Am apelat la prietenii mei, Mircea Popa şi Aurel Sasu, cunoscuţi critici şi istorici literari, sǎ mǎ ajute în dezlegarea enigmei, dar fǎrǎ niciun rezultat. O ipotezǎ ar fi cǎ este vorba de transcrierea greşitǎ a numelui şi cǎ, în realitate, este vorba de un scriitor al vremii, autor de romane (un argument în acest sens ar fi şi faptul cǎ încǎ în prima scrisoare publicatǎ – a lui Nicolae Iorga cǎtre directorul revistei Viaţa literarǎ – s-a strecurat o greşealǎ de transcriere: „ca director al”, nu „ca directorul”).

            7. Publicarea aceluiaşi text în mai multe locuri, fǎrǎ menţionarea primei publicǎri. A apǎrut un obicei foarte prost, anume ca un autor sǎ îşi tipǎreascǎ acelaşi text în doua sau mai multe publicaţii, cu justificarea cǎ publicul este mereu altul. Chiar dacǎ dreptul de copyright îl are autorul, la republicarea unui text în altǎ revistǎ sau ziar, el are obligaţia de a menţiona locul primei apariţii. Ceea ce nu se prea întâmplǎ, evident, fiindcǎ fiecare publicaţie doreşte texte originale, inedite. Mai grav este atunci când se modificǎ doar titlul articolului, dar conţinutul rǎmâne acelaşi. La o monitorizare, s-ar putea crede cǎ este vorba de douǎ articole diferite. Când vor inventaria recenziile scrise despre o carte, sǎ spunem, bibliografii şi istoricii literari ai viitorului vor avea mult de lucru în a preciza cǎ nu este vorba de recenzii diferite, ci de acelaşi text, publicat doar cu titlul schimbat. Foarte puţine publicaţii respectǎ aceastǎ regulǎ. Voi da câteva exemple, tocmai pentru raritatea lor. Tia Şerbǎnescu a publicat un articol despre Veronica Micle, în România liberǎ, reluat în Observatorul cultural, cu menţiunea de rigoare.

            8. Boala volumelor colective. O boalǎ de datǎ recentǎ, şi ea inexistentǎ în timpul regimului comunist, este mania volumelor colective, pe care autorii apar în calitate de coordonatori. Cât de justificat este sǎ-ţi pui numele pe o astfel de carte? Am coordonat eu însumi cinci volume colective, şi pot spune cǎ este foarte justificat. Eu am avut ideea volumului, eu am negociat cu autorii textele, eu le-am spus cum sa le refacǎ (dacǎ era cazul), eu am adus textele la acelaşi numitor comun din punct de vedere tehnic, eu le-am corectat stilistic, gramatical şi ortografic. Dacǎ îţi iei în serios munca de coordonator, lucrezi la un asemenea demers editorial mai mult decât la propria ta carte! Dar… Dar am vazut şi coordonatori care i-au pus pe alţii sǎ facǎ tot ce spuneam eu mai sus, au tipǎrit cartea în 10-20 de exemplare, iar pe aceste titluri vor sǎ îşi construiascǎ o carierǎ didacticǎ sau ştiinţific De cele mai multe ori, uitǎ cuvântul „coordonator” în CV-uri şi bibliografii, astfel încât aceste volume coordonate pot aparea ca volume proprii. Nu mai vorbesc de culegerile de comentarii literare. La Biblioteca Centralǎ Universitarǎ „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, un domn, Silvestru Boatcǎ, are mai multe fişe decât Constantin Noica şi D.D. Roşca la un loc!

            9. Lipsa de rigoare în denumirea oficialǎ a instituţiilor, şcolilor, universitǎţilor etc. Se ştie ce ecou a avut în presa româneascǎ articolul lui Mircea Mihǎieş, Umba istructorului C.C., publicat în România literarǎ, nr. 5 din 2006, în care este vorba de menţionarea intenţionat incorectǎ a denumirii unor instituţii: „Dl Ianoşi n-a absolvit facultatea la Sankt-Petersburg, cum în mod oportunist se scrie în fişa de pe site-ul <<Wikipedia>>, ci la Leningrad. Ca nu cumva să ne sune clopoţeii suspiciunii în urechi, se trece sub tăcere numele universităţii: nu alta decât principala producătoare de ideologi sovietici, <<A.A. Jdanov>>. O universitate binecunoscută, fireşte, pentru ideile <<anti-maniheiste>>, de <<generozitate tolerantă>> pe care le servea! Iar după întoarcere în ţară, cu doctorat cu tot, devine <<instructor al C.C.>> al partidului comunist. Şi nu vreme de o lună-două, nu pentru o campanie electorală, ci – ţineţi-vă bine! – timp de zece ani.” (subl. I.R.). Îmi amintesc cǎ, pe vremea când colaboram la Dicţionarul scriitorilor români, cei trei coordonatori (M. Zaciu, M. Papahagi şi A. Sasu) ne atrǎgeau atenţia supra respectǎrii exigenţelor de mai sus, prin care se realiza, în subtext, o imagine fidelǎ a epocii respective! Lucrând, mai recent, la Dicţionarul publiciştilor şi jurnaliştilor clujeni, am observat cǎ mulţi dintre cei chestionaţi mi-au scris cǎ au terminat Facultatea de Ziaristicǎ din Bucureşti, fǎrǎ sǎ menţioneze cǎ aceastǎ facultate funcţiona în cadrul Academiei Social-Politice „Ştefan Gheorghiu” (şi denumirea acestei instituţii a variat. La un moment dat aceasta era denumirea oficialǎ: „Facultatea de Ziaristică din cadrul Academiei <<Ştefan Gheorghiu>> pentru pregătirea cadrelor de conducere a activităţii de partid, social-politice, economice şi administraţiei de stat”).  În Cluj-Napoca funcţioneazǎ Institutul de Istorie „G. Bariţ”, iar la o micǎ distanţa Colegiul Naţional „George Bariţiu”! Imediat dupǎ Revoluţie, când a apǎrut goana de a da nume proprii şcolilor, liceeler, bibliotecilor etc., liceul de arte plastice din Cluj-Napoca a fost botezat „R. Ladea”, pentru cǎ „Romul”, cum se numea de fapt sculptorul, putea avea alte înţelesuri! Şi aşa a rǎmas pânǎ azi! Pe vremea când Gheorghe Funar era primarul municipiului Cluj-Napoca, un etnic maghiar i-a trimis o cerere pe adresa municipiului Cluj. Primarul a spus cǎ în România nu existǎ un astfel de municipiu! Cu ocazia zilei de 15 martie 2009, preşedintele Ungariei, Solyom Lászlo, a spus cǎ merge în Autoguvernarea Harghita, unde “comandase” sǎ se facǎ un monument, dar nu i s-a dat voie sa aterizeze pe aeroportul din Tg. Mureş, pe considerentul cǎ în România nu existǎ o asemenea unitate administrativǎ. Iatǎ doua exemple care aratǎ ce consecinţe poate avea „pǎcatul” despre care vorbeam, mai ales dacǎ se produce în zona politicului.

            10. Publicarea de documente fǎrǎ acordul moştenitorilor legali. Cunoscutul ziarist Nestor Ignat mi-a dat un document, de fapt manuscrisul unei cuvântǎr pe care Tdor Vianuo rostise în 1953, la o adunare de la Facultatea de Drept din Bucuerşti. Am vrut sǎ public acest document în Tribuna, dar domnul Ion Vianu mi-a spus cǎ nu îl pot publica, fǎrǎ acordul familiei, chiar dacǎ mansucrisul era proprietatea altcuiva.

Mergi sus