VIII. Despre „Cartea Anului 2013”: „Fals tratat de manipulare”, de Ana Blandiana

Scrisori cǎtre Ion Brad (VIII)

VIII. Despre „Cartea Anului 2013”: „Fals tratat  de manipulare”,

de Ana Blandiana

 

Cluj-Napoca, 24 februarie 2014

                             Stimate Domnule Ambasador,

Aşa cum ne-am înţeles la telefon, în aceastǎ sǎptǎmânǎ vom discuta despre cartea Doamnei Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare.

Ar fi trebuit sǎ pot participa, la Târgul de Carte „Gaudeamus”, din toamna trecutǎ, la festivitatea de lansare a acestei cǎrţi, dar, poate vǎ amintiţi, trenul meu a întârziat patru ore, aşa cǎ abia am sosit la ceremonia de lansare a cǎrţii noastre.

Am tot amânat lectura acestei cǎrţi, pânǎ când, într-o discuţie cu Doamna Blandiana, legatǎ de torţionarul Ioan Şoltuţiu, cel care l-a torturat şi condamnat pe Lucreţiu Patrǎşcanu, am decis cǎ trebuie neapǎrat sǎ citesc şi eu cartea.

Am citit-o timp de douǎ sǎptǎmâni, zi de zi, cam 30-40 de pagini pe zi, cu creionul în mânǎ, fǎcându-mi mici  comentarii doar pentru mine. Pe de altǎ parte, am fost aşa de impresionat de carte, încât am simţit imperios nevoia sǎ îi scriu Doamnei Ana Blandiana o scrisoare, în care sǎ o felicit pentru aceastǎ realizare literarǎ de excepţie.

I-am scris cu o anumitǎ strângere de inimǎ, pentru cǎ ştiam cǎ lectura scrisorii mele îi va rǎpi câteva minute, pe care le-ar fi putut dedica creaţiei propriu-zise. De aceea am fost puţin jenat sǎ îi scriu, pentru cǎ asta este o formǎ de egoism din partea mea, fiindcǎ, citind aceastǎ scrisoare, Doamna Ana Blandiana îi va dedica numai ei, scrisorii, câteva clipe de viaţǎ, ignorând sutele de mii de cititori, care o aşteaptǎ cu noi poezii şi reflecţii. Acea scrisoare putea fi interpretatǎ ca un mic atentat la singurǎtatea domniei sale. Ce frumos scrie, la un moment dat, apropo de o vizitǎ pe care i-a fǎcut-o lui Mircea Eliade: “Acum, când am cu aproximaţie vârsta pe care o avea atunci Eliade, când îmi pare rǎu de fiecare minut pe care îl pierd altfel decât scriind, mǎrinimia lui de a programa o zi întreagǎ pentru a cunoaşte doi scriitori tineri, veniţi de acasǎ, îmi apare profund tulburǎtoare, aproape nefireascǎ “ – p. 438).

Nu pot sǎ nu evoc aici un mic detaliu biografic. Eram student în anul II de facultate şi i-am trimis lui Geo Bogza o scrisoare, în care îl invitam la o întâlnire cu studenţii filologi (erau anii de început ai “deceniului satanic” (expresia aparţine marelui Dvs. prieten şi marelui meu Profesor, Mircea Zaciu), când şi Universitatea se izola de lume, aidoma întregii societǎţi româneşti. Ei bine, intuind parcǎ aceastǎ izolare sau simţind-o efectiv, i-am scris lui Geo Bogza şi altor scriitori, invitându-i la întâlniri şi dezbateri cu studenţii clujeni. Geo Bogza mi-a rǎspuns cǎ ar veni cu mare drag (ştiţi bine cât de generos era!), dar, în cele câteva ore, pe care le-ar petrece cu 300 de studenţi, ar putea scrie texte pentru 300.000 de mii de oameni!

Fals tratat de manipulare este o carte extrem de profundǎ, o carte de filosofie, o carte de “idei trǎite”, cum ar fi spus D.D. Roşca. O carte pe care nu ezit sǎ o consider şi sǎ spun, de câte ori voi avea ocazia, cǎ este “Cartea Anului 2013”, dar poate fi şi cartea anului pentru mulţi ani care vor veni. Vǎzând coperta ei în România literarǎ, alǎturi de alte cǎrţi, nominalizate la Cartea Anului 2013, mi-am amintit de ce rǎspuns a dat Cǎlinescu, la întrebarea unui student: Cine este al doilea poet dupǎ Eminescu? La care criticul, intrând în pielea unui personaj de teatru, a spus aşa: “În prima bancǎ stǎ Eminescu! Banca a doua este liberǎ! În banca a treia stǎ domnul Arghezi!” Aşa de mare este distanţa, în opinia mea, dintre cartea Doamnei Ana Blandiana şi cǎrţile nominalizate la Cartea Anului 2013!

Recunosc cǎ şi eu am avut senzaţia (şi poate dorinţa!) cǎ este o carte de memorii, pe care, în ultima vreme, le citesc cu tot mai mare interes (tot D.D. Roşca spunea cǎ lectura cǎrţilor de memorii este un semn al îmbǎtrânirii!). Desigur, sunt multe situaţii şi exemple, datoritǎ cǎrora cartea are şi un caracter memorialistic. Am  înţeles perfect repulsia pe care autoarea o are faţǎ de acest tip de literaturǎ, prin care unii vor sǎ rǎmânǎ în posteritate cu o anumitǎ imagine, ignorând faptul cǎ, în faţa Timpului neiertǎtor, totul devine relativ.

Eu cred, finalmente, cǎ autoarea a fǎcut bine cǎ nu i-a dat cǎrţii un caracter preponderent memorialistic, pentru cǎ, astfel, ar fi avut mai puţinǎ relevanţǎ la traducerea în limbi strǎine. Chiar şi spune, la un moment dat, cǎ povesteşte ceea ce i-a rǎmas în minte, “mai mult senzaţii şi sentimente, decât date şi informaţii”, deşi nici acestea din urmǎ nu lipsesc (despre Alianţa Civicǎ, Piaţa Universitǎtii, mineriade, lupta cu cenzura, disensiunile dintre Miliţie şi Securitate, infinitele forme de manipulare la care am fost şi suntem supuşi în continuare, despre distrugerea arhivei Uniunii Scriitorilor, chiar de cǎtre cel care o avea în custodie etc.). Chiar şi faptul cǎ odiosului torţionar Ioan Şoltuţiu (care a ajuta-o, paradoxal, sǎ intre la facultate!) i-a dat doar iniţialele este o soluţie care mi se pare corectǎ. Nu merita sǎ îi facǎ reclamǎ, sǎ îl lege cumva de opera domniei sale.

M-a uimit gestul lui Daicoviciu, care i-a anulat, fǎrǎ nicio logicǎ, admiterea la facultate, iar la absolvire s-a lǎudat cu calitatea viitoarei mari scriitoare de şefǎ de promoţie. Ba, mai mult, cu ocazia prezenţei sale la expoziţia de la Köln, despre daci (despre care se vorbeşte şi în corespondenţa Zaciu-Şchiau, pe care urmeazǎ sǎ o public), s-ar fi lǎudat cât de mult a ajutat-o la întrarea în facultate!

Sunt apoi adevǎruri crude ale istoriei contemporane (“Desigur, nu Coposu îl obligase pe Iliescu sǎ-l execute pe înaintaşul sǎu!” – p. 256), explicaţii ale unor detalii biografice (“Existǎ probabil o legǎturǎ între faptul cǎ nu am fǎcut copii şi nu am acceptat funcţii” – p. 265). Se reţine verdictul foarte dur la adresa lui Andrei Marga (nenominalizat în carte), în calitate de preşedinte al PNŢ sau de preşedinte al ICR, diversele forme de maipulare ale Securitǎţii (ba cǎ Ana Blandiana a rǎmas în strǎinǎtate, ba cǎ a cerut plecarea definitivǎ din ţarǎ, pentru a justifica interzicearea rubricii din România literarǎ), citim uluiţi despre coloanele de soldaţi care mergeau în cea mai performantǎ sala a Radiodifuziunii naţionale, pentru a înregistra ovaţii şi urale, folosite apoi cu ocazia vizitelor de lucru ale “tovarǎşului” etc., etc.

Am fost apoi uluit de cele aflate despre Doamna Ecaterina Oproiu. Am auzit cǎ dânsa a publicat recent un volum de memorii. Poate evocǎ şi justificǎ acel articol din ziarul Libertatea, intitulat Destul, o, Dolores! (p. 182): „În ceea ce mǎ priveşte, am fost lǎsatǎ pe mâna presei feseniste. Dintre nenumǎratele atacuri şi revolte, îmi mai amintesc un articol din ziarul Libertatea, intitulat Destul, o, Dolores! Şi semnat Ecaterina Oproiu, în care cronicara de film, devenitǎ analist politic şi acuzator public, mǎ învinuia cǎ propovǎduiesc revoluţia permanentǎ, asemenea lui Dolores Ibárurri (pe care o confunda cu Troţki). Uita sǎ precizeze însǎ cǎ este vorba de o revoluţie de sens contrar.“ – p. 182.

Dupǎ cum v-am promis, i-am trimis Doamnei Ecaterina Oproiu cartea mea de întâlniri cu Iorgu Iordan, iar în final am întrebat-o dacǎ în volumul de memorii, pe care mi-aţi spus cǎ l-a publicat, a atins cumva şi acest subiect sensibil. Oricum, vǎ rog sǎ o întrebaţi, în numele meu, cum se explicǎ acest articol împotruiva Doameni Ana Blandiana.

Aşadar, Fals tratat de manipulare este o carte extraordinarǎ, în care se regǎsesc obsesiile şi idealurile autoarei, concepţia despre lume, viaţǎ, artǎ, moarte, literaturǎ, politicǎ (“Am fost întotdeauna convinsǎ cǎ nu sunt fǎcutǎ sǎ conduc oamenii, ci sǎ-i emoţionez, sǎ-i conving.”) etc. Deşi unele capitole sau titluri din sumar pot fi citite şi separat (aşa au şi fost paginate), cartea are o mare unitate, deşi, stilistic vorbind, sunt unele mici diferenţe între pǎrţi, dovadǎ cǎ acestea au fost scrise în timpuri diferite.

În sfârşit, cartea este atât de densǎ, încât e imposibil de rezumat în câteva pagini. De aceea nu m-au prea mulţumit cele trei cronici pe care le-am citit despre carte. (Autoarea şi editura meritǎ felicit şi pentru corectitudinea ortograficǎ a cǎrţii, o raritate în practica noastrǎ editorialǎ. La o reeditare, se pot îndrepta singurele douǎ greşeli pe care le-am depistat: p. 359, r. 7 de jos – Adameştreanu; p. 470 , r. 13 de sus – simpu. De asemenea, cacofonia ca-ca, de la p. 421.)

Sunt convins cǎ aceastǎ carte, tradusǎ în limbi de circulaţie, ar deveni mai valoroasǎ decât lucrǎrile Hertei Müller, hrǎnite din aceeaşi realitate româneascǎ, traducerea de care vorbesc fiind încǎ un pas spre Premiul Nobel, pe care Doamna Ana Blandiana îl meritǎ nu numai pentru valoarea operei sale, pentru traducerile fǎcute din iniţiativa editorilor strǎini (nu plǎtite de statul român), dar şi datoritǎ conştiinţei civice fǎrǎ egal, doveditǎ prin refuzul oricǎrei funcţii, dar mai ales prin crearea memorialului de la Sighet, prin implicarea în agitata noastrǎ viaţǎ politicǎ postdecembristǎ, în care a investit 20 de ani de viaţǎ. “Se sparie gandul”, vorba cronicarului, dacǎ ne-am gândi ce ar fi însemnat cei 20 de ani convertiţi în scris, în singurǎtate creatoare!

Sǎ-i sǎrutǎm Doamnei Ana Blandiana mâna cu care a scris aceastǎ carte (acum îl înţeleg pe Bogza, sǎrutându-i mâna lui Arghezi) şi sǎ îi dorim multǎ sǎnǎtate, alǎturi de domnul Romulus Rusan, pentru a-şi realiza toate proiectele literare pe care le are!

Stimate Domnule Ambasador, dupǎ cum vedeţi, nu este uşor sǎ discutǎm despre aceastǎ carte. Dvs. o cunoaşteţi mult mai bine decât mine pe Doamna Ana Blandiana, cunoaşteţi mult mai bine decât mine viaţa literarǎ în general, cea din interiorul Uniunii Scriitorilor în special. Poate, în anumite privinţe, sǎ aveţi opinii diferite. Am sǎ iau câteva exemple:

          1. Relaţia dintre generaţiile literare. Ştiţi ce valuri de articole a produs şi produce aceastǎ luptǎ dintre generaţiile literare, cât de mult s-a scris despre „generaţia expiratǎ“. Iatǎ ce spune Doamna Ana Blandiana la acest capitol: „Dacǎ întorc capul în direcţia opusǎ şi încerc sǎ înţeleg care mi-au fost de-a lungul timpului sentimentele faţǎ de cei mai tineri decât mine, gǎsesc un nesfârşit şir de recomandǎri în dosare de intrare în Uniunea Scriitorilor sau de fraze (care, strânse la un loc, ar putea da cǎrţi întregi) scrise pe coperta a patra a unor volume de debut, care nu întotdeauna le-au confirmat. Nu mi-a dat însǎ niciodatǎ prin gând cǎ intrarea lor în viaţa literarǎ ar putea reprezenta o ameninţare pentru mine, dimpotrivǎ, am sperat întotdeauna cǎ voi gǎsi în urmǎtoarele generaţii prietenii pe care i-am cǎutat în sinea mea.

Nimic din ce am trǎit eu însǎmi nu mǎ ajutǎ, deci, sǎ înţeleg sensul şi cauzele spectacolului cǎruia îi sunt un aproape înspǎimântat spectator. S-a iuţit timpul, de nu mai încap în el una de alta generaţiile?S-a micşorat pǎmântul, de nu mai pot sǎ-şi fie contemporani pǎrinţii şi copiii, bunicii şi nepoţii? S-a fǎcut mai strâmtǎ istoria literaturii, de trebuie aruncaţi la gunoi clasicii, ca sǎ poatǎ intra nou-veniţii?“ – p. 57.

          2. Cenzura prin adǎugire. Conceptul de cenzurǎ prin adǎugire l-am auzit prima oarǎ la conferinţa pe care a ţinut-o Doamna Ana Blandiana, la Cluj, la facultatea noastrǎ, în octombrie 2011. Noi înţelegem cenzura mai ales prin ceea ce se tǎia, prin ce se elimina. Dar, la fel de periculoasǎ era şi cenzura prin adǎugire. Am publicat acum vreo doi ani, în România literarǎ, un mic studiu despre un articol pe care Petru Dumitriu l-a publicat în Scânteia, la moartea lui Stalin. Aveam, din fericire, manuscrisul original al autorului, salvat din redacţie de cǎtre domnul Nestor Ignat (care are în prezent 96 de ani, fiind nǎscut în 1918), fost redactor-şef adjunct la Scânteia. Ei bine, concluzia era cǎ abia 20% din textul original a fost pǎstrat în articolul publicat. Inclusiv un Sonet al lui Shakespeare era midificat, pentru a sluji mai bine exprimǎrii durerii cauzate de moartea tǎtucului! Am vorbit, într-o scrisoare anterioarǎ, despre stupoarea pe care profesorii Constantin Ciopraga şi Eugen Todoran au trǎit-o, în iunie 1989, când a fost sǎrbǎtorit Centenarul morţii lui Eminescu. Rezumatele publicate în Scânteia erau departe de textele pe care le rostiserǎ. Dar iatǎ ce experienţǎ a avut Doamna Ana Blandiana cu primul volum: „Îmi amintesc doar încǎpǎţânarea mea de a nu schimba şi spaima cǎ s-ar putea repeta situaţia primului volum, care, în forma tipǎritǎ, ajunsese – nu numai prin tǎieturi, ci şi prin adǎugiri – sǎ semene destul de puţin cu ceea ce fusese iniţial şi de care, în pofida bunei primiri critice, nu eram deloc mândrǎ.“ – p. 90.

           3. Relaţia cu critica literarǎ. Despre criticii literari, Doamna Ana Blandiana spune: „Acum sunt convinsǎ cǎ singura deosebire dintre scriitori şi critici este aceea cǎ primii se exprimǎ folosind ca materie primǎ confruntarea cu viaţa, în timp ce ceilalţi, criticii, se exprimǎ folosind ca materie primǎ confruntarea cu literatura. Iar în acest sens, ceea ce spune un critic despre un poem al meu nu are de ce sǎ fie mai important pentru mine decât este important pentru un arbore ceea ce scriu eu despre frunzele  lui.“ – p. 118-119. Acestǎ neîncredere a Doamnei Ana Blandiana în critica literarǎ a plecat de la o mare dezamǎgire avutǎ la începutul carierei: un critic literar a publicat o cronicǎ entuziastǎ despre un poet de care dansa nu auzise. Cǎutând cartea poetului, a descoperit „platitudinea versurilor care inspiraserǎ entuziasmul criticului“.

Ştiu cǎ Dvs. aveţi sub tipar trei volume masive, Poetul Ion Brad şi criticii sǎi, de unde deduc cǎ aveţi alte concepţii despre rolul criticii literare.

           4. Venirea minerilor. Doamna Ana Blandiana scrie despre venirea minerilor la Bucuerşti: „Fenomenul consta în chemarea de cǎtre preşedintele ţǎrii (Ion Iliescu, n. I.R.) a unei categorii sociale (minerii) împotriva alteia (intelectualii), instigând astfel la violenţǎ şi riscând rǎzboiul civil. Petrecute la nici şase luni dupǎ revoluţia televizatǎ, care – pe fondul exaltǎrii europene de dupǎ cǎderea Zidului Berlinului – reuşise sǎ manipuleze penru câteva sǎptǎmâni pe toatǎ lumea, incredibilele întâmplǎri ale mineriadei din iunie fǎcuserǎ sǎ se reverse paharul naivitǎţii occidentale, iar România plǎtise gafa sfruntatǎ a preşedintelui sǎu postcomunist cu dobânda tuturor momentelor în care îi fusese crezute, pânǎ atunci, minciunile.“ – p. 145.

Ce pǎrere aveţi? Cum de am omis sǎ vǎ întreb, în convorbirile noastre, care vǎ este punctul de vedere asupra mineriadei din iunie 1990? Eraţi în Bucureşti?

           5. Cel mai mare om politic român – Horea? În capitolul La cules ciuperci, Doamna Ana Blandiana relateazǎ cum a cules ciuperci din satul lui Horea, din comuna Albac, spunând despre acesta cǎ „a fost probabil cel mai mare om politic român din toate timpurile“ – p. 48. Sǎ fie Horea mai mare decât Mihai Viteazul, decât Ştefan cel Mare, decât Cuza, decât regele Carol I, decât generaţia care a fǎcut România Mare?

           6. Distrugerea arhivei Uniunii Scriitorilor. „Peste timp, când am aflat, pe parcursul teribilului an 1990, cǎ arhiva Uniunii Scriitoirlor a dispǎrut în mod straniu, risipitǎ chiar de cel ce o avea în grijǎ, m-am întrebat câte dintre hârtiile distruse aveau legǎturǎ cu mine şi câte lucruri nebǎnuite despre mine aş fi aflat citindu-le.“ – p. 234. Cine o fi distrus arhiva Uniunii Scriitorilor, în vâltoarea evenimentelor revoluţionare? Sǎ fie o aluzie la D.R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor?

           7. Înregistrarea aplauzelor. „Sutele de soldaţi erau aduşi o datǎ sau de douǎ ori pe an ca sǎ reîmprospǎteze rezervele de înregistrǎri de aplauze şi aclamaţii, folosite ca fond sonor la transmisiile de manifestaţii şi adunǎri. Sala Radio, doatǎ cu cea mai performantǎ aparaturǎ pentru înregistrǎri, era locul în care soldaţii aduşi fǎceau repetiţii de aplaudare, erau înstruiţi şi antrenaţi savant pentru ca o acţiune mecanicǎ sǎ se transforme, sub bagheta unui adevǎrat dirijor, într-o aproape operǎ de artǎ. Acest rezultat era înregistrat: aplauze entuziaste, aplauze cu urale, aplauze ritmice, aplauze frenetice. Înregistrǎrile erau indexate, aşezate în casete care puteau fi uşor alese şi utilizate când era nevoie de ele. Oricât de fantasticǎ, povestea este, pânǎ la un punct, riguros realǎ. De aici încolo, este Sertarul cu aplauze.“ – p. 290-291. Aţi cunoscut bine sistemul comunist, din interior. Cum comentaţi aceastǎ realitate, care pare de domeniul fantasticului, al absurdului?

           8. Scriitorul român şi exilul. O altǎ întrebare pe care nu v-am pus-o în cartea noastrǎ: Nu v-a tentat niciodatǎ sǎ rǎmâneţi în strǎinǎtate? Dacǎ nu, de ce? Iatǎ ce spune Doamna Ana Blandiana despre acest fapt: „Cred cǎ primul, şi cel mai evident dintre ele, este acela cǎ aşa m-a fǎcut pe mine Dumnezeu, cǎ, asemenea plantelor, existǎ oameni pentru care adâncimea rǎdǎcinilor este determinantǎ şi alţii care pot sǎ trǎiascǎ fǎrǎ rǎdǎcini. Eu m-am nǎscut în prima categorie. Oricât de puţin aş fi putut argumenta logic, susţineam, eram convinsǎ cǎ – dacǎ, printr-o întâmplare de deasupra voinţei mele aş fi fost obligatǎ sǎ plec definitiv, nemaiavând niciodatǎ dreptul sǎ mǎ întorc – n-aş fi fost în stare sǎ supravieţuiesc. Pur şi simplu aş fi murit.“ – p. 430.

           9. Românii – un popor blând? Am mai discutat, într-o scrisoare anterioarǎ, despre firea românilor. Iatǎ cǎ şi pe Doamna Ana Blandiana o preocupǎ aceastǎ problemǎ: „Indiferent în ce fel ne-am privi şi am vrea sǎ ne scriem istoria secolului XX, nu putem eluda faptul cǎ suntem poporul care şi-a executat ­– în urma unor procese juridice premeditate, grǎbite de presiunea evenimentelor – doi şefi de stat. [...] Valenţele Mioriţei, ca ale oricǎrei capodopere, sunt multiple şi tulburǎtor de diferite: este un poem al morţii luminoase, prin întoarcerea la naturǎ, dar este şi o analizǎ a tradiţionalei noastre incapacitǎti de a ne solidariza, a dezbinǎrii ca ingredient mereu dizolvant al compoziţiei noastre sufleteşti şi al coeziunii, devenite astfel imposibilǎ. Şi, mai presus de toate, este un bocet al renunţǎrii la împotrivire, al acceptǎrii rǎului considerat fatal. Poate fi socotit singurul popor din Europa de Est, care a ieşit din comunism printr-o baie de sânge, un popor blând?“ – p. 456.

           10. Noua cenzurǎ interioarǎ – political correctness. Evident cǎ, dupǎ 1989, în România pare a nu mai exista niciun fel de cenzurǎ. Iatǎ ce spune Doamna Ana Blandiana: „Ciudǎţenia face ca, tocmai când am ajuns şi noi la libertatea de expresie atât de europeanǎ, sǎ descoperim o Europǎ obositǎ de propria ei libertate şi dominatǎ de strania noţiune de political correctness, o noţiune aboslut similarǎ cenzurii interioare, pe care am cunoscut-o atât de  bine şi de care ne-am apǎrat cu atâta înverşunare.“ – p. 267.

Aceastǎ political correctness face ca, de exemplu, de la prietenii mei americani sǎ nu mai primesc felicitǎri de Crǎciun, ci felicitǎri de sezon. Simbolurle creştinimsului sunt afişate cu sfialǎ, pentru a nu leza alte religii etc. Ce pǎrere aveţi?

Prin urmare, Domnule Ambasador, aştept opinia Dvs. generalǎ despre aceastǎ carte a Doamnei Ana Blandiana, apoi rǎspunsurile şi opiniile Dvs. la cele zece întrebǎri din final. Sper sǎ nu mǎ acuzaţi iarǎşi cǎ vǎ „chinuiesc“ cu atâtea întrebǎri!

Cu sincere sentimente de preţuire,

Ilie Rad

P.S. O bucurie lingvisticǎ. Pregǎtind pentru tipar corespondenţa Zaciu-Şchiau, într-una dintre scrisori (scrisǎ de mânǎ; de regulǎ, profesorul Mircea Zaciu îşi scria epistolele la maşinǎ) am întâlnit cuvântul „sǎ urgiteze” (era vorba ca Ministerul Educaţiei sǎ urgenteze confirmarea titlului de doctor, pentru profesorul Octavian Şchiau). Am crezut cǎ este o greşealǎ şi am trecut lecţiunea „sǎ urgenteze”, mai ales cǎ verbul a urgita nu era trecut în DEX. Iatǎ însǎ cǎ, citind volumul Ceasuri de searǎ cu Ion Agârbiceanu, pentru ediţia Agârbiceanu, la care m-aţi angajat, gǎsesc o scrisoare a prozatorului cǎtre Mircea Zaciu, din care citez începutul: „16 X 53/ Domnule Zaciu,/ N-am primit nimic pentru corecturǎ. N-a sosit nici acum tabloul materialului revizuit la Ed. de Stat? Rog urgiteazǎ (subl. I.R.), sǎ nu ne învinuiascǎ pe noi cǎ n-am dat materialul la timp (1 Dec. ).”[1]

Ştiţi de existenţa acestui cuvânt? Era uzual în epocǎ?

P.S. 2. Înainte de a vǎ expedia scrisoarea, am primit-o pe cea a Dvs., din 15 februarie.

Aş fi foarte onorat dacǎ m-aţi considera prietenul Dvs. şi aţi folosi acest apelativ şi în scrisori. Dar apropo de scrisori şi de rolul acestora în relaţiile umane („Sǎ ne cunoaştem dar … prin scrisori.”, îi scria G. Cǎlinescu lui Al. Rosetti, la 4 I 1937)[2], am sǎ vǎ relatez douǎ mici întâmplǎri.

Ca student, am realizat un interviu cu sculptorul Ion Jalea, pe care îl voiam publicat în Echinox, dar s-a nimerit sǎ îl tipǎresc în Tribuna, cu ocazia centenarului naşterii sculptorului.

Când Ion Jalea a împlinit 95 de ani, respectiv la 19 mai 1982, eu eram profesor la Şcoala Nr. 17 din Cluj-Napoca (numitǎ acum Şcoala „Ion Creangǎ”, şcoalǎ pe care o cunoaşteţi şi unde lucreazǎ acum Doina). Cercul literar „Albatros”, pe care îl conduceam, a organizat la şcoalǎ un medalion omagial Ion Jalea, care a cuprins: o expunere privind viaţa şi activitatea sculptorului, proiecţii cu lucrǎrile acestuia, însoţite de comentarii, lectura unor fragmente din interviurile acordate de sculptor de-a lungul anilor, precum şi prezentarea unei tablete închinate acestuia, de cǎtre Geo Bogza. Am publicat apoi în Fǎclia, ziarul judeţean de atunci (care existǎ şi acum, cu acelaşi titlu, la care eu colaborez de 40 de ani!), un mic articol, intitulat chiar aşa: Medalion omagial Ion Jalea. Era un mic act de curaj, din partea mea şi a ziarului, pentru cǎ, deja, medalioane omagiale nu se mai puteau organiza decât în cinstea lui Nicolae Ceauşescu. I-am trimis sculptorului Ion Jalea un exemplar din ziar, pentru care artistul mi-a mulţumit într-o scrisoare datatǎ „20 iunie 1982”, în care îmi scria, între altele: „Scrisoarea D-tale îmi este foarte preţioasǎ, dovadǎ omagialǎ, care vine din acele locuri cu un ecou frumos şi plin de prietenie, care mi se adreseazǎ din acele locuri româneşti cu cuget curat şi suflet elevat.” (Ce elogiu extraordinar adus Transilvaniei noastre milenare!). Am publicat acea scrisoare, ca şi încǎ alte trei precedente, legate de interviul de care vorbeam, în revista Excelsior, nr. 1, din 1992 (revistǎ pe care Dvs. deja o cunoaşteţi), numǎr inaugural dedicat lui Ion Jalea (vǎ spuneam cǎ fiecare numǎr al revistei Excelsior – pe care mulţi o confundau cu Echinox, ceea ce mie îmi fǎcea o nespusǎ şi secretǎ plǎcere – era dedicat unei mari personalitǎţi culturale.). Ei bine, un cititor a observat evoluţia formulelor de adresare din aceste scrisori: I. Tovarǎşe Ilie Radu-Nandra; II. Stimate Domnule Profesor Nandra; III  Iubite D-le Nandra; IV. Iubite Nandra.

Al doilea detaliu legat de formula de adresare. I-am trimis Svetlanei Broz un exemplar din Cultura, cu interviul publicat. Iatǎ ce mi-a scris, între altele: „It is very impressive interview at the central two pages. Thank you for your efforts.
I like our photo. Should we make a new one somewhere sometime? /
Love/ Lana“. Dupǎ cum vedeţi, de la Svetlana, a trecut la semnǎtura „Lana“!

Aşa cǎ puteti sǎ folosiţi în scrisori apelativul prieten, care mǎ onoreazǎ foarte mult.

Mulţumesc pentru toate informaţiile legate de domnii Eugen Simion, Al. Simion, Andrei Pleşu, pentru citatele din Biblie şi pentru tot ce mi-aţi scris.

În sǎptǎmâna care se încheie a fost ziua mea de naştere, iar în 20 februarie a lui Mihai şi Tudor (cei doi fraţi s-au nǎscut în aceeaşi lunǎ şi zi, dar la patru ani diferenţǎ!), am avut Sesiunea ştiinţificǎ a studenţilor-doctoranzi, ediţia a III-a, şi am participat la Balul Operei, am fǎcut corectura a III-a la volumul Jurnalismul tradiţional şi New Media, pe care îl coordonez, am fǎcut tot corectura a III-a la un nou numǎr din Revista românǎ de istorie a presei, am fost într-o comisie de concurs, pentru postul de profesor, am selectat 1000 de volume, din biblioteca noastrǎ personalǎ, pe care le-am donat bibliotecilor judetene din Cluj şi Bistriţa-Nǎsǎud (câte 500 la fiecare, dupǎ ce Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga” mai donasem, în 2012, încǎ 1000 de exemplare). Dar m-am lungit prea mult cu aceastǎ scrisoare, aşa cǎ voi comenta cele de mai sus în epistolele viitoare.

Desigur cǎ este binevenitǎ o temǎ de discutat, despre Transilvania noastrǎ milenarǎ.

La Biblioteca Centrala Universitarǎ „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca existǎ cartea lui Pápai Páriz Ferenc (nu Francisc Paris Papay!), Pax Corporis, apǎrutǎ în Ungaria, în 1984. O sǎ îi fac Doamnei Lia o copie xerox.

Între timp, a apǎrut, în Cultura, partea a II-a a cronicii domnului Constantin Coroiu, la cartea noastrǎ. Într-adevǎr, dintre cele trei cronici apǎrute pânǎ în prezent la aceastǎ carte, cronica domnului Coroiu este nu numai cea mai amplǎ, dar şi cea mai comprehensivǎ, dovedind lectura cea mai atentǎ a cǎrţii noastre. I-am mulţumit prin e-mail pentru cronicǎ.

Pe pagina alǎturatǎ cronicii la cartea noastrǎ, George Neagoe (unul dintre criticii care au contribuit la ancheta literarǎ din Cultura), în articolul Critica de export, dǎ un citat din cartea lui Andrei Terian, Critica de export. Teorii, contexte, ideologii, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2013, care scrie, între altele: „Cǎ aşa stau lucrurile chiar în momentul actual, o dovedeşte, de pildǎ, faptul cǎ o <<istorie>> improvizatǎ, scrisǎ de un jurnalist cultural mediocru, precum Alex Ştefǎnerscu, e mult mai cititǎ (şi chiar mai citatǎ) decât construcţia riguroasǎ a unui Mircea Scarlat, care a intrat în ultimii ani într-un nemeritat con de umbrǎ, explicabil în mare parte prin aceea cǎ autorul ei nu a scris niciodatǎ cronicǎ  literarǎ“ (p. 283). Cunosc bine Istoria lui Alex Ştefǎnescu, l-am invitat pe autor sǎ şi-o lanseze la Cluj, am scris apoi despre ea un articol din Tribuna şi am spus cǎ este o continuare (prin talent literar, gusturi subiective, ilustraţie bogatǎ etc.) a celebrei Istorii cǎlinesciene, din 1941. Afirmaţia lui Andrei Terian îmi aminteşte de vorbele Doamnei Ana Blandiana, citate mai sus: „S-a fǎcut mai strâmtǎ istoria literaturii, de trebuie aruncaţi la gunoi clasicii, ca sǎ poatǎ intra nou-veniţii?“

Mulţumesc pentru fotografiile trimise, de la festivitatea de la Alba Iulia. Poate unele vor fi folosite în viitoarea noastrǎ carte. Încerc sǎ vǎ trimit şi eu câteva.

Primesc, via e-mail, cel mai recent numǎr al revistei Apostrof. Am citit cronica semnatǎ de Ovidiu Pecican, la cartea Doamnei Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare. Prefer sǎ nu fac „critica criticii“!


[1] Mircea Zaciu, Nesomn, în Ceasuri de searǎ cu Ion Agârbiceanu, ed. cit., p. 105.

[2] Corespondenţa lui G. Cǎlinescu cu Al. Rosetti (1935-1951). Ediţie îngrijitǎ, cu prefaţǎ, note şi indice de AL. ROSETTI. Cu o postfaţǎ       de VASILE NICOLESCU, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 51.

Mergi sus