Viaţa ca un dar (XIII). Cultura de cânepă

Mă consider un om norocos, şi pentru faptul că fac parte din ultima generaţie din România, care a mai prins cultivarea şi prelucrarea cânepii, pentru a face pânza necesară nevoilor familiei. Poate războaie de ţesut să mai existe prin zonele tradiţionale, dar cânepă nu cred că se mai cultivă pe undeva în scopul de odinioară. La Luduş, lângă Fabrica de Zahăr, era o mare Topitorie de Cânepă, care producea un miros înţepător, pe care îl simţeam ori de câte ori luam de la autogară autobusul, pentru a merge la Nandra. Se subînţelege că acolo nu mai este acum nimic din topitoria de odinioară, cu stoguri uriaşe, cum nu văzusem nici la Nandra, formate din mănuşile de cânepă, care urma să fie prelucrată.
N-am lucrat efectiv la cânepă, eram prea mic, dar îmi amintesc că mi-am însoţit părinţii la terenul unde aveam locul de cânepă (numit “cânepişte”). Ajunsă la maturitate, cânepa era smulsă sau tăiată şi legată mănuşi, apoi lăsată câteva zile, sub formă de capre, să se usuce.
După aceea, cânepa se ducea la “topit”. Uneori, Tata făcea un tău în vale, de obicei în dreptul Continitului, pentru că acolo era terenul drept, unde se putea usca şi cânepa, după ce era scoasă din apă. Când apa avea un anumit nivel, Tata îşi sufleca pantalonii şi izmenele şi intra în apă, fixa cânepa în tău, cu ajutorul unor pociumbi înfipţi în fundul lacului format ad-hoc. Cei care aveau posibilitatea, o duceau la Aţintiş, la Mureş. Părinţii nu m-au dus niciodată acolo, probabil de teamă să nu mă înec. Mureşul prezenta avantajul că era o apă curgătoare, mare, unde cânepa se putea topi în voie, apoi se spăla în apa curată a râului. După o anumită perioadă (10-15 zile, în funcţie de temperatura apei), cânepa era considerată topită, ceea ce însemna desprinderea fibrei de pe partea lemnoasă a tulpinii. Cânepa (care avea deja culoarea albă) se usca obligatoriu la soare (Mama o rezema, în drum, să aibă permanent soare, de pălantul curţii), după care aceasta se meliţa, cu ajutorul meliţei (adică se zdrobea şi curăţa fibra de partea lemnoasă, care, fărâmiţată, formau pozdării). Să nu uit să spun că Mihai Beniuc are o poezie faimoasă, Meliţa, o metaforă a războiului, în cazul poeziei, inspirată, iată, de acel obiect.

melitaMeliţa era o “unealtă folosită pentru îndepărtarea părţilor lemnoase din tulpinile plantelor liberiene (in, cânepă) şi obţinerea fibrelor textile, alcătuită din: patru picioare (aici, în fotografie, lipsesc), talpă, doi montanţi, între care este fixată o traversă cu şanţ şi limba. Provenienţă: Socet, com.Cerbăl, jud. Hunedoara. Datare: ¼ sec XX. Dimensiuni (cm): 120x20x37.”
După operaţia de meliţare, se folosea un pieptene special, obţinându-se astfel fuiorul şi câlţii.

pieptenePIEPTENELE – “unealtă tradiţională folosită pentru pieptănarea fibrelor de in, cânepă, lână. Ansamblu constituit dintr-un suport de lemn cu mâner scurt romboidal şi ace metalice. Provenienţă: Bârsa, jud. Arad. Datare: ½ sec XX. Dimensiuni: 43x25x21 (cm).”
Deisgur, pieptenele putea avea şi alte forme, în funcţie de zona geografică sau de fiecare familie.
Mai jos se vede un alt timp de pieptene, folosit în acelaşi scop, cu următoarea explicaţie: “Unealtă tradiţională folosită pentru pieptănarea fibrelor de in, cânepă, lână. Ansamblu constituit dintr-un suport de lemn şi ace metalice. Provenienţă: Mirosloveşti, jud. Iaşi, fost proprietar: Raicu George. Datare: 1940. Dimensiuni (cm): 74 x 11 x 10,5.”
pieptene1Fuiorul şi câlţii se mai folosesc şi azi la înfiletările folosite în instalaţiile de apă şi gaz, având avantajul că ermetizează filetul tuburilor prin care circulă apa sau gazul, având proprietatea de a se umfla. Fuiorul putea ajunge şi la 1-1,5 metri lungime. Acesta se peria din nou şi se făcea caier, din care femeile torceau şi obţineau firul dorit, mai subţire sau mai gros, în funcţie de scop.
În sat la noi, furcile de tors nu aveau niciun fel de ornament, cum există în alte părţi, fiind formate din tulpini de alun sau salcâm, descojite şi lustruite. Torsul începea toamna târziu sau iarna, după terminarea lucrărilor agricole pe câmp. Exista şi la Nandra obiceiul “mersului cu furca”, un fel de şezătoare, la care participau 5-6 femei, rude sau prietene ale gazdei, unde se discutau toate problemele satului: cine cu cine “se ţine”, ce-a făcut cutare şi cutare etc. Desigur, femeia-gazdă făcea mâncare specială cu această ocazie, ca într-o zi de sărbătoare. În romnaul Strigoiul, al lui Ion Agârbiceanu, am citit că şi fetele de măritat participau la asemenea şezători, care erau un mijloc de socializare. Spre deosebire de alţi vizitatori, femeile care veneau la noi cu furca îmi plăceau. Profitam de mâncarea bună, de cucuruzul fiert şi mâncat cu zahăr, fiind, pe de altă parte, liniştit că nu mă întreabă care sunt vecinii României! Copiii oricum nu stăteau în casă, ci profitau de faptul că părinţii le sunt ocupaţi, pentru a se juca afară.
După tors, firele de fuior erau transformate în jureghe (fascicule de fire), cu ajutorul unui răşchitor (unealtă pe care se deapănă firele de pe fus sau ghem).

raschitorRăşchitorul era, conform definiţiei date de aceeaşi specialişti, ca şi la uneltele anterioare, o piesă “compusă dintr-o ramură bifurcată la o extremitate şi o bară scurtă la cealaltă extremitate. Se foloseşte la formarea sculelor de fire, în vederea înlesnirii vopsirii. Provenienţă: Mărculeşti, jud. Ialomiţa. Datare: 1940. Dimensiuni (cm): 86×20,5×2.”
Jureghile astfel obţinute se înălbeau în apă şi leşie, se băteau cu maiul şi se puneau apoi pe vârtelniţe, pentu a se face din nou gheme, care se foloseau la războiul de tesut.

vartelnita (1)Vârtelniţa era “compusă dintr-un suport cu trei picioare pe care este montat un ax, două braţe cu câte trei orificii la extremităţi, poziţionate perpendicular, fixate pe ax cu posibilitatea de rotire. Cele patru fuse se introduc în orificiile braţelor astfel încât sculul de fire să fie bine întins. Se foloseşte pentru depănarea sculelor de fire şi transformarea sculelor în gheme sau depunerea firului pe mosoare ori pe ţevi, necesare procesului tradiţional de ţesere. Provenienţă: Slobozia, jud. Ialomiţa. Datare: sec. al XX-lea. Dimensiuni (cm): 59x59x61.”
Am prins în casă războiul de ţesut, iarna, evident, când nu existau lucări agricole pe câmp. Mama ţesea acum doar chindeie, feţe de masă, merindări, pânză pentru saci, dar mai ales preşuri, făcute din hainele rupte şi uzate. Cred că mai avem în casă un prosop ţesut de Mama, dar şi mai multe preşuri, puse în cabana de la Cluj, cu clasica ţesătură în brăduleţ. Eu o ajutam pe Mama la ţesut, încârcându-i, la sucală, ţevile pe care le punea în suveica războiului.

sucalaSucala pe care o aveam şi noi era “compusă dintr-o cutie deschisă cu doi pereţi mai înalţi pe care sunt montate un ax şi o roată ce fac corp comun şi care se termină cu un ax metalic. Pe acest ax metalic se fixează o ţeavă pe care se depun fire. Unealtă care se foloseşte la umplerea ţevilor suveicii războiului tradiţional de ţesut şi lucrează împreună cu vârtelniţa. Provenienţă: Poiana Mărului, jud. Braşov. Datare: ¼ sec XX. Dimensiuni (cm): 42×14,5×37.”
Ţevile erau făcut de Tata, apoi de mine, din tulpini de soc, pe care le curăţam de coajă şi îndepărtam şi miezul din mijloc. Împreună cu firele înfăşurate pe ea, ţeava se punea în suveică războiului.

razboi-de-tesutRăzboi de ţesut tradiţional, orizontal. “Este instrumentul care dă finalitate unui flux tehnologic complex, folosit cu intensitate în lumea satului, în vechime, pentru realizarea ţesăturile tradiţionale. Pe războiul de ţesut, firele pregătite pentru urzeală şi bătătură, se încrucişau perpendicular, după un anumit raport stabilit de ţesătoare pentru textura ţesăturii. Provenienţă: Gura Humorului, jud. Suceava. Datare: ¼ sec XX. Dimensiuni (cm): 182 x116 x154.”
Îmi pare nespus de rău că toate elementele componente ale războiului de ţesut din casa noastră s-au pierdut. Poate s-a mai păstrat cel mult un pieptene.
Doamne, ce lung era drumul de la firul de cânepă la produsul finit! Iar operaţiunea aceasta s-a făcut mii de ani, până au apărut războaiele moderne de ţesut, care au scos din uz meşteşugul amintit. Tânăra generaţie mai poate vedea doar pe la muzeele etnografice un război de ţesut manual.
Sursa imaginilor din acest capitol: https://muzeulagriculturii.ro/colectia-instrumentar-traditional-folosit-la-prelucrarea-fibrelor-textile. Data accesării: 11 XII 2021.

Mergi sus