Viaţa ca un dar (XII). Cultura grâului.

O cultură importantă în Nandra, ca peste tot în ţară, era cea a grâului. La început, grâul era semănat cu mâna, adică era împrăştiat dintr-un sac, după care se trecea cu tăvălugul peste locul însămânţat. Eu am prins doar semănatul cu semănătoarea.
Înainte de apariţia ierbicidelor, când grâul era de 10-15 cm, el trebuia plivit, în special de polonidă, operaţiune făcută în primii ani ai colectivizării agriculturii, dar, evident, şi înainte. Plivitul se realiza cu o plivitoare, un băţ care avea în vârf o bucată de tablă ascuţită, din care se decupa litera V, astfel că buruiana putea fi tăiată de la rădăcină. Aşa cum am spus şi în alt loc, mă bucuram de vremea plivitului, pentru că Mama îmi aducea de la câmp cuiburile de ouă găsite în grâu, pentru colecţia mea de ouă de păsări. Tot în vremea plivitului, găzdoii, care deţineau multe braţe de muncă, strângeau rădăcinile de porumb, care nu apucaseră să putrezească (în cazul în care, în anul precedent, pe aceeaşi suprafaţă fusese cultivat porumb).
În iunie, de Rusalii, popa ieşea în ţarină, de regulă la marginea unui lan de grâu, unde se ţinea slujba. Se binecuvânta natura şi se rosteau rugăciuni pentru belşugul culturilor, pentru a fi ferite de dăunători etc. Îmi amintesc de o asemenea slujbă, ţinută lângă o holdă de pe Lab.
La seceris, 12781Un eveniment important din viaţa satului era secerişul. Probabil că s-a secerat şi la noi cu mâna, cu scopul ca spicele să se scuture cât mai puţin. Eu am prins puţini ani de seceriş clasic (cu mâna sau cu coasa), pentru că au apărut destul de repede “combainele” Gloria. Tata îşi punea coardă la coasă, iar brazda de spice se cosea invers decât la iarbă, pentru ca spicele tăiate să se sprijine pe cele rămase în picioare, care erau adunate de Mama sau, mă rog, de altcineva. Un braţ de spice forma un snop, care se lega fie cu spice, înnodate cu o anumită măiestrie, fie cu tulpini de surcele (= cicoare), care creşteau din abundenţă pe marginea drumului. Eu cam asta făceam, dacă se nimerea să particip la seceriş – făceam legături. Nu participam cu plcere la secerat, pentru că eram desculţ, iar cotorii din mirişte mă înţepau dureros.
Apropo de legăturile pentru snopi, aş vrea să dau un citat dintr-o carte extraodinară, semnată de Ion I. Ionică, un excepţional etnolog (asupra căruia mi-a atras atenţia prietenul Vasile V. Filip), ucenic al lui Dimitrie Gusti, care a avut o soartă dramatică, murind în condiţii neelucidate, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Iată ce scrie el în cartea Dealul Mohului: “Unele (secerătoare, n. I.R.) taie spicele de la pământ, pentru a face legături, altele strâng mănunchiurile de spice în snopi […]. Mănuchiul e seama de spice care pot fi cuprinse într-o mână. Dintr-un asemenea mănunchi se face legătura […], despărţindu-se mănunchiul în două jumătăţi, care se înnoadă apoi, la capeteel cu spice, după o anumită tehnică, comportând patru variante. Nodul rămâne astfel la mijlocul legăturii, iar la capetele ei – paiele de la rădăcină. Legătura făcută se întinde pe mijlocul trunchiului. Apoi se aşează pe pământ, cu spicele în sus şi înainte […]. Pe o asemenea legătură, secerătoarele aduc, purtând pe seceră, spicele tăiate […]. Aşezarea pe legătură se face astfel, ca şi spicele legăturii, şi spicele mănuchiurilor să vină în aceeaşi direcţie. Secerătoarele aduc pe secera lor atâta cât socotesc a fi cuprinsul unui snoip.”
După ce se legau, snopii erau clădiţi în jumătăţi, sub formă de cruce, cu spicele înăuntru, pentru a fi ferite de ploaie. O jumătate era formată din 15 snopi, ultimul pe care îl puneai, cu spicele în jos, ca un fel de acoperiş, se numea popă, iar penultimul – diac. Două jumătăţi formau o claie. Jumătăţile astfel clădite nu se duceau la arie în aceeaşi zi, ci se lăsau câteva zile pe câmp, pentru a se usca buruienile rămase în snopi, care, verzi fiind, ar fi împiedicat îmblătitul de calitate.
Problema se complica puţin în cazul în care veneau ploile verii. După ploaie, snopii trebuiau luaţi din jumătăţi şi lasăţi la soare, să se usuce, apoi acestea se reclădeau şi numai după aceea erau încărcaţi în care şi duşi la arie. Ne putem imagina cât grâu se pierdea cu aceste operaţiuni. Dar Mama zicea că, “dacă nu seceri cu tăpălăgi, nu mânci mămăligă!”
La încheierea secerişului, când oamenii se întorceau din hotar, se venea cu o cunună de spice, dar nu deţin multe detalii aici. Despre cununa din spice s-au scris multe cărţi şi zeci de studii de specialitate, purtatul cununei fiind asociat şi cu versuri, ca de pildă: “De unde cununa vine,/ Rămân țarinile pline./ De unde cununa pleacă/ Rămâne țarina-ntreagă.”
Iată n fragment din cartea profesorului Onufrie Vinţeler, care sintetizează semnificaţia cununei: “În ultima zi de secere, o persoană era detaşată să selecteze din snopi spicele mai mari şi mai pline, din care se făcea cununa. Cununile erau diferite: simple, pe care le făceau cei mai săraci, şi bogate, cu mai multe încrucişări de spice, la cei mai înstăriţi.
Problema se punea cine să ducă cununa. Acest fapt era un act de mândrie, dar, în acelaşi timp, şi un mare risc. Cununa şi, desigur, şi cel care o ducea, trebuia udată. Dacă întâmplător persoana care ducea cununa scăpa să nu fie udată până ajungea acasă, ea era udată cu cel puţin o găleată de apă, în curtea proprietarului. Se considera că udatul va aduce recoltă bogată în anul viitor.
Ajunsă acasă, după multe peripeţii, cununa era agăţată în târnaţ, la văzul tuturor sătenilor. Acesta era şi un act de mândrie, care demonstra hărnicia celui care a încheiat seceratul. Toamna, când începea semănatul, se desfăceau o serie de spice, iar boabele obţinute erau împrăştiate printre celelalte boabe din sac şi apoi semănate. În acest proces se poate vedea selecţia şi continuitatea procesului de creştere a grâului.”
Spuneam că snopii erau aduşi cu carele la arie, pentru îmblătit. “Pe vremea bunicilor noştri – scria istoricul Vasile Lechinţan –, îmblătitul grâului se făcea în şuri, o muncă grea, manuală, care dura inclusiv iarna, şi consta în baterea cu îmblăciul a snopilor de grâu, pentru a se desprinde boabele. Mai era un procedeu de treierat, cu caii, care călcau grâul în cerc, în ogradă, legaţi cu frânghia de un stâlp şi apoi mânaţi roata peste grâu. Dar aceste procedee erau în timpuri mai îndepărtate.”
Din hotar, snopii de grâu se aduceau în fiecare gospodărie, se clădeau în stoguri rotunde, aşteptând să vină batoza, pentru îmblătit. Eu nu am mai prins această fază. Primele amintiri legate de îmblătit sunt cu aria în Continit, lângă noi, dincolo de Podu’ lu’ Loţi, iar în ultimii ani, aria s-a stabilit în curtea CAP-ului. Ştiu că Mama a făcut într-o zi scoverzi şi le-a dat unor căruţaşi (de obicei erau câte doi la fiecare car), care transportau snopii din hotar la arie, ca să facă “pierdut” un snop, în dreptul casei noastre, spre bucuria găinilor şi raţelor din curte, care ciuguleau boabele din drum, snopul “pierdut” fiind adus în curtea casei.
Îmi amintesc bine că în ambele locuri de arie erau un punct PSI (Paza şi Stingerea Incendiilor), cu obiecte vopsite în roşu (găleţi, furci, lopeţi, chiar şi o pompă manuală), pentru stingerea incendiilor. Cred că această teamă de incendii a făcut ca fiecare gospodărie din sat să aibă montată pe poarta de la intrarea în ogradă (în “hei”) o plăcuţă, de mărimea numărului de casă, cu un însemn (găleată, furcă, lopată), astfel încât fiecare gospodar să ştie cu ce să participe la stingerea incendiilor. Noi aveam pe plăcuţă o lopată.
Îmblătitul (cuvânt provenit, prin metateză, de la îmblăcitul) se făcea, în timpul colectivului, cu o batoză şi cu un tractor, care aparţinuseră lui Şofron Trif, care a acceptat, de voie, de nevoie, să asigure funcţionarea tractorului şi a batozei în cadrul CAP-ului. Şofron Trif era ironizat de năndreni, pentru că, la fiecare eveniment povestit, preciza anul. Ce păcat că n-am fost inspirat să profit de existenţa acestui om, care ştia o mulţime de lucruri din istoria satului Nandra! (El a fost mecanicul avionului care, la 6 iunie 1930, l-a dus, de la Cluj la Bucureşti, pe Principele Carol al II-lea, care va deveni, la 8 mai 1930, Regele Carol al II-lea al României! Iar la aterizare, Iosif Berman, cel mai mare fotograf al perioadei interbelice şi fotograful oficial al Casei Regale, a făcut echipajului o fotografie, pe care am publicat-o în monografia satului.

Ultimii batozari (Informaţia Harghiei, 28 septembrie 2016, sau https://informatiahr.ro/ultimii-batozari, data accesării: 9 dec. 2021)

Ultimii batozari (Informaţia Harghiei, 28 septembrie 2016, sau https://informatiahr.ro/ultimii-batozari, data accesării: 9 dec. 2021)

Deasupra batozei era un “băgător”, care slobozea cu simţ snopii în gura batozei, snopi ale căror legături erau tăiate, cu secerea, de către o femeie din sat. Paiele rezultate din batoză erau duse, cu ajutorul unui elevator, la o claie de paie din apropiere, iar pleava care se separa de paie era greblată de o altă femeie şi depozitată în alt loc, ea folosindu-se ca aşternut la animale. Paiele se foloseau la pârlitul porcului, la aşternut pentru animale, în străjac etc. Uneori, când nutreţul era pe terminate, paiele se amestecau cu fânul, pentru a creşte cantitatea acestuia. Femeia care trăgea pleava din spatele batozei era ca un morar – albă, din cauza prafului. Nu ştiu să fi fost îmbolnăviri din această cauză şi nici accidente de batoză. În faţă, unul sau doi bărbaţi umpleau sacii cu boabele de grâu, care urmau să fie treierate şi vânturate, înainte de a se duce la moară.
Pe vremea cotelor, mulţi ţărani au făcut puşcarie, din cauză că încercaseră să ascundă grâu, pentru uzul familiei. Nu ştiu cât grâu primeau ţăranii cooperatori. La mascarada de proces care i s-a intentat, Ceauşescu a spus că, în ultima vreme, “pentru prima dată cooperatorii au primit câte 200 de kg de grâu pe persoană – nu pe familie! – şi mai aveau dreptul încă să mai primească”. Cred că o fi primit şi mai înainte, dar ce primeau nu era suficient. Odată Tata m-a rugat să mă duc cu maşina la târg, să cumpărăm un sac sau doi de grâu. Ne-am dus în târg, la Luduş, dar nimeni nu avea acolo grâu de vândut, pentru că nu era voie aşa ceva. Ne-am dus acasă la o femeie, care se afla în târg, şi aşa am putut să cumpârăm câteva feldere de grâu.
Iniţial, grâul de la aria CAP-ului, după ce era cântărit pe “majă”, se ducea la Grajdul Tauărilor, de lângă Filuc Brudan, transformat în magazine. Apoi grajdul mare, din curtea CAP-ului, a fost transformat el însuşi, jumătate, în magazie (partea dinspre drum, unde altădată se găseau vacile). S-a nimerit să mă duc cu Doina la Nandra într-o zi, iar în faţa grajdului era o imensă grămadă de grâu. Cerul se înnorase, semn că în curând va ploua, iar brigadierul satului, Aurel Brudan din deal, ne-a întrebat dacă nu putem da şi noi o mână de ajutor, ca să ducem grâul în grajd, transformat ad-hoc în magazie. Evident că am răspuns afirmativ, iar la terminarea operaţiunii, drept răsplată, nenea Aurel ne-a dat fiecăruia câte o găleată, aproape plină, de grâu.
Sursa fotografiei: Seceratul grâului, manual, în anii ’40. În faţă se pot vedea secerătorii, care taie spicele şi lasă snopii în urmă, vin câteva persoane şi îi leagă, după care alţii, cu furca, îi clădesc în jumătăţi. Sursa: Agerpres. ID fotografie: 12781/. Autor: Rador. Redactor: Anca Pandea.

Mergi sus