Viaţa ca un dar (X). Jocurile din sat

Cunoscând bine viaţa de la ţară, am fost mereu uimit că, în condiţiile de sărăcie şi multe nevoi, oamenii găseau puterea ca în zilele de duminică să meargă la joc şi să se distreze. “Românul joacă bucuros, când e de jucat – scrie Ion Pop Reteganul –, căci, când aude sunetul ceterei ori fluierului, îl furnică prin toate vinele. El este un popor atletic, nedispus spre moliciune, tot e voia bună, când îl lasă cât de cât necazurile vieţei. Din mişcările lui cele elastice şi sigure, se vede că el trebuie se fie, precum şi este, un bun şi pasionat jucător. Apoi mai adăogând că este poet de la fire, trebuie se fie unic în feliul său şi în joc.”[1]

Am prins aceste jocuri când eram în clasele primare şi gimnaziale, fiindcă pe urmă nu s-au mai ţinut. Pe la începutul anilor ’70, nu mai rămăseseră tineri în sat, aceştia luând drumul oraşelor, în speranţa unui trai mai bun. Într-un fel mi-a convenit că, ajuns mare, nu mai aveam unde juca, deoarece, cu picioarele mele “de lemn”, mă făceam de râsul satului.

Dar înainte de a vorbi despre joc (care avea loc, se înţelege, doar în câşlegi), să spun că exista o adevărată ceremonie de “tomnire” a ceteraşilor, eveniment care avea loc încă de primăvara. Feciorii, plecaţi în armată, întrebau, în scrisori adresate fetelor din sat, dacă au fost tomniţi ceteraşii, pentru anul în curs. Cum în Nandra nu existau instrumentişti, aceştia erau căutaţi prin satele din jur, mai ales în Botez.

Doi-trei flăcăi din sat mergeau la Botez cu o căruţă şi tomneau ceteraşii. Formaţia pe care am prins-o şi eu era formată din Ioan (vioară), Romonuţ (violină) şi Pătroi (contrabas). Ei veneau an de an la Nandra. La un moment dat, Pătroi s-a mutat la Nandra. Îşi făcuse o casă lângă Aurel din deal, mai mult o colibă. El a fost primul rom venit în Nandra. Familia lui s-a înmulţit în sat, au mai venit şi alţi romi, care acum au devenit majoritari în sat.

După înfiinţarea GAC-ului, ceteraşul Ioşka a primit un lot cultivat cu porumb, care era lucrat de tinerii satului. Tinerii prăşeau, iar Ioşka le cânta la vioară. Când ajungeau în capătul rândului, se făcea o pauză şi se încingea un joc, început de fata sau băiatul care îl ducea pe muzicant la masă. La fel se întâmpla şi mai târziu, când se angaja formaţia celor trei din Botez. Jocul duminical era început tot de tânărul sau tânara care dădea masa muzicanţilor. Aceştia erau duşi, seara, la Botez, cu o căruţă, de multe ori ceteraşii mergând acasă pe jos.

Iniţial, jocurile se organizau în drum, între casele lui Aurel Brudan Neica şi Roman Brudan. Dacă se făcea praf în bătătura jocului (şi se făcea), se stropea locul cu apă. După ce s-a construit Căminul Cultural, jocul s-a mutat în noua “locaţie”. Sala avea bină, era destul de mare, iar pe o parte a sălii erau bănci, pe care stăteau femeile mai în vârstă, care priveau curioase la dansatori, atente la cine cu cine juca, la cum erau îmbrăcate fetele, la cine începea jocul. Copiii stăteau mai mult pe bină, în spatele ceteraşilor, privind cu uimire la dansatori.

Lumea, îmbrăcată cu ce avea mai bun (presupun că, în vremuri mai îndepărtate, erau în costume tradiţionale), se aduna în acest loc, la horă, tinerii să joace şi să flirteze, adulţii doar să joace, atȃt cȃt îi ţineau puterile, iar bătrȃnele, aşezate pe margine, în veşminte negre, să observe tot şi să bȃrfească, mai ales fetele („Tu, dragă, ni şî la asta a lu’ Maria, ce bluză are pe ie!” sau „Văzt-ai, tu, că pe aia n-o jucat-o nime!?”).

Horele din sat erau exact ca acelea descrise de Liviu Rebreanu, în romanul Ion: „La câţiva paşi de pâlcul jucătorilor stau fetele care au rămas nepoftite, privind cu jind, şoptindu-şi uneori cine ştie ce şi izbucnind în râsete silite. La urechi şi în cosiţe au şi ele bucheţele de vâzdoage [= crǎițe, n.ns.] pestriţe şi în mână câte un mănunchi mai mărişor, pe care să-l dăruiască flăcăului cutare, să-l pună în pălărie. Printre fete se mai rătăceşte şi câte o nevastă tânără, cu năframă de mătase în cap, gata să intre în horă, dacă s-ar întâmpla să-i vie chef bărbatului ei să joace. Mai la o parte, mamele şi babele, grămadă, forfotesc despre necazuri şi-şi admiră odraslele. Copii neastâmpăraţi aleargă printre femei şi chiar prin horă, fură florile fetelor şi fac haz când victimele îi ocărăsc sau se înfurie. Câţiva mai îndrăciţi se lasă pe vine aproape de jucători, uitându-se cu mare băgare de seamă la poalele fetelor, iar când poalele zboară mai tare, dezvelind picioarele goale mai sus de genunchi, se întreabă repede:

– Ai văzut?

– Văzut. Da tu?

– Şi eu.

Şi apoi continuă să pândească poalele, până ce vreo babă indignată îi ia la goană, ceea ce nu-i opreşte ca peste câtva timp să reînceapă…”[2]

Se jucau ceardaşuri, de-a purtatul, jocuri în care intrau mai ales tinerii, dar şi cei căsătoriţi. Uneori tinerii făceau ponturi, fiecare de unul singur, vestiţi la ponturi fiind tetea Tavi, Iănel Brudan, Ianu Brudan, poate şi alţii. Cei de pe margine îi priveau şi îi admirau.

Jocul era însoţit de chiuituri, rostite în ritmul muzicii, dse către băieţi, după cum rezultă din această chiuitură: “Cine joacă şi nu strigă,/ Facă-i-se gura strâmbă!/ Cine strigă şi nu joacă/ Facă-i-se gura troacă!”[3].

Nu ştiu exact ce strigau feciorii din Nandra, dar bănuiesc că tematica chiuiturilor era cam aceeaşi în toate satele noastre. “Românul, în cântecele ceste scurte – scrie acelaşi Ion Pop Reteganul –, ce le iuieşte jucând, îşî descarcă inima, îşî arată simţemintele, ici unul satirizează pe altul, căci nu stie juca: «Aşa sare badea-n sus/  Ca şi un puiuţ de urs!». Colea unul face frumosul drăguţei sale: «Dragu-mi-i cu cine joc/ Că miroas-a busuioc!» Dincolo altul satirizează pe o fată leniosă (leneşă, n. I.R.): «Lesne-a fi mândra frumoasă,/ Podu-i ţese, podu-i coasă!» Colea mustră pe un beţiv: «Cu bărbatul beutor/ Nu mai faci pită-n cuptor…»”[4].

Iată câteva iuituri sau chiuituri, din antologia lui Reteganul, culese “de pe Mureş”: “Auzit-am o minciună/  Că Mureşu-i apă bună,/  Cin’ bea din el se cunună!/  Hai, mândră, să bem şî noi/ Se ne luăm amândoi!”; “Bate vântul, iarba pică,/ Dorul mândrei rău mă strică!/  Bate vântul, iarba creşte,/ Dorul mândrei mă topeşte!”; “Când plec, mândră, de la voi/ Plângu-mi ochii amândoi!/ Când plec, mândră, de la tine/ Plânge inimuţa-n mine!”; “Frunză verde secarea,/ Dragu-mi-i la crâşm-a bea/ Cu nevasta altuia/ Şi mi-e drag a şi juca/ Cu muierea altuia!”; “Mult îmi zice maica mie/ Să iau fată cu moşie!/ Carul şi moşia-mi place/ Dar cu hâda ce voi face?”

Când nu mai era cine să joace în sat, Căminul Cultural a devenit un local pustiu, serbările şcolare fiind ţinute în localul şcolii. După 1989, când Curtea lui Aron Puruţiu a fost restituită urmaşului proprietarului, Octavian Poruţiu, căminul a devenit magazine sătesc. La un moment dat, clădirea căminului a fost demolată, pentru că ar fi trebuit reparată, dar fără să mai aibă vreo utilitate. Am trecut de atâtea ori, poate de sute de ori pe lângă această clădire, şi nu am avut ideea să îi fac o poză. Acum regret, fiindcă era un loc unde năndrenii au pus multă pasiune, petrecându-şi aici ceasuri frumoase din viaţa lor.



[1] A se vedea volumul  lui Ion Pop Reteganul: Cine nu ştie striga/ Cetească cartea asta!/ adică/ Chiuituri de care strigă feciorii în joc,/ adunate din popor de/ Ion Pop Reteganul/ şi date poporului de/ A. Todoran,/ tipograf. Tiparul, editura şi proprietatea Tipografiei “Aurora” A. Todoran, Gherla, 1891, p. 3.

[2] Liviu Rebreanu, Ion, Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 17-18.

[3] Chiuitură preluată, ca şi cele care urmează, din volumul lui Ion Pop Reteganul, citat mai înainte. Sunt publicate aici peste 600 de chiuituri.

[4] Ibidem, p. 7.

Mergi sus