Viaţa ca un dar (VIII). Luminile oraşului

La puţin timp după ce am început şcoala, poate chiar în acel an, Mama m-a dus din nou la Luduş. Ce m-a şocat era faptul că pe străzile Luduşului se găseau foarte multe flori multicolore, pe care nu le rupea nimeni (nici oameni, nici animale). Era vorba de panseluţe, care au devenit de atunci unele din florile mele preferate.

Cum pe străzile Luduşului ne întâlneam aproape la fiecare pas cu câte un om, eu spuneam non stop “Bună ziua!”, “Bună ziua!”, “Bună ziua!”, până ce Mama mi-a atras atenţia că aceia sunt oameni necunoscuţi, pe care nici ea nu îi ştie, deci nu trebuie salutaţi, aşa cum ne-a spus domnişoara învăţătoare. După ce mergeam la cofetăria din centru, unde mâncam o prăjutură învelită pe jumătate în hârtie creaţă (nu ştiu cum se numea), Mama mă invita la o plimbare cu autobusul prin oraş, cumpărând de la taxatoare două bilete. Vedeam astfel că, la fiecare oprire, unii oameni urcau, iar alţii coborau din autobus. Nu-i înţelegeam pe cei care coborau. De ce nu se bucurau ei de plăcerea călătoriei până la capătul traseului? Aceste naivităţi, reale sau imaginare, nu m-au părăsit nici la maturitate. Aflat la prima mea vizită în America (o lume întreagă îşi doreşte să ajungă în America, văzută ca o adevărată “ţară a făgăduinţei”), am fost uluit să văd că există şi fiinţe care… pleacă din America. Erau cocorii!

De regulă, veneam în centru, la cofetărie, pe jos, trecând Mureşul pe frumosul pod rutier, construit în jurul anului 1911. Avea un anumit romantism acest pod, iar mai târziu construcţia lui (grinzile metalice erau îmbinate cu nituri) mi-a amintit de vestitul pod de la Cernavodă, construit de Anghel Saligny, a cărui tehnică a fost împrumutată de însuşi marele inginer francez, Effel, constructorul celebrului turn din Paris, care îi poartă numele. Podul exista în 1970, pentru că am văzut fotografii cu acesta, în timpul inundaţiilor din vara lui 1970, care trecuseră peste el. Podul a fost bombardat în Al Doilea Război Mondial şi refăcut. Probabil că nu mai făcea faţa traficului rutier, în plină dezvoltare, astfel că în anii ’70 a fost demolat. Culmea este că eram elev de liceu, e adevărat, la Liceul Nr. 1, dincolo de pod, poate de aceea nu îmi amintesc operaţiunile de demolare a acestuia.

Cu ocazia primelor vizite la Luduş, dormeam la mătuşa Floare, sora mai mare a Mamei, care locuia în apropierea gării, mai bine zis a liniei ferate, care trecea peste drum de casa ei. Înainte de a adormi, auzeam trenul şuierând şi o întrebam pe Mama dacă voi ajunge şi eu vreodată să călătoresc cu trenul. Am ajuns, şi încă pe gratis, în virtutea faptului că Tata, angajându-se la CFR, avea bilete gratuite pentru el şi membrii familiei sale.

Interesant este că, de multe ori când mergeam la Luduş, ne duceam şi la fotograf, să “ne luăm în chip”, gest care mi se pare extraordinar de important în perspectiva timpului. Şi când trecea vreun fotograf ambulant prin sat, Mama îl invita urgent şi la noi. Sunt fotografii cu un lepedeu pus pe zidul casei şi altul pe jos, pentru crearea uni cadru “frumos”. Ce bine îmi prind acum aceste fotografii!

Dar de Luduş nu mă leagă numai amintiri plăcute. Am aflat, nu ştiu dacă de la Mama sau de la Tata, că pe la 4-5 ani m-am îmbolnăvit foarte tare, iar cei de la dispensar le-au spus părinţilor că trebuie să mă ducă la Luduş, la spital, pentru investigaţii sau tratament. Cum atunci nu exiata Salvare şi nici autobus, iar ai mei nu aveau bani pentru a plăti vreu căruţaş, ai mei au pornit spre Luduş pe jos, cale de 15 km, cu mine în spate sau în braţe la Tata. La 4-5 ani, cred ca aveam 25-30 de kg. Nu am fost internat, ci mi s-a prescris o reţetă cu multe medicamente. Ai mei, repet, nu aveau bani, dar s-au dus la o farmacie, ţinută, normal, de un evreu (în Luduş a fost o comunitate evreiască destul de mare, având şi o sinagogă, pe actuala stradă Vănătorilor, sinagogă care nu mai există acum). Au cerut medicamentele necesare, sub rezerva că vor veni în câteva zile să le plătească. Au lăsat, ca zălog, certificatul lor de căsătorie. Din câte mi s-a spus, nici în zilele următoare ai mei nu au avut de unde face rost de bani, aşa că au rămas fără acest certificat de căsătorie. La peste 80 de ani după această întâmplare, Tata locuia la noi, la Cluj, fiind mereu bolnav şi având permanent nevoie de îngrijiri. Când îi dădeam de mâncare sau îl spălam, văzându-i trupul chinuit şi măcinat de boli şi suferinţe, îmi aminteam că acest trup m-a dus în spate până la Luduş, cale de 15 km, salvându-mi poate viaţa. Mă întorceam în altă parte, fiindcă totdeauna îmi dădeau lacrimile…

Adevăratele “lumini ale oraşului” le-am văzut însă cu ocaza unei deplasări la Ocne, unde Tata ducea purcei de vânzare, într-un fişlog anume construit. Cred că nu eram elev în timpul acelei călătorii, în mod sigur noi nu aveam curent electric. Plecam spre Ocne cam la miezul nopţii, cu o căruţă împrumutată de la GAC, după ce, cu o zi înainte, Tata sau conductorul ungea cu dohot osiile carului sau ale căruţei. Era interesant să pleci de cu noapte la târg, poate eu îmi continuam în căruţă somnul întrerupt, iar Mama mă trezea când vedea în depărtare “luminile oraşului”, de care îmi amintesc ori de câte ori văd celebrul film alb-negru şi fără sonor al lui Charlie Chaplin, a cărui premieră a avut loc în 1931.

Din târg, Mama îmi cumpăra de regulă o turtă dulce cu oglindă sau mărgele din turtă, pe care le mâncam imediat.

Poate am fost dus şi la Târnăveni (Diciosânmartin, de la magh.     Dicsőszentmárton, prescurtat Dicio), dar nu am nicio amintire legată de acest oraş. În orice caz, mă gândesc cu multă nostalgie la acei ani ai copilăriei fericite, singura vârsă „veselă şi nevinovată”, vorba lui Creangă, după care urmează, mult mai târziu, „uricioasa întristare”, cum zicea tot marele humuleştean.     

Mergi sus