Viata ca un dar (V). Icoana părinţilor: Mama

                              

Mama, retrasa in spatele portii cu motivul mrzelor de soare. In fata portii, Nicusor, cu o pusca de jucarie.

Mama, retrasa in spatele portii cu motivul razelor de soare. In fata portii, Nicusor, cu o pusca de jucarie.

Cred că, în viaţa oricărui copil, Mama este cea care se impune în primul rând. Aşa crede şi Creangă în Amintirile sale, unde o divinizează pe Smaranda Creangă: „Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat.” Eu totdeauna am asemuit-o pe Mama cu Smaranda Creangă, prin ambiţia ei de a-şi vedea copilul depăşindu-şi condiţia de ţăran, pentru că ştia cât de grea este viaţa la ţară, dar şi printr-un oarecare talent literar intrinsec, care a avut rare ocazii de a se manifesta (doar prin strigături la nunţi, inclusiv la nunta mea, când mi-a compus o Oraţie cu valoare aproape testamentară, pe care o voi reproduce cândva, în memoriile mele).

Rămasă orfană de tată de la vârsta de 10 ani, cu fratele Ilie, mort de TBC, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, îmi pot imagina ce copilărie şi adolescenţă a avut, în compania surorilor mai mari, Anica şi Floarea. Bunicul le lăsase pământ mult, dar era greu, pentru bunica şi cele trei fete ale ei, să facă faţă nevoilor pe care le cerea o gospodărie la ţară, unde braţele unui bărbat erau indispensabile.

Născută la 2 noiembrie 1930, Mama a urmat primele patru clase primare în satul Nandra (1937-1941), iar în acel an s-a înscris la o şcoală de meserii la Baia de Arieş, din judeţul Alba, lămurită probabil de către cineva să meargă acolo, împreună cu o altă consăteancă, Victoria Circă.  Nu şi-a finalizat această şcoală, pentru că, după vreo şase luni, i s-a făcut dor de casă şi a abandonat şcoala. La maturitate mi-a mărturisit că, la despărţire, directoarea şcolii i-ar fi spus: „Dacă nu continui şcoala şi te întorci acasă, ai să rămâi ţărancă proastă!” (proastă are aici sensul, învechit şi popular, de simplă; (persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant; din cuvântul slav prostŭ). Şi aşa s-a întâmplat, pentru că Mama nu a mai urmat alte şcoli, după cele şapte clase obligatorii.

Fiind o fire veselă, îi plăceau chiuiturile (strigăturile), nu atât cele de la joc, cât mai ales de la nuntă. A chiui însemna a spune strigături, sub formă de versuri, cu aluzii satirice sau glumețe, strigate în timpul executării dansurilor populare, dar şi la nunţi.

Cum la nuntă nu putea chiui decât o femeie măritată, înaintea unei nunţi la care urma să participe, Mama “s-a luat” cu V., un fecior din sat, care locuia destul de aproape de noi, dar pe uliţa “din sus”. Evenimentul avusese lor cu doar trei zile înainte de nuntă, încât nuntaşii, mirându-se că chiuie şi Iozefa, au aflat cu această ocazie că era de trei zile căsătorită.

S-a mutat bineînţeles la socri. Încă într-una din primele zile cu noră în casă, socrii i-au spus să iasă afară, dis-de-dimineaţă, să-şi caute de lucru prin curte, ca să vadă oamenii care trec pe drum ce face nora harnică la o casă, în timp ce toţi ai casei încă dormeau! Simţindu-se umilită, Mama (care era în fond o copilă, o adolescentă) n-a zis nimic, şi-a găsit de lucru prin ogradă, săpând o… groapă în mijlocul curţii! Când gazdele au catadicsit să iasă afară, să vadă ce a făcut noul membru al familiei, au fost şocaţi de iniţiativa Mamei! Evident că a ieşit scandal, iar Mama a fugit acasă. Când V. a venit după ea, să o ducă înapoi, a spus că acceptă doar dacă o duce “ghi”, adică în spate, pe o distanţă mai mare de un km, cea ce tânărul însurăţel a acceptat. Povestea aceasta cu întoarcerea Mamei acasă s-a repetat de mai multe ori, iar în cele din urmă cei doi însurăţei s-au despărţit. Au rămas în relaţii civlizate, amândoi căsătorindu-se ulterior, V. având trei copii (doi băieţi şi o fată), unul din băieţi fiind chiar de vârsta mea, deci coleg la şcolile din Nandra şi Cecălaca.

În 1954, Tata, din satul Botez, de peste deal, a venit lăturean în Nandra, împreună cu un consătean, Emil Ciuca (amândoi aveau să rămână aici). După o primă întâlnire, Tata i-a spus Mamei că va reveni în ziua de “joi” şi o va duce (“Joi vreau sa te duc!”), Mama fiind surprinsă de pronunţarea “joi” (la noi se spunea “jioi”, prin palatalizarea lui j). De asemenea, mai zicea, evident în glumă, că dacă ştia că pe viitorul soţ îl cheamă Gaftonic, nu s-ar fi măritat cu el (Tata se prezentase mai modern, Nicu!). Asta se întâmpla 1954, iarna.

În joia respectivă, Mama îşi pregătise hainele şi o parte din zestre, să meargă la Botez. Dar viitorul mire nu mai venea! În jurul amiezii, după multe ore de pândă făcute de Mama şi de bunica, pe drumul care ducea la Botez şi Cecălaca au văzut două mogâldeţe negre, înaintând prin troienele de zăpadă. Când s-au apropiat, au văzut că unul dintre ei este Tata (însoţit de o altă persoană, care s-a dovedit a fi unchiul Ionuţ, fratele Tatei). Ca să nu se întoarcă pe jos la Botez (ceea ce era destul de ruşinos, atât pentru năndreni, cât şi pentru botezeni), Mama şi bunica au vorbit cu Şăndruţ (Duţu), care avea o sanie cu doi cai puternici şi care ne era şi ceva rudă, să îi ducă până la Botez, ceea ce s-a şi întâmplat.

Nu au stat la Botez foarte mult, pentru că bunica rămăsese singură (cele două fete, Floarea şi Anica, erau deja măritate), bunica urmând să locuiască cu fata cea mai mică, aşa cum era tradiţia, aceasta moştenind, în schimbul îngrijirii părinţilor, şi casa părintească.

Ce am spus până aici, ştiu din amintirile altora, iar ceea ce urmează, din propriile mele amintiri.

În zilele de sărbătoare, dar şi duminica (poate nu chiar în fiecare duminică), Mama făcea curat în casă, arunca lut proaspăt pe jos (arină), care era rece şi îţi gâdila talpa picioarelor (senzaţie trăită şi de Creangă, în bojdeuca sa din Ţicău), dădea muştele afară din casă, cu o creangă înfrunzită de nuc, trăgea perdelele şi apoi ne odihneam.

Înainte de Paşti şi de Crăciun, schimba paiele în străjac, cele proaspete ridicând volumul străjacului, ceea ce mie îmi crea o senzaţie plăcută. Paiale se împuţinau în străjac în timp, şi pentru că Mama lua zilnic câte o mână din ele, ca să aprindă focul, folosind în acest sens şi grădele din gardul care ne despărţea de Olimpia, spre disperarea Tatei, care ştia că,de la o vreme, acest gard va slăbi şi va trebui refăcut.

Într-o zi din iarna anului 1968, ştiu că tocmai venisem de la Şcoala din Cecălaca (eram în clasa a VI-a). Mama era gravidă cu Nicuşor, în luna a opta. Olimpia, care era de faţă, m-a întrebat dacă ştiu că barza o să ne aducă un copil. Nu am zis nimic, dar m-am uitat instinctiv la burta Mamei, care a avut următoarea replică: “Olimpie, este mai ocoş[1] puiul ca cioara!”

În fiecare săptămână, Mama făcea obligatoriu pâine de casă. De altfel, una dintre cele mai pregnante amintiri din copilărie este imaginea Mamei framântând pâinea. Se scula dis-de-dimineaţă şi frământa aluatul pus la dospit de seara. Eu dormeam atunci într-un canapei (obiect de mobiler pe care, culmea, îl mai avem şi îl folosim şi acum, după mai bine de 60 de ani!), pe care ni-l dăduse cumnatul Ilarie din Luduş. De acolo vedeam, dincolo de lumina lămpii cu petrol, efortul Mamei frământând pâinea. Făcea mişcări ritmice cu pumnii înfipţi în aluatul din trocuţă, până considera că acesta este bine frământat, probabil cu preţul broboanelor de sudoare. Pe mine, momentul acesta ritualic mă indispunea, nu numai fiindcă mă trezea de dimineaţă, ci şi pentru că ştiam ce urmează: trebuia să curăţ trocuţa (cioplită din trunchiul unui copac), în care fusese frământată pâinea, de resturile de aluat, operaţie care nu-mi plăcea. În plus, într-un colt al trocuţei, probabil din cauza unor lovituri, se făcuse o gaură, pe care Tata o astupase cu o bucată de tablă zincată, loc care era şi mai dificil de curăţat.

În timp ce aluatul dospea corespunzător, Mama sau Tata ardeau cuptorul pentru pâine (un cuptor a cărui boltă o făcuse mătuşa Anicuţa, pricepută la aşa ceva). Adesea mă chemau şi pe mine, somnoros nevoie mare, să mai arunc câte un vreasc în gura cuptorului.

Pâinile, cam cinci la număr, să ne ajungă pe o săptămână, erau mari şi gustoase. Imediat ce le scotea, bătea partea arsă cu mestecătorul de mămăligă, apoi le da cu răzălăul, pentru a le face moi şi apetisante. Asemenea pâini nu mai găsesc, acum, decât la Brutăria Şoiom, din Luduş. După scoaterea pâinii, Mama introducea în acelaşi cuptor, care mai păstra încă o căldură potrivită, clasicele lipii (“lichii”) cu varză, brânză, prune, silvoiz[2]). Cu o pană de gâscă, înainte de a le pune pe vatra cuptorului, le ungea cu gălbenuş de ou, care le dădea acestora o rumeneală aparte. Când le scotea din cuptor, le învelea într-un cenuşar, iar noi nu ne puteam atinge de ele imediat (ca şi de pâine, de altfel), trebuia să aşteptăm puţin, “ca să meargă la Dumnezo”, ne spunea Mama. Abia după aceea le mâncam, eu alegând, ca de obicei, lichiul cel mai subţire şi cu varză mai multă (după ce a apărut fratele meu, Nicuşor, îi lăsam lui această favoare).

Când se începea o pâine mare, Tata făcea cu un cuţit, pe partea care stătuse pe vatră, semnul crucii, după care tăia câteva felii (strujele). Pâinea ne ajungea pentru o saptămână, cum spuneam, iar spre final, când aceasta se întărea (nu existau pe vremea aceea pungi de plastic, care o puteau feri de întărire), Mama făcea obligatoriu o zamă, în care pâinea uscată se dumica, astfel încât putea fi mâncată.

Vara era mai uşor, pentru că apăreau legumele (ceapa, ridichile, castraveţii – apariţia primului castravete era un eveniment! –, apoi roşiile (porodiţăle), fructele (prunele, perele şi merele de de vară). De multe ori, cinam prune cu pâine, ca să nu mai vorbesc de produsele lactate (caş, urdă, brânză). Imediat după înfiinţarea GAC-ului, puteam merge la grajd cu o oală, după un litru de lapte, care nu trebuia plătit pe loc (eram trecuţi doar pe o listă), ci la primirea puţinilor bani pentru zilele-muncă efectuate. Laptele de vacă fiert cu mămăligă a rămas o mâncare preferată de-a mea. De altfel, mămăliga îmi plăcea foarte mult, încât Tata mă poreclea nu “mămăligaru” (ceea ce ar fi fost prea zeflemitor), ci “moldoveanu”, ştiind că în Moldova se consuma multă mămăligă.

A doua secvenţă de care îmi amintesc, apropo de mâncare, se referă la momentul îndopării raţei. De obicei acest lucru se întâmpla toamna. Raţa era îndopată cam două-trei săptămâni, exclusiv cu porumb “de an” (deci nu din cel al anului în curs!) şi apă. Mă uitam la biata pasăre, dar şi la biata Mamă, care se aşeza în mijlocul casei, întinzându-şi picioarele peste raţă, pentru a avea ambele mâini libere: cu mâna stângă îi deschidea ciocul, iar cu dreapta îi îndopa sărmanei raţe grăunţe cu de-a sila. Acest ritual se petrecea de două ori pe zi. Când raţa era “grasă”, urma momentul mult aşteptat: tăierea raţei şi pregătirea mâncării mele preferate: mămăliguţă cu jumeri de raţă! După moartea Mamei, mama-soacră Ina reface această tradiţie la care ţin foarte mult. Toamna alerg ca nebunu’ prin magazine, după raţă îndopată, şi găsesc raţe aduse din Ungaria. Nici raţa, nici reţeta nu-s ca acelea din copilărie, dar ce mai e ca odinioară?

Îmi trec apoi, prin faţa ochilor, diverse imagini cu ea. Trebuie să fi fost încă tânără, pentru că mi-o amintesc în faţa oglinzii, împreună cu Olimpia, verişoara mea, „pudărindu-se” amândouă, înainte de jocurile duminicale, de mersul la biserică sau la vreo nuntă ori alt eveniment („pudărelele” se rezumau la o hârtie creponată, de culoare roşie, cu care Mama şi Olimpia îşi înroşeau pomeţii obrajilor).

Mamei îi plăceau destul de mult ţifrăşagurile (de la magh. cifraság), adică ornamentele, podoabele etc. Pereţii căsuţei în care am crescut aveau, pe lângă câteva icoane, numeroase cusături cu texte potrivite. Îmi amintesc două: „Pe soţul meu nu l-am văzut beat/ Nu-mi pare rău că m-am măritat!” sau „Mâncarea-i delicioasă (de fapt scria deliciosă!), viaţa-i fericită,/ Scumpa mea soţie, sunt fericit cu tine!”

Când ne-am făcut a treia casă, a umblat prin Bichiş şi Ozd, pentru a căuta o casă pe care să  o ia drept model. A găsit una cu veranda având un colţ rotunjit, ceea ce le-a creat multe probleme meşterilor (de la fundaţie până la zidit şi tencuit, pentru că era mai greu să faci un colţ rotunjit decât unul drept). La fel, a adus nu ştiu din ce sat un zugrav, cară să ne zugrăvească aşa cum nu mai era la nimeni!

Ca model de poartă, a preluat modelul portii mătuşii Floarea din Luduş: patru semicercuri întruchipând soarele cu raze, acestea vopiste cu galben, iar restul cu albastru, precum cerul. Deasupra era un acoperiş din tablă zincată, şi acesta cu un fel de franjuri pe margini. Nimeni nu mai avea aşa ceva în zona noastră.

Ce a spus un vecin, după ce a văzut poarta: „Poa să fie poarta lu’ Iozefa ca soarele de pe cer, că tot nu intră vacă pe ea!” – o altă dovadă a caracterului invidios al năndrenilor). Vaca era un simbol al opulenţei, iar ai mei nu mai aveau vaci, după ce li se luaseră de către GAC.

Gustul Mamei desigur că se mai schimba, în funcţie de vremuri. Cea de-a doua casă făcută de Tata, din lemnele unui grajd împărţit cu mătuşa Anicuţa, avea acoperişul cu fundoaie la margini, sub formă de triunghi, cum aveau casele ţărăneşti tradiţionale. Cred că tot Mama trebuie să îşi fi impus această formă, întrucât cea teşită spunea că seamănă cu un capac de copârşău (sicriu)! A treia casă, cea care există şi în prezent, cea cu un colţ rotund al verandei, are tocmai această formă la capete!

Mi-o amintesc apoi venind la Cluj, până nu am avut maşină, încărcată cu tot felul de bunătăţi, iar eu o aşteptam la gară, ajutând-o să coboare greu din trenul cu scara mult mai înaltă decât nivelul peronului. Uneori mă ruga să o duc la un doctor, dar la unul „care vorbeşte frumos”, ceea ce evident că făceam (aşa m-am nimerit odată, la Clinica cu plată, la doctorul Boeriu, soţul Etei Boeriu, poetă căreia Doina i-a dedicat o teză de doctorat, publicată ulterior sub formă de carte).

Fiind militar în termen, la UM 01352, din localitatea Corbu, Jud. Constanţa, m-am pomenit într-o zi cu ea la poarta unităţii, impreună cu Nicuşor, fratele meu, şi cu Tăvişor, nepotul de văr.

În fine, nu uit vizita pe care mi-a făcut-o în 23 decembrie 1989, traversând pe jos Parcul Central, noaptea, ca să ajungă în Mănăştur, unde locuiam, să vadă dacă suntem bine, în vâltoarea Revoluţiei (fratele meu, Nicuşor, era militar în termen la Cluj, la trupele de Securitate).

Nu uit apoi ce i-a spus unei femei din compartimentul de tren cu care călătoream amândoi, nu mai ştiu unde, poate doar la Târgu Mureş: „De acum, noi trăim doar pentru copii!”. O afirmaţie deosebit de profundă, pe care aveam să o regăsesc în Memoriile lui Mircea Eliade!

A murit în iunie 2008, la vârsta de 78 de ani, având parte de o înmormântare aşa cum şi-ar fi dorit-o (vreme frumoasă, coroane foarte numeroase, lume multă din satele din jur şi din Luduş, o pomană cum nu cred că se mai făcuse în sat etc.).

La înmormântare, fiind foarte îndurerat, am avut senzaţia că se prăbuşeşte cerul peste mine. Numai că – aşa cum spune Ion Agârbiceanu, în romanul Strigoiul, pe care tocmai îl citesc –“doctorul tuturor durerilor – vremea – vindecă multe”.



[1] ocoş, adj. – isteţ, deştept

[2] silvoiz, s.n. – magiun.

Mergi sus