Vasile V. Filip, “Însemnări de-a lungul vremii (Ale unui dascăl greu de mulţumit). I, (1998-1999)”.

                                                         

Un autor cu nume americanizat: Vasile V. Filip

Un autor cu nume americanizat: Vasile V. Filip

A apărut recent un volum al fostului meu coleg de facultate şi de grupă, Vasile V. Filip, Însemnări de-a lungul vremii (Ale unui dascăl greu de mulţumit). I, (1998-1999). Cu o prefaţă de Ilie Rad, Editura Charmides, Bistriţa, 2021.

Colegul şi prietenul meu mi-a făcut onoarea să-mi solicite o prefaţă la carte – pagini de jurnal, aferente anilor 1980-1999.

Am citit cartea cu multă plăcere şi cu mult folos intelectual, pentru că am aflat informaţii noi (cum ar fi, de pildă, faptul că Sadoveanu şi-a pus semnătura, în calitate de preşedinte al Marii Adunări Naţionale, pe actul de condamnare la moarte al unui ţăran, care s-ar fi opus colectivizării), sau am găsit ecouri ale unor programe TV (de  la emisiunea ”Tentații culturale”, autorul  a rămas cu o maximă a zilei, demnă de reținut: ”Suma totală a nenorocirilor, care nu ni s-au întâmplat încă, se numește fericire.”).

Dar iată textul prefeţei.

După ce am scris prefaţa, i-am repetat lui Vasile întrebarea pe care Zarifopol i-o pusese lui Caragiale, în urma unui studiu critic: “Nu ţi se pare că te prea laud?”

Răspunsul a fost similar celui dat de Caragiale: “Nu mi se pare!”

Vă invit să căutaţi şi să citiţi cartea (şi, dacă aveţi timp, şi prefaţa)!

                                                           Prefaţă

În cunoscuta sa carte, Uşa interzisă, redactată sub formă de jurnal (Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 144-145), Gabriel Liiceanu scria, la 3 octombrie 2001: “Senzaţia pe care ţi-o dau oamenii care ţin jurnal. Spre deosebire de ceilalţi, ei simt mai tare că mor şi încearcă să fixeze timpul: timpul lor, pe care îl decupează, îl ţin în braţe, îl mângâie şi pe care îl depun cu grijă undeva, pe un pat de hârtie, ca şi cum acolo el ar fi sustras propriei sale curgeri, pus într-un seif, la o bancă a eternităţii. Ceea ce-i distinge pe aceşti oameni este că ei ies din viaţă însoţiţi de comentariul ei. Spre deosebire de ceilalţi, ei se retrag din viaţă zgomotos. Un autor de jurnal se duce la moarte făcând tapaj, gesticulând, explicând, justificându-şi trecerea pe aici, crezând oarecum că el va scăpa de deznodământul bine ştiut, dacă va expune mai convingător felul în care şi-a întrebuinţat timpul: cum a respirat în cutare zi, cum se învolbura apa pe care a privit-o, ce vise a visat, ce oameni a întâlnit şi ce i-a spus unul sau altul, ce cărţi a scris şi cum trebuie înţeleasă «opera lor». Senzaţia că ei se bat pentru fiecare zi a lor şi că, răstignind efemerul pe o foaie de hârtie, vor continua să trăiască propunând celorlalţi, în locul vieţii lor irepetabile şi finite, masca ei mortuară, mulajul în ghips şi bronz al gândurilor, emoţiilor  şi vanităţii lor.”

Mi-am amintit de aceste gânduri, ale unei lecturi mai vechi, citind paginile de jurnal ale fostului meu coleg de facultate şi de grupă, Vasile V. Filip. Statutul acesta de colegi ne-a oferit ocazia de a petrece sute de ore împreună (ore de curs, de excursii, de şedinţe, de activităţi culturale şi discoteci, de practică pedagogică, de examene etc.). Vasile a participat chiar şi la nunta mea, alături de puţinii colegi pe care i-am invitat – tot atâtea semnale că prietenia noastră se anunţa una durabilă şi fără fisuri. La terminarea facultăţii, drumurile noastre s-au despărţit, fiecare luând calea locului unde a fost repartizat: el la Codlea, eu la Timişoara. La întâlnirea de zece ani de la terminarea facultăţii, nu cred că am schimbat mai mult de două vorbe. Între timp, ne stabilizaserăm pe posturile de profesori: el la Bistriţa, iar eu la Cluj-Napoca. Dar comunicarea dintre noi încetase. Eu ştiam că face o excelentă carieră la prestigiosul Liceu “Andrei Mureşanu” din Bistriţa, aflasem chiar că şi-a susţinut un strălucit doctorat la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (la a cărui susţinere nu m-a invitat), susţinere despre care profesorul Ioan Cuceu, membru al comisiei doctorale, spunea că a asistat  la un  ”doctorat strălucit, cu siguranță cel mai convingător, la Universitatea din Cluj, în ultimii 10-15 ani”; iar varianta tipărită a tezei a fost “una din cele mai bune cărți etnologice din ultima vreme, scrisă de un profesor de liceu din Bistrița, credeți-mă, am <<păscut>> multă carte de specialitate de treizeci de ani încoace”. Ştiam şi că şi-a publicat teza de doctorat (Universul colindelor româneşti – în perspectiva unor structuri de mentalitate arhaică), în anul 1999, pe care susţine că mi-a trimis-o, dar eu nu am primit-o. Din 1992, eu am editat revista Excelsior, dedicată învăţământului preuniversitar, iar colaboratorul meu de la Liceul “Liviu Rebreanu” era Daniela Fulga, nu Vasile, deşi el susţine că distribuia revista şi îşi încuraja elevii să participle la concursurile publicaţiei.

În 2019, eu am iniţiat şi organizat (împreună cu doi colegi clujeni) revederea de 40 de ani de la terminarea facultăţii, când am retrăit, alături de o parte a foştilor noştri profesori, clipe ale îndepărtatei noastre studenţii. Ne-am regăsit atunci cu Vasile, am cunoscut-o pe Ioana, soţia lui (personaj important al jurnalului!), i-am făcut, împreună cu Doina, soţia mea, şi cu Simion Răchişan, coleg de facultate şi prieten comun, o vizită la noua lor casă din Feldru. Am făcut schimb de cărţi (despre două dintre cărţile mele, Lică – numele lui de alint – a scris cronici obiective şi comprehensibile), iar eu l-am lămurit să îşi facă dosarul pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor. Apoi a devenit coautor la volumul profesorului nostru, Ion Vlad, Alternative la memorii (2018), coordonat de mine, prin care ne-am omagiat dascălul, la împliniea vârstei de 90 de ani.

Am arătat detaliat povestea relaţiilor dintre noi – relaţii tipice pentru felul de a fi al lui Vasile – , ca un preambul la prezentarea propriu-zisă a jurnalului său, în care a recunoscut că s-a înstrăinat voit, între altele, nu doar de oraşul studenţiei sale (”o şansă de a reveni în oraşul studenţiei mele, altădată atât de drag, de care m-am înstrăinat însă – o simt – iremediabil”), ci şi, implicit, de foştii lui colegi.

Nu pot să nu spun cât de uluit am fost, aflând că Lică ţine un jurnal, cu o anumită consecvenţă, de mai bine de 23 de ani! Din cele 23 de carnete (tip agendă), însumând circa 5000 de pagini, autorul, parcimonios, oferă acum, spre publicare, doar  însemnările primilor doi ani (1998-1999), avertizându-ne că restul de 4700 de pagini şi cele care se vor mai scrie “nu se vor face publice, cel puţin în timpul vieţii mele”.

Coperta cartii

Coperta cartii

La întrebarea de ce a scris şi scrie Fasile V. Filip un jurnal, răspunsul este uşor de dat, după lectura acestuia: nu pentru “a se duce la moarte făcând tapaj, gesticulând, explicând, justificându-şi trecerea pe aici, crezând oarecum că el va scăpa de deznodământul bine ştiut, dacă va expune mai convingător felul în care şi-a întrebuinţat timpul”, cum justifica Gabriel Liiceanu ţinerea unui jurnal de către anumite personalităţi, ci din altă raţiune: lectura paginilor de jurnal îi oferă ocazia de a retrăi clipele aflate pe drumul trecerii implacabile, de a opri oarecum timpul, prin Cuvântul scris, imperativ pe care îl clama şi Goethe, în capodopera sa, Faust: “Opreşte-te, clipă! Eşti atât de frumoasă!”

Ca multe alte jurnale, şi cel de faţă se poate citi pe trei paliere. E vorba, mai întâi, de viaţa de zi cu zi, înregistrată în paginile scrise: o viaţă de dascăl, cu ore la clasă şi meditaţii particulare, cu tezele şi examenle elevilor, bacalaureatul, festivităţile de absolvire, disputele dintre colegi, în cancelarie, stresul redactării tezei de doctorat, corectura acesteia, căutarea sponsorilor potenţiali pentru publicare, lansarea cărţii într-un desăvârşit anonimat. Un mare spaţiu al jurnalului este dedicat problemelor de familie, relaţiilor cu Ioana, soţia lui, cu cei doi copii, Iulia şi Lucian, cu părinţii şi fratele (relaţii din care nu lipsesc unele momente tensionate – “certuri destul de aprinse”). Aflăm ce cărţi citeşte (la un moment dat reciteşte Robin Hood, pentru a retrăi lumea miraculoasă a copilăriei), cum se pregăteşte pentru ore, notează citate din cărţi sau ştiri şocante (de pildă, că Sadoveanu şi-a pus semnătura, în calitate de preşedinte al Marii Adunări Naţionale, pe actul de condamnare la moarte al unui ţăran, care s-ar fi opus colectivizării), ecouri ale unor programe TV (de  la emisiunea ”Tentații culturale” a rămas cu o maximă a zilei, demnă de reținut: ”Suma totală a nenorocirilor, care nu ni s-au întâmplat încă, se numește fericire.

Sunt de neuitat orele petrecute în balconul înţesat cu flori al apartamentului din Bistriţa (apartament pe care credea, dupa amenajarea lui, că nu îl va părăsi toată viaţa), plimbările cu bicicleta, cântatul la chitară, pertidele de tenis, participarea la înmormântarea unor preieteni şi cunoscuţi etc. Extenuat, nu consemnează momentul susţinerii doctoratului (“momentul de vârf al vieţii mele, din punctul de vedere al rodniciei intelectuale”), dar este încântat de micile bucurii şi satisfacţii (o fostă elevă îi va mărturisi: ”Sunteți singurul profesor pe care o să-l regret totdeauna!” ).

Foarte puţine sunt notaţiile despre marile probleme sociale şi politice ale momentului, atitudine normală pentru o fiinţă care, pe măsură ce înaintează în vârstă, se retrage tot mai mult în sine, în cochilia sa. Dar e de menţionat această consemnare sintetică a evenimentelor sociale şi politice din imediata apropiere: “Pe de altă parte, în jur – frecvente dezastre și prăbușiri, individuale, dar și ale cadrului general: a economiei naționale (șomaj, salarii mici, greve), a sistemului tradițional de valori morale, a respectului pentru școală, pentru cercetare, pentru cunoașterea de tip științific. Există o criză de autoritate (morală, mai ales) și derută pe toată linia, căreia noi, românii, nu i-am găsit până acum decât ”soluția” replierilor pe plan individual, cu care ne-a obișnuit și ne-a înzestrat o întreagă istorie: piară lumea, dar eu să supraviețuiesc, mie să-mi fie bine, un pic mai bine decât vecinului (colegului); iar după mine – potopul! (7 ian. 1999). Comentând o variantă a poemului eminescian, mai puţin cunoscut, Muşatin şi codrul, observă că “n-a dat nimeni mai armonios glas nevoii românului necăjit de a se pierde de sine; nevoii de discretă și fericită topire, de absorbție în stihia calmă a naturii”, motiv pentru care transcrie integral varianta poemului respectiv, ale cărui ecori vor persista mult timp în conştiinta sa. “Știu că n-am fost făcut pentru arenă, că n-am fost niciodată ceea ce se cheamă «un luptător». Rezonez mult mai adânc la chemarea anonimatului, a eminescienei dizolvări de sine și la «gnomi» de felul «Te-or întrece nătărăii / De ai fi cu stea în frunte».(7 martie 1999). Iar moartea unui prieten îi prilejuieşte această reflecţie: Parcă de la moartea lui Iulius încoace sunt mai convins că fiecare zi în care respir și văd lumina soarelui trebuie privită ca un dar nesperat.” (6 august 1999).

De altfel, autorul şi spune că este “mereu tentat să consemneze aici nu atât gânduri, cât stări; gândurile ar putea fi reluate, refăcute, dar «stările» sunt prin excelenţă trecătoare, alunecoase, unice: le prinzi în momentul respectiv sau nu le prinzi deloc.”)

Ca etnolog specializate, evident că sunt consemnate toate sărbătorile de peste an (Crăciunul, Paştile, Sf. Maria, Ziua Crucii etc.), uneori cu amare notaţii privind propria persoana: ”Dimineață – emisiunea cu Valeria Peter Predescu pe Ard Sat; prilej de reflecții pe tema marginalizării mele, în mare parte auto-imputabilă. Pe locul I – timiditatea, sensibilitatea mea retractilă; pe II (măcar) – abstractizarea, conceptualizarea aceluiași teritoriu de preferință (etnologia), astfel încât, în noul peisaj arid, nu mai poți fi urmat. Folclorul a fost pentru mine un domeniu al simțirii, un dat natural care, în ce mă privește, e atât de puternic, încât m-am străduit mereu să-l «înving», să-l «exorcizez». Rezultatul – singurătatea, care, la rându-i, generează o modificare a stratului afectiv inițial: sentimente din ce în ce mai ”personalizate», mai puțin generoase, până când totul se convertește într-o iritare cvasi-permenentă, într-o tensiune eu-lume. Ce-i de făcut? Să cânt, să mă reîntorc la prospețimea simțirii de copil, la o generozitate naivă – e târziu. Răsfoind Minima moralia, a lui Andrei Pleșu, pentru planificarea la a IX-a (ce noutăți incitante!), îmi reconfirm o anume scară de valori, un anume «umanism» bine așezat conceptual și, uneori, chiar comportamental. Degeaba! În afară răzbate altceva, răzbate altfel!” (5 sept. 1999).

Jurnalul câştigă în consistenţă, prin reproducerea unor alocuţiuni (la terminarea liceului de către o promoţie, unde a vorbit despre limba originară, la prezentarea unui CD, cu o antologie de colinde, interpretate de Valeria Peter Predescu). Se  mai reproduc reenzii la cartea sa despre colinde, articolul de debut în revista 22, cu o cronica la  cartea lui Andrei Oişteanu, Mithos şi logos, etc.

Al doilea palier al lecturii are în vedere propria personalitate a autorului. Din modul în care diaristul se priveşte pe sine însuşi rezultă un excelent portret al unui intelectual, care nu doar aspiră, ci trăieşte efectiv ceea ce Tudor Vianu numea “idealul clasic al omului”, cu setul de valori adecvat: modestie, bunătate, generozitate, cultul muncii, dragoste de ţară, de etnosul naţional (explicabil la un autor care şi-a dedicat o bună parte din viaţă studierii colindelor!). Impresionantă e atitudinea sa faţă de părinţi, pe care îi vede tot mai rar, tot mai înaintaţi în vârstă şi de al căror sfârşit apropiat este tot mai convins. Există o secvenţă emoţionantă în jurnal, în care fiul “rătăcit” se surprinde cu ochii scăldaţi în lacrimi, pentru că, în ultima vreme, nu şi-a mai putut ajuta părinţii la muncile câmpului. Lor, acestor părinţi din satul Chiuza, le datorează filosofa sa de viaţă, pe care ar vrea să o transmită şi copiilor săi, şi anume “să se bucure de ceea ce au, în loc să-şi dorească ceea ce nu au”. Este un principiu vechi, pe care profesorul Filip îl va fi comentat de multe ori la clasă, când îl preda pe Slavici, în opera căruia un personaj (din Moara cu noroc), spunea: “Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. E aici filosofia generală a ţăranului român: “Fă Rai din ce ai!”

Fire introverstită, contradictorie, autorul pare un veşnic nemulţumit (a se vedea şi subtitlul jurnalului!). Chiar dacă şi-a dorit, încă din anii studenţiei, un post în învăţâmântul superior, a refuzat aproape toate ofertele care l-ar fi putut duce la acest statut (inspector şcolar de specialiatte, director la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, lector titular la Universitatea de Nord din Baia Mare, director de liceu, şef de catedră etc.). Nici funcţiile politice nu l-au tentat, în ciuda ofertelor care i s-au făcut.

Dascălul “greu de mulţumit” consemnează, la un moment dat, “un destul de apăsat și grav sentiment al inutilității, al lipsei orizontului, ba chiar al iminenței sfârșitului. Niciodată astfel de sentimente n-au mai atins asemenea cote de intensitate.” (28 mai 1998).  Iar cu altă ocazie notează: “Pe de altă parte, îmi recunosc o adevărată vocație a anonimatului, a muncii umile, consecvente, nespectaculoase și nerecunoscute, decât poate de un număr mic de oameni, mai cu seamă de «oameni în devenire», precum elevii, cărora le mai poți influența devenirea, «destinul»”. (7 ian. 1999).

În fine, cel de-al treilea palier al lecturii poate fi dat de informaţiile şi impresiile despre natură şi metamorfozele ei. Aproape nu este consemnare care să nu înceapă cu starea vremii, continuând câteodată cu alternanţa anotimpurilor: “Iată-mă din nou la biroul meu, repliat după risipirea frumoasă din săptămâna trecută, petrecută la Colibița. Am avut acolo o necontenită uimire în fața frumuseții lumii, o imperioasă nevoie de a trăi nemediat această frumusețe.” (23 iul. 1999). Înflorirea corcoduşului sau a liliacului sunt evenimente importante, care merită consemnate. Iar consemnarea stării meteorologice ne aminteşte de Jurnalul lui Titu Maiorescu. Miracolul fiecărui anotimp îi smulge sentimente de exaltare, care amintesc de gândul lui Constantin Brâncuşi: “Nu vom fi niciodată suficient de recunoscători pământului care ne-a dat naştere!”

De menţionat că unele pagini au cadenţa şi armonia prozei, precum această notaţie din 14 iunie 1999: “Mă recunosc mai degrabă în primul, și nu doar în materie de moarte (care nu mă sperie foarte tare, poate pentru că nu-i problema mea, ci a celor care rămân), ci și de alegere: am știut mereu că într-o zi va trebui să aleg (de fapt, în fiecare zi facem asta), dar m-am simțit mult mai bine în toate celelate, în care râul m-a dus singur, într-o barcă fără lopeți.” Să nu ne mirăm, pentru că Vasile V. Filip a scris şi pagini de proza!

Câteva cuvinte, în încheiere, despre autenticitatea jurnalului de faţă. Aşa cum spune autorul în Argument, textele din jurnal au fost reproduce “cu o fidelitate cca 95%, completând prescurtările prea rebarbative, corectând ceea ce scăpase, eventual, de sub rigorile morfo-sintactice, adăugând vreo paranteză de microprezentare a cutărui «personaj» nou-apărut etc.”

Această manieră de publicare a unui jurnal este un lucru rar, pentru care autorul trebuie felicitat. Era evident că unele nume de persoane trebuiau anonimizate sau chiar eliminate, pentru a nu fi recunoscute, altele date doar cu iniţiale. Şi alţii au procedat la fel. În prefaţa la unul din volumele Jurnalului său, Mircea Cărtărescu a spus clar că varianta jurnalului publicat este una autocenzurată, varianta integrală putând fi dată la iveală abia  după. Despre Jurnalul lui Mircea Zaciu se ştie sigur că a fost “rafistolat”. Nici chiar celebrul Jurnal al lui Mihail Sebastian nu a scăpat de cenzură, după cum afirmă tot Mircea Zaciu, dintr-un interviu cu Titu Popescu: “Dar această «mutilare» pare să nu fie doar un «apanaj» al sistemului comunisto-ceauşist, dacă ne gândim că recent apărutul Jurnal al lui M. Sebastian ar fi fost cam hărtănit în prealabil de nu ştiu ce «înţelepţi» de la un Muzeu israelian, care urmau să «avizeze» apariţia.” (Mircea Zaciu, Departe/ Aproape, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1998, p. 254).

*

Începută cu savanta lui teză de doctorat, dedicată universului colindelor româneşti, cariera de scriitor a lui Vasile V. Filip a continuat cu numeroase volume de unic autor – cea mai recentă: Între etnologie şi literatură (2009-2019: un deceniu de publicaţii culturale, la Bistriţa şi în împrejurimi, 2019 – sau cu volume scrise în colaborare, astfel încât insolita lucrare de faţă îmbogăţeşte un palmares prestigios şi care, sunt convins, se va bucura de aprecierea cititorilor şi a criticii literare.

Ilie Rad

Mergi sus