“Vǎ ordon, treceţi Prutul!” (vineri, 22 iunie 2012)

          În urmǎ cu 71 de ani, respectiv la 22 iunie 1941, România a intrat în rǎzboiul antisovietic, iar generalul Ion Antonescu a dat Armatei Române acest ordin celebru, care a marcat intrarea României în cel de-al Doilea Rǎzboi Mondial. Sǎ ne reamintim câteva fapte.

           1. Contextul social-politic. La câteva zile după înfrângerea rebelinii legionare, generalul Ion Antonescu formează un nou guvern, în care au intrat 25 de militari şi 8 civili.

           Ion Antonescu (născut la Piteşti, la 2 iunie 1882 – m. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava), provenea dintr-o familie burgheză cu tradiţii militare. A absolvit şcolile militare de la Craiova şi Iaşi, apoi Şcoala de Cavalerie (în 1904) şi Academia Militară de la Saint-Cyr (în 1911), ca şef de promoţie. Ca sublocotenent, Antonescu a luat parte la represiunea răscoalei ţărăneşti din 1907, din zona oraşului Galaţi, unde “dăduse ordin, fără a mai aştepta avizul superiorilor, să se tragă în răsculaţi. Apoi, în fruntea secţiilor lui de artilerie, parcursese întregul judeţ, înabuşind răscoala. Pentru sângele pe caare îl făcuse să curgă, ca şi pentru culoarea părului său, i se spunea Câinele roşu” (Simion, 1976, p. 12-13). În 1913 a participat la luptele celui de-al Doilea Război Balcanic din Bulgaria, primind cea mai înaltă decoraţie militară românească. Pe durata luptelor de pe frontul de răsărit al primului război mondial (1916-1918), Antonescu a avut funcţia de Şef de stat major al Mareşalului Constantin Prezan, fiind creatorul planurilor de apărare cu succes a Moldovei în faţa invaziei trupelor germane conduse de Feldmareşalul Mackensen, din a doua jumătate a anului 1917, însuşi mareşalul Averescu recunoscându-i, în memoriile sale, meritele avute în această poziţie. După război a fost ataşat militar la Londra şi Paris, apoi comandant al Şcolii Superioare de Război, între 1927-1930 (instituţie devenită, după 1989, Universitatea Naţională de Apărare. În galeria comandanţilor acestei şcoli, este şi portretul său, dar cu precizarea “criminal de război”.) Din 4 septembrie 1940 până la 23 august 1944 a fost prim-ministru al României şi apoi şef al statului (conducator al statului). Antonescu a luat decizia de intrare a României în cel de-al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941), de partea şi sub comandamentul Germaniei, în primul rând pentru redobândirea teritoriilor pierdute.

A fost executat, prin împuşcare, la 1 iunie 1946, în urma unui proces cu sentinţa dinainte ştiută, asemănător, în anumite privinţe, cu procesul la care Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte. Regele Mihai putea să îl graţieze, dar ministrul de justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu, l-a sfătuit să nu o facă. Peste câţiva ani, Pătrăşcanu însuşi va fi ucis, din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În 1941, fără Parlament, Antonescu deţinea puterea legislativă şi executivă. De asemenea, el controla şi justiţia (inamovibilitatea judecătorilor fusese suspendată în octombrie 1940). Aşa cum avea să declare şi la procesul din 1946, el nu a avut un partid politic care să îl susţină, fiind nevoit să se sprijine pe un “regim autoritar”.

În privinţa presei, Antonescu i-a stabilit rolul în felul următor: “Presa e colaboratoarea zilnică a guvernului. [...] Rolul cenzurii este acela de a pune de acord cuvântul scris sau rostit cu directivele oficiale. Critica de natură constructivă e [...] dorită de guvern.” (apud Giurescu, 1998, p. 264).

Ca să-şi legitimeze regimul, Antonescu a organizat, în 1941, două plebiscite, cu vot deschis şi oral, la urne existând liste separate pentru cei care urmau să spună NU. Rezultatul a fost cel scontat: 99,99% voturi DA, la primul plebiscit, şi aproximativ 99% la cel de-al doilea. Aşa cum va spune Iuliu Maniu, un asemenea plebiscit “era complet lipsit de libertatea necesară manifestării opiniilor şi sentimentelor adevărate ale ţării”. Partidele politice au rămas suspendate, dar liderii lor s-au putut manifesta în voie, astfel că Iuliu Maniu şi I.C. Brătianu au comunicat cu Antonescu prin… memorii şi scrisori!. După ce trupele române au ajuns la est de Nistru, cei doi lideri au cerut în repetate rânduri retragerea acestora în ţară, dar fără succes.

Guvernarea antonesciană s-a caracterizat prin adâncirea alianţei cu Germania nazistă (“Noi ne-am aşezat pe Axa Roma-Berlin – spunea Antonescu. Mergem sută în sută şi cu cea mai mare cinste în această direcţie. [...] Neputând conta pe Anglia şi neputând merge alături de Rusia, Germania era singura forţă pe care ne puteam rezima, atât în ce priveşte sprijinul politic şi economic, cât şi în ce priveşte posibilităţile de a ne crea o reală putere armată, pe care s-o folosim la momentul potrivit, în modul cel mai corespunzător intereselor noastre.” (apud Giurescu, 1998, p. 266).

Trebuie menţionat faptul că, pe toată durata războiului, economia românească era una foarte bună, graţie şi politicii promovate de guvernul Antonescu (guvern care avea oameni deosebit de capabili, precum Mircea Cancicov, la economie, minister unde mai lucra şi Mircea Vulcănescu). Istoricii spun că prezenţa trupelor române dincolo de Nistru “a avut, totuşi, un rezultat semnificativ: păstrarea autonomiei statului român în relaţiile sale cu Berlinul. Această autonomie a făcut posibilă  întoarcerea armelor şi alianţelor în august 1944.” (Giurescu, 1998, p. 270). În plus, graţie acestei autonomii, România nu a fost ocupată de Germania (cum s-a întâmplat cu Ungaria), iar <<soluţia finala>> nu a fost aplicată în ţara noastră. România a fost una din puţinele ţări în care evreii nu au fost obligaţi să poarte “steaua lui David”.

La presiunea Germaniei, Antonescu a pus în aplicare un ansamblu de legi rasiale şi antisemite. Primele legi antisemite le aplicase Carol al II-lea (interzicerea căsătoriilor dintre români şi evrei, deşi regele însuşi trăia cu o amantă evreică, Elena Lupescu Wolf, cu care se va şi căsători, în 1947, sancţiunea pentru încălcarea acestei legi constând în închisoare de la 2 la 5 ani; evreii nu puteau dobândi proprietăţi rurale şi nu puteau purta nume româneşti etc.).

La 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescua  fost arestat în timpul unei audienţe la regele Mihai, iar România  a întors armele împotriva Germaniei naziste.

2. Peisajul mediatic. Cea mai completă lucrare scrisă până în prezent despre dictatura antonesciană aparţine istoricului Mihai Fătu: Contribuţii la studierea regimului politic în România, septembrie 1940  august 1944 (Editura Politică, Bucureşti, 1984). Analizând presa din timpul dictaturii antonesciene, trebuie spus că aceasta a funcţionat în condiţiile unui dublu regim al cenzurii: pe de o parte cenzura regimului dictatorial, pe de alta – cea a cenzurii exercitate în timp de război. La sfârşitul anului 1941, Antonescu a semnat Decizia referitoare la cenzura presei. Marian Petcu, sagace şi prolific cercetător al istoriei presei şi al cenzurii, scria referindu-se la situaţia presei din această perioadă: “Cenzura presei funcţiona pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi avea drept atribuţii: controlul presei şi al oricăror publicaţii interne, răspândite orice mijloc; controlul presei şi al tuturor publicaţiunilor străine venite în ţară prin orice mijloc; controlul tuturor textelor ce urmează a fi reperzentate în public [...] În afară de sancţiunile prevăzute în legile, regulamentele şi ordonanţele în vigoare, Cenzura Presei putea aplica următoarele sancţiuni: confiscarea publicaţiunii; avertisment public; suspendarea până la 30 de zile” (Petcu, 1999, p. 152).

La 20 februarie 1941, Antonescu s-a întâlnit cu directorii de ziare, la care s-a subliniat din nou că presa trebuie să fie “colaboratoarea zilnică a guvernului”. La 1 aprilie 1941, Subsecretariatul de Stat pentru Propagandă şi Presă devine Ministerul Propagandei Naţionale, condus de scriitorul şi ziaristul Nichifor Crainic, iar după plecarea acestuia în străinătate, ministerul a fost preluat de însuşi Mihai Antonescu, dovadă clară a importanţei pe care regimul o acorda presei. Marin Badea arată că “numai până la începutul lui septembrie 1942, guvernul condus de Ion Antonescu a elaborat şi pus în aplicare nu mai puţin de 453 de acte normative în legătură cu conduita presei.” (Badea, 2004, p. 350).

Pentru a face cunoscute opiniei publice politica guvernului, s-a înfiinţat oficiosul Viaţa, subintitulat “Ziarul de dimineaţă al tuturor cetăţenilor, cotidian politic cu foileton literar”, care a apărut în intervalul 31 martie 1942 – 20 august 1944. Directorul ziarului a fost nimeni altul decât marele prozator Liviu Rebreanu (dacă nu ar fi murit în toamna anului 1944, în mod sigur acesta ar fi fost condamnat în lotul ziariştilor care au sprijinit dictatura antonesciana!). Graţie prestigiului directorului, la Viaţa au colaborat Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, Hortensia Papadat-Bengescu, Victor Ion Popa, Claudia Millian şi alţii.

În ciuda dificultăţilor create de război, au continuat să apară publicaţiile tradiţionale: Revista Fundaţiilor Regale, Familia, Viaţa nouă, Convorbiri literare, Viaţa nouă, Luceafărul etc. Dar, aşa cum remarca profesorul Vasile Păsăila, “cele mai citite jurnale în acei ani grei pentru România au fost: Universul (Stelian Popescu), Curentul (Pamfil Şeicaru), Porunca vremii (Ilie Rădulescu), Timpul (Grigore Gafencu), Argus, la care se adăuga România ilustrată. Alături de acestea, mai putem menţiona: Vremea, săptămânal (1938-1944), sub direcţia lui Vladimir Al. Doncescu (între anii 1942 şi 1944 s-a numit Vremea războiului); Evenimentul zilei, cotidian independent de informaţie, dar şi de ştiri senzaţionale (1939-1944); Informaţia zilei, cotidian de politică guvernamentală (1941-1943; 1944), sub direcţia lui I. Ştefănescu-Gruiu şi apoi a lui Gr. Malcin” (Păsăilă, 2004, p. 205-206). Ultimul a rămas în istoria presei prin faptul că în coloanele sale Tudor Arghezi a publicat celebrul pamflet, Baroane (în numărul din 30 septembrie 1943), care îl viza pe ambasadorul Germaniei la Bucureşti, baronul Manfred von Killinger (cel care, după actul de la 23 august 1944, se va sinucide, la 2 septembrie 1944, simţindu-se vinovat, faţă de Hitler, că nu a putut anticipa evenimentele din România). De altfel, pentru pamfletul lui Arghezi şi pentru alte articole antigermane, publicate aici, ziarul va fi suprimat în anul 1943, Arghezi fiind arestat şi închis în Lagărul de la Târgu Jiu.

În ceea ce priveşte radiodifuziunea, aceasta a fost militarizată încă la 22 ianuarie 1941, pentru a se pune de acord “cuvântul scris sau rostit cu obiectivele oficiale”. De altfel, într-un articol din Evenimentul zilei (23 februarie 1941), se scria: “Presa este incontestabil una din condiţiunile statului modern, pentru că, înainte de a  fi un buletin de informaţie, ea îndeplineşte slujba de apărătoare a unei idei. De aceea, o presă dirijată în scopul aspiraţiilor naţionale se impune mai ales astăzi, când trebuie folosite toate mijloacele în stare să asigure izbânda unei singure idei: aceea a naţionalismului purificat de orice patimă… Iar cenzura, de care se leagă atâtea amintiri urâte, pentru vremea de acum este o supapă de siguranţă pentru cei care ar greşi sau cei care ar voi să greşească. În scrisul său trudnic de fiecare zi, de fiecare noapte, gazetarul va fi alături de ţară, alături de Conducătorul ei” (apud Badea, 2004, p. 349).

S-ar putea distinge trei perioade în presa acelor ani: prima începe în inuarie 1941 şi ţine până la intrarea României în războiul antisovietic, pentru redobândirea Basarabiei şi a Bucovinei de nord, iar în perspectivă, a Ardealului ocupat de Ungaria horthystă. A doua etapă ar putea fi segmentată de la declanşarea războiului, mergând până la atingerea Nistrului de către armata română, a treia etapă delimitându-se de la acest moment până la final.

După înăbuşirea rebeliunii legionare, presa a continuat să funcţionez într-un regim de drastică cenzură. Referindu-se la acest aspect, Marin Badea cita un elocvent fragment dintr-un articol al lui Ion Vinea, Arta poetică, publicat în Evenimentul zilei, în care cunoscutul poet şi ziarist vorbea despre situaţia ingrată a jurnalistului, căruia îi lipseşte libertatea de exprimare: “Atâtea priviri scrutează înţelesul textului său: de la început se cere, deci, gazetarului, să renunţe la orice subversiune şi să tindă, prin toate mijloacele inteligenţei şi ale intelectului, să prezinte publicului un singur înţeles, necum două sau mai multe. Toată arta lui constă, în momentul de faţă, să facă adevărul acceptabil, să-i atenueze agresivitatea, să-l obiectiveze, dezbrăcându-l de orice atitudine şi de sentimentalism.” (apud Badea, 2004, p. 346). Dar cenzura a mai creat ceva: complicitatea ziaristului cu cititorul, aşa cum se va întâmpla şi în timpul dictaturii comuniste: “E aceasta o lege de vremuri bune. Dificultatea gazetăriei de astăzi stă tocmai în tehnica umbrelor, în determinarea contrastelor: o rază piezişă iluminează pânzele lui Rembrandt. Bineînţeles că Rembrandt-ul gazetăresc solicită stăruitor colaboraea cititorului.” (Ibidem, p. 347). Fiind un regim de dictatură, legea trebuia aparată cu orice preţ. Aşa cum arăta profesorul Marin Badea, “actele de nesupunere din partea legionarilor şi mai ales comiterea unor crime sau doar tentative de crime erau pedepsite exemplar, inclusiv în situaţiile în care victimele erau evrei. Aşa, de pildă, doi legionari pe nume Constantin Ionescu şi Alexandru Niculescu, ucigaşii librarului Max London, au fost executaţi pe 15 aprilie 1941, aceeaşi soartă având-o legionarul Ion Teodorescu, pentru că a încercat să-l omoare pe negustorul evreu Solomon Smolache.” (Badea, 2004, p. 348).

După trecerea Nistrului, în presă au apărut anumite accente critice, exprimate însă destul de voalat, datorită cenzurii de care vorbeam. Desigur, presa comunistă ilegală a fost din start împotriva războiului antisovietic. E de notat faptul că toate publicaţiile erau obligate să sprijine efortul de război al ţării, chiar şi cele cu profil… umoristic! Iată, de pildă, cazul revistei de satiră şi umor, Păcală, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 4 februarie 1941 şi 24 februarie 1944, sub direcţia lui Virgil Slăvescu. Articolul programatic este redactat în versuri: “Să dezgheţ morocănoşii cu giumbuşuri şi minciuni,/ Să împrăştii norii grijei, ce s-a propăşit în lume,/ Dăruind cu prisosinţă duhul viu al unei glume.” De altfel, pe frontispiciul fiecărui număr, în loc de subtitlu, apăreau următoarele versuri: “La drum, române, ia cu tine/ O snoavă, două, nu uita!/ Aşa-i de veacuri firea ta/ Şi uneori îţi prinde bine!”, cărora, după intrarea României în război, li s-a adăugat încă o strofă: “Dar când la Patria Română/ Râvneşte hidra bolşevică/ Nesăţioasă şi păgână/ Ia şi o armă, că nu strică!”. În fiecare număr se reproduc scrieri umoristice semnate de I.L. Caragiale, Al. Cazaban, G. Topîrceanu, Cincinat Pavelescu, George Ranetti ş.a. Dintre contemporani sunt prezenţi Mircea Pavelescu, George Voevidca, Petre Bellu, N. Georgescu-Cocoş, Tudor Măinescu, Al. Bilciurescu, Constantin Râuleţ, Leonida Secreţeanu ş.a. O schimbare radicală în conţinutul revistei se produce începând cu numărul din 28 iunie 1941, când actualitatea politică devine predominantă (războiul, neînţelegerile dintre aliaţi, satirizarea lui Stalin, primele victorii ale Germaniei naziste etc.). Fiecare număr are un editorial care imaginează o emisiune a postului de radio Moscova, redactată într-o originală limbă româno-rusă şi având următorul final: “Păcală balşoi pezevengski gazetă. Niet credevaite şto citaite./ Desfundanie!”. Desenele şi caricaturile sunt semnate de Nicol, Aurel Petrescu, George Voinescu ş.a.

Pe măsură ce războiul continua dincolo de Nistru, regimul cenzurii a devenit tot mai dur: s-a raţionalizat consumul de hârtie, s-au desfiinţat unele publicaţii. Făcând un bilanţ al aplicării unor masuri suplimentare ale cenzurii, Mihai Antonescu afirma că aceste măsuri “au dus la suspendarea a 30 de ziare fără valoare, din care 12 cotidiane (sic!), şi 18 periodice, 4 străine şi 26 româneşti, la suprimarea a 17 mici ziare nefolositoare, suprimându-se publicaţiile obsecene şi risipa neîngăduită a publicaţiilor” (Păsăilă, 2004, p. 203). Colportarea şi răspândirea de informaţii false, alarmiste sau care puteau dăuna moralului populaţiei civile, erau aspru pedepsite. (Se spune că erau afişe cu următorul conţinut de avertizare: “Cine limbă lungă are/ Zece ani sapă la sare!)

O atenţie specială s-a acordat moralului trupelor aflate pe front, pentru care s-au tipărit publicaţii speciale: Gazeta militară, Soldatul, Santinela, Victoria, publicaţii care se adăugau revistelor militare de specialitate: România militară, Revista infanteriei, Revista artileriei, Revista marinei etc. Dintr-o excelentă carte de specialitate, Propaganda fără frontiere, de Călin Hentea, aflăm că şi marile puteri combatante au editat diverse publicaţii în limba română, pentru a influenţa forţele combatante şi populaţia civilă în sensul dorit de ele. Astfel, Germania a editat două reviste ilustrate, Signal şi Der Adler, iar italienii au tipărit şi ei o revistă ilustrată – Tempo. Pentru prizonierii români din lagărele sovietice, ruşii au tipărit publicaţia Graiul liber. În teritoriile ocupate de armata română în URSS, Transnistria şi regiunea Odessei, s-au tipărit săptămânalele Transnistria şi Bugul.

Bucuria eliberării Basarabiei şi Bucovinei, reflectată în articole şi reportaje de rpima pagină, va fi, în curând, umbrită de listele lungi ale militarilor căzuţi la datorie. Trebuie amintit aici faptul că, în teritoriile eliberate, au reapărut unele dintre vechile publicaţii ori s-au întemeiat altele noi. Astfel, în Bucovina a apărut ziarul Basarabia (1941-1944), care a editat şi suplimentul Basarabia literară. La Cernăuţi au fost editate ziarele Bucovina (1941-1944), Bucovina literară (1942-1944), Revista Bucovinei (1942-1944) sau Deşteptarea (1943-1944). Cum se vede, toate acestea şi-au încetat apariţia în anul 1944, când teritoriile recucerite în timpul războiului au reintrat în componenţa statului sovietic.

În nord-vestul Transilvaniei au fost interzise toate publicaţiile româneşti. Autorităţile horthyste au aprobat pulicarea ziarului Tribuna Ardealului (1940-1944), cu subtitlul “Organ de afirmare a românilor din Ungaria”, la care au colaborat Francisc Păcurariu, Raoul Şorban, Mihai Beniuc, Alexandru Anca şi alţii. Primul număr al ziarului (15 septembrie 1940) se deschide cu o fotografie imensă, reprezentându-l pe Horthy.

Din peisajul mediatic al timpului nu trebuie omis radioul, care a fost aservit serviciului de propagandă, cum se va întâmpla şi în timpul regimului comunist. Folosirea aparatelor de radio era limitată strict de lege (în Jurnalul său, Mihai Sebastian descrie umilinţa pe care a trăit-o, ca evreu, când autorităţile i-au confiscat aparatul de radio). Pentru a demonstra stridenţele propagandistice ale radioului, Vasile Păsăilă a citat un fragment din Jurnalul lui N.D. Cocea, care ni se pare elocvent: “Războiul, iarăşi războiul, numai şi numai războiul! Orice aş face, orice aş drege, nu pot să scap de el. Stau închis în casă. Nu primesc scrisori. Nu vorbesc cu nimeni. Pe masa mea de lucru am ridicat baricade de volume peste volume. Încerc să mă izolez îndărătul lor. Degeaba! Vecinul de peste drum are radio. În spatele casei e alt radio. Din dreapta, din stânga, prin zidurile groase totuşi ca de cetate străbat alte sunete de radio. Fanfare. Marşuri militare. Coruri sacadate ca-n pas de atac. Urletele lui Hitler. Diareele Antonescului. Lătratul nemţilor de la toate posturile invadate: Praga, Belgrad, Sofia, Atena, Bucureşti. Tăcuta mea Sighişoară de altădată zbârnâie şi sforăie din toate antenele caselor ei” (Păsăilă, 2004, p. 206).

După bătălia de la Stalingrad, tonul presei se schimbă sensibil, în sensul că se manifesta tot mai evident opoziţia faţă de regimul antonescian, publicându-se ştiri despre marile cotituri ale războiului, cum a fost debarcarea trupelor anglo-americane în Normandia (6 iunie 1944). La 10 august 1944, România liberă, aflată încă în clandestinitate, a publicat declaraţia de constituire a Blocului Naţional Democrat, care, împreună cu aramata şi cu Regele Mihai, vor acţiona pentru arestarea mareşalului Antonescu, hotărât să continue războiul alături de Germania, în ciuda semnalelor tot mai clare că dezastrul acesteia este aproape. Dictatura antonesciană se va sfârşi, dar locul ei va fi luat de o altă dictatură, cea comunistă, care se va dovedi cea mai lungă din istoria României: peste patru decenii!

3. Concluzii. În aprecierea rolului jucat de Ion Antonescu, merită reprodusă concluzia unui mare istoric, Dinu C. Giurescu: “A fost Ion Antonescu <<al treilea om al Axei>>? Mareşalul a fost, de fapt, omul ţării sale. A luat conducerea într-un moment când liderii politici români cu autoritate n-au voit să preia guvernul. A condus echipa necesară raporturilor de forţe din anii 1941-1944. Are meritul, în condiţiile-limită ale celui de-al Doilea Război Mondial, de a fi păstrat autonomia statului român, cu întocmirile şi instituţiile sale fundamentale. Are meritul de a fi salvat de la <<soluţia finală>> viaţa a circa 350 000 de evrei români. Poartă răspunderea deportării evreilor basarabeni şi bucovineni în Transnistria, din care cel puţin 108.710 au pierit acolo. Poartă răspunderea războiului” (Giurescu, 1998, p. 271).

Bibliografie

Petcu, Marian, Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, Polirom, Iaşi, 1999.

Rad, Ilie, Păcală, în Dicţionarul general al literaturii române, P/R, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, p. 119.

Simion, A., Regimul politic din România în perioada sept. 1940 – ian. 1941, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1946.

Ordinul de zi cǎtre armatǎ semnat de generalul Ion Antonescu (22 iunie 1941)

OSTAȘI,
V-am făgăduit, din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale, să vă duc la biruință; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.

OSTAȘI,
Vă ordon: treceți Prutul!
Zdrobiți vrăjmașii din ăsărit și miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.

OSTAȘI,
Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare, ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte! Fiți mândri că veacurile ne-au lăsat aci strajă dreptății și zid de cetate creștină. Fiți vrednici de trecutul românesc.

OSTAȘI,
Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii. Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria, camarazilor nostri. Ei luptă pe pământul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii. Fiți vrednici de cinstea pe care v-au făcut-o istoria, Armata Marelui Reich și neîntrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTAȘI,
Înainte! Să luptați pentru gloria Neamului! Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri! Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă și a lui Ștefan cel Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu.
Să luptați pentru dezrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea! V-o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.

OSTAȘI,
Izbânda va fi a noastră. La luptă!
Cu Dumnezeu înainte!

Comandant de căpetenie al Armatei:
GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941

Mergi sus