Tudor Gheorghe şi poezia “Epigonii”

Tudor Gheorghe

Tudor Gheorghe

Sunt un fan al maestrului Tudor Gheorghe. Îi urmăresc spectacolele încă din studenţie şi nu cred că am ratat, de-a lungul a 40 de ani, vreun concert al domniei sale (poate doar în timpul stagiului de la Timişoara să fi sărit peste vreunul). Pentru spectacolul Risipitorul de frumuseţi, din martie anul curent, am cumpărat deja opt bilete, pentru mine şi familia mea. Aşa cum eu sunt “invidios” pe înaintaşii mei, care au putut audia concertele Mariei Tănase sau ale lui George Enescu, de pildă, şi urmaşii mei mă vor invidia, că i-am putut asculta pe marii artişti contemporani, Tudor Gheorghe sau Gheorghe Zamfir!

Îmi amintesc cât de fascinat am fost, în 1977, când a apărut discul Cântece de dragoste de ţară, în care i-am redescoperit, graţie muzicii domniei sale, pe Ion Horea, Al. Macedonski, Ioan Neniţescu, Mihai Beniuc, Adrian Păunescu, Romulus Vulpescu, Virgil Carianopol, dar şi pe Tudor Gheorghe însuşi, în calitate de poet (Râuri este un poem absolut magistral). Apropo de titlul discului: dacă iubirea de ţară înseamnă naţionalism, da, atunci şi eu sunt naţionalist!

De-a lungul anilor, la concertele la care participam, am observant două lucruri: fiecare spectacol avea o temă nouă (cântece de dragoste, de primăvără, de toamnă, colinde de Crăciun, muzică lăutărească autentică etc. ), iar spectacolul era tot mai complex (maestrul era acompaniat de o orchestră simfonică, de un impresionant cor etc., dirijorul fiind, în ultimii ani, compozitorul şi orchestratorul Marius Hristescu). Îmi dădeam seama că artistul lucra la un concert precum un scriitor la o carte: cu atenţie la ansamblu, dar şi la detalii.

La un spectacol de la Cluj-Napoca, maestrul Tudor Gheorghe a spus un lucru care m-a făcut să îl îndrăgesc şi mai mult: anume că vrea să îi împace, în postumitate, pe unii poeţi certaţi în timpul vieţii (Macedonski şi Eminescu, Lucian Blaga şi Mihai Beniuc ş.a.), revalorizând astfel, în conştiinta tinerilor, poezia româneascâ notabilă.

Recentul spectacol, Degeaba 30, văd că a produs nemulţumirile unora, care i-au adus două acuzaţii artistului: că ar fi nostalgic după regimul comunist şi că ar ignora realizările României postdecembriste. Să analizăm puţin acuzaţiile.

Un om al cărui tată a fost închis de comunişti, domnia sa însuşi având interdicţia, la un moment dat, să mai apară singur pe scenă, ei bine, un astfel de om nu poate fi nostalgic după acel regim.

Cât priveşte a doua acuzaţie, şi aici este o neînţelegere. Maestrul a spus şi la spectacolul de la Cluj-Napoca: nu neagă realizările României postdecembriste, ci anumite neîmpliniri: disperarea celor 5 milioane de români, care şi-au părăsit ţara, lipsa unei perspective pentru tinerii de azi, atacarea, sub valul globalismului şi al corectitudinii politice, a ideii de patriotism, de naţiune, a unor instituţii precum biserica, familia tradiţională etc. Sau, cum zice acad. Ioan-Aurel Pop într-un interviu: “nesiguranta zilei de mâine, fluiditatea legilor, schimbarea deasă a şefilor, corupţia, instituţii slabe, lipsa de perspectivă etc.”

În expresia “degeaba 30” e vorba de o exagerare artistică, hiperbolizantă, pe care o întâlnim, de pildă, şi la Eminescu, în celebra-i poezie, Epigonii: “Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/ Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;/ Dumnezeul nostru: umbra; patria noastră: o frază;/ În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;/ Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”. Şi aici este, aşadar, o exagerare, pentru că în 1870, când a fost publicat poemul Epigonii, erau în plină forţă creatoare Alecsandri şi Coşbuc, ca să dăm doar numele a doi poeţi.

Maestrul Tudor Gheorghe, ca un înţelept, a dat următoarea declaraţie pentru ziarul Adevărul: “Nici măcar nu le resping, nu le iau în seamă (opiniile denigratorilor, n. I.R.). Nu mă interesează prostiile pe care le debitează ba unul, ba altul. Nu mă ating. E aşa de normal. Fiecare om are părerile lui. Te laudă mulţi şi te înjură puţini. Dacă nu exista nicio reacţie, mi se părea ciudat. Dar bravo lor! Eu cred în ce am făcut şi nu numai eu. O vorbă frumoasă: câinii latră, caravana trece. Dacă ăsta e limbajul lor, să fie sănătoşi. Eu sunt mai delicat.“

Eventual, să le amintească detractorilor versurile lui Eminescu, din poezia Criticilor mei: “Critici voi, cu flori deşarte,/ Care roade n-aţi adus…”

Mergi sus