Trei întâlniri cu filosoful Constantin Noica

 În 1976 eram student în anul I la Facultatea de Litere, când, la un curs, profesorul Ion Vlad a invocat numele lui Constantin Noica, în legãturã cu care îşi exprima regretul cã „a scris puţin”. Nu auzisem pânã atunci de Constantin Noica, iar de citit se-nţelege cã nu citisem nimic din creaţia acestuia. De altfel, abia în anii ’70 Noica va reveni spectaculos în literaturã şi filosofie, dupã o „tãcere” de mai bine de un sfert de veac, tãcere despre a cãrei cauzã nu ştiam atunci nimic (ultima carte publicatã, înainte de arestarea sa, era Douã introduceri şi o trecere spre idealism, 1943). Într-adevãr, în 1969 apare eseul Douãzeci şi şapte de trepte ale realului, dupã care vor urma: Rostirea filosoficã româneascã (1970), Creaţie şi frumos în rostirea filosoficã româneascã (1973), Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Despãrţirea de Goethe (1976), Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc în cumpãtul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan (1978), Povestiri despre om. Dupã o carte a lui Hegel (1980), Devenirea întru fiinţã (1981), Trei introduceri la devenirea întru fiinţã (1984), Scrisori despre logica lui Hermes  (1986) etc.

          Nu-mi amintesc cine mi-a dat adresa din Bucureşti a filosofului, unde i-am scris imediat. Pe atunci aveam ambiţia de a organiza la facultate un ciclu de conferinţe şi întâlniri cu cele mai mari personalitãţi ale momentului (am trimis scrisori în acest sens lui Al. A. Philippide, D. D. Roşca, Anton Dumitriu, Ion Jalea, Corneliu Baba, David Prodan, Al. Dima, Ion Biberi, Edgar Papu, Liviu Rusu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Ion Zamfirescu ş. a.). În orice caz, la puţin timp dupã scrisoarea expediatã lui Constantin Noica, am primit de la acesta, pe adresa cãminului „Avram Iancu”, unde stãteam, un rãspuns neaşteptat (care se publicã mai jos). Aşa s-a înjghebat un dialog epistolar, soldat, în cele din urmã, cu invitaţia de a merge la Pãltiniş, la o datã pe care am stabilit-o de comun acord.

                                                   1. La Pãltiniş

          Cum atunci eram profesor stagiar la Timişoara, am luat de acolo trenul spre Sibiu, iar buna mea prietenã şi colegã de şcoalã, Florica Dunea, a cãrei inteligenţã gãsea soluţii la orice problemã, s-a informat şi mi-a spus cu ce pot ajunge de la Sibiu la Pãltiniş, unde nu mai fusesem niciodatã.

          Era în ziua de vineri, 17 octombrie 1980, o zi de „toamnã aurie”, cum ar fi spus Sadoveanu. Din însemnãrile de jurnal fãcute atunci deduc ce mult m-a încântat acea cãlãtorie, care mi-a oferit ocazia de a mângâia cu privirea munţii ale cãror pãduri erau pradã neasemuitei frumuseţi a toamnei.

          Odatã ajuns la Pãltiniş, probabil îndrumat de cineva, m-am îndreptat spre Vila 23, unde locuia filosoful[1].

Am bãtut cu emoţie la camera nr. 4 şi am aşteptat. La puţin timp a apãrut în uşã un om uşor adus de spate şi modest îmbrãcat, pe care l-am salutat cu sfiiciune, dupã care m-am prezentat. Înainte de a-mi rãspunde la salut, Constantin Noica mi-a spus: „– Ai întârziat cu o zi, domnule Nandra!” (pe atunci semnam Ilie Radu-Nandra, de aceea şi scrisorile primite au acest nume în  formula de adresare). Am rãmas descumpãnit, fiindcã nu ştiam cum sã înţeleg aceste cuvinte: în înţelesul lor propriu sau la figurat? Pânã la urmã mi-am dat seama cã a fost vorba de o micã şi simplã neînţelegere: filosoful mã aşteptase cu o zi înainte!

          M-a poftit înãuntru. O camerã micã, aproape ca o chilie. (Doamne, eu îmi imaginam cã locuieşte într-un fel de palat, cu sãli imense, ticsite de cãrţi. Nici vorbã de aşa ceva!). Un pat cu câteva pãturi de campanie; sobã şi lemne pentru foc; alãturi, pe un scaun, un lighean; pe pat, aşezate în dezordine, câteva reviste şi cãrţi , o scrumierã cu luleaua filosofului, fişe şi cãrţi poştale (cred cã deprinderea de a scrie pe cãrţi poştale – spun asta acum – i se trãgea din anii detenţiei. Scrisul „la vedere” îl ferea de orice bãnuieli). M-a poftit sã iau loc. I-am oferit imediat un album Braque şi Aforismele şi textele lui Brâncuşi, care tocmai apãruserã în librãrii. Mi-a mulţumit pentru atenţie şi mi-a spus (spre mica mea dezamãgire!) cã albumul îl va oferi unei funcţionare de la poştã (cred cã i-a rostit şi numele), care îi transmite scrisorile şi mesajele. M-a rugat apoi sã-i spun totul despre mine: unde m-am nãscut, unde am urmat liceul; dacã am avut acolo profesori buni, dacã am în familie cãrturari, ce-am fãcut în timpul facultãţii, cum am intrat la Echinox etc. Originea socialã nu trebuie sã fie un handicap, fiindcã „voi, cei de la ţarã, Sorescu, Preda şi alţii veţi face cultura mare”. Pe urmã m-a invitat sã-i pun eu întrebãri, sã-i explic ce mã intereseazã. I-am expus, într-o formã succintã, un subiect pe care voiam sã-l dezvolt în teza mea de doctorat. Se numea Expresia glacialã în poezia eminescianã. Ideea de la care plecam era cã, în prima etapã a poeziei eminesciene, glacialul este asociat cu lumea organicã (Ex.: „Fruntea mea este trezitã de a buzei tale-ngheţ” – Venere şi Madonã), pentru ca, în final, glacialul sã se spiritualizeze şi sã se asocieze cu anorganicul (Ex.: „Ci eu în lumea mea mã simt / Nemuritor şi rece” – Luceafãrul). Ideile expuse i s-au pãrut interesante şi m-a sfãtuit sã le notez, ca sã nu se piardã, cãci oamenii, la bãtrâneţe, uitã multe din ideile care le-au venit în tinereţe. Totuşi, nu a fost prea încântat de alegerea subiectului, considerând cã Eminescu era prea „ocupat”, prea asaltat de cercetãtori.

          Ce limbi strãine cunosc? Îi spun cã în facultate am aprofundat rusa, în liceu am fãcut englezã, iar la Timişoara iau ore de limba germanã. Mi-a recomandat – spre uimirea mea – sã nu „pierd” rusa, fie şi numai pentru satisfacţia de a-i citi în original pe marii scriitori ruşi. Occidentul se intereseazã îndeaproape de cultura rusã, iar Mircea Eliade a început sã înveţe ruseşte la …60 de ani! (I-am spus cã Perpessicius s-a apucat de englezã la …80 de ani. Noica a râs). Alte sfaturi: sã citesc pe Goethe integral, cele 45 de volume putându-se citi în circa doi ani. Aş fi de acord sã traduc din Schiller, care are o singurã carte, foarte interesantã, pentru care mi-ar gãsi loc la Editura Univers? Trebuie sã mã ocup de douã-trei culturi strãine şi abia dupã aceea sã mã întorc la cultura românã. Sã-i las pe autorii români (aveam la mine o carte de Eugen Negrici, Figura spiritului creator (1978), pe care mi-o cumpãrasem de la garã), chiar şi pe…Noica şi sã studiez autori strãini. Sã încerc mai întâi un turism prin culturã, o plimbare pe marile bulevarde ale culturii, fie în ordine cronologicã, fie alfabeticã, apoi sã revin la specialitatea care mã intereseazã. Sã citesc obligatoriu Convorbirile lui Eckermann cu Goethe (acest sfat mi-l dãduse şi Liviu Rusu), dar în germanã!

          Discuţia a durat mai bine de o orã. La 7 am coborât la cinã. M-a ajutat sã-mi rezolv cazarea la hotel, apoi ne-am îndreptat spre cantinã. A venit vorba de Viaţa româneascã, din care aveam un numãr cumpãrat în gara din Timişoara (era publicatã, în nr. 8/1980, o recenzie (Gâlceava matematicianului cu lumea) la cartea lui Grigore Moisil, Ştiinţã şi umanism). Redacţia Vieţii româneşti i-a cerut mereu articole şi n-a respins colaborarea cu prestigioasa revistã. În felul acesta îşi scrie cãrţile. La masã mi-a repetat unele lucruri pe care le ştiam de-acum şi din scrisori: nevoia de a învãţa limbi strãine, de a strãbate câteva culturi înainte de a te ocupa de cultura românã, necesitatea de a începe cu Goethe, de a te întâlni în primul rând cu opera, şi abia pe umã cu autorul ei. Sã nu uitãm cã toţi marii oameni de culturã sunt, în fond, nişte autodidacţi. Sã nu ne plângem cã nu putem merge în strãinãtate, fiindcã noi avem acum cãrţile acasã, traduse. Trebuie doar sã le studiem. Generaţia tânãrã are condiţii de studiu mult mai bune decât generaţiile trecute, ameninţate şi distruse de cele douã rãzboaie mondiale devastatoare.

          A doua zi ne-am revãzut la ora 8,30. În discuţii a revenit mereu Goethe, despre care Noica spunea cã a dominat categoric spiritualitatea timpului sãu. Mi-a povestit despre autorul lui Faust cã, fiind la adânci bãtrâneţe, a invitat la masã mai mulţi prieteni, între care se afla şi Hegel. Se zice cã Goethe l-ar fi întrebat: „– Totuşi, domnule Hegel, spuneţi-mi şi mie, ce-i dialectica asta a dumitale?”. Întrebarea – comenta Noica  – a fost un fel de bombã pentru cel care se ocupase  toatã viaţa cu dialectica. Luat prin surprindere, Hegel ar fi rãspuns: „– Dialectica este spiritul de contradicţie din om, manifestat asupra lucrurilor!”. Alte idei: pânã la vârsta de 28 de ani se poate şti dacã un tânãr va face ceva în culturã. Trebuie sã încerc sã mã definesc, sã-mi aleg o specialitate, iar pe celelalte domenii sã mã mulţumesc a le stãpâni superficial. (Adevãrul e cã ezitam atunci şi nu ştiam ce urmeazã sã fac. Visam sã scriu o carte de filosofia culturii – Sfârşit de veac şi de mileniu -, pe care n-am mai scris-o niciodatã).

Timpurile nu mi-au fost prielnice. Aproape cincisprezece ani am fost nevoit sã predau acordul adjecticului cu substantivul determinat. Dar vina pentru a nu fi scris acea lucrare la vârsta maximei capacitãţi intelectuale îmi aparţine exclusiv mie. Cum îmi spunea Noica într-o scrisoare: „Dacã n-ai sã faci o ispravã deosebitã, va fi din vina d-tale”. Noi invocãm mereu cuvintele cronicarului: „Nu este omul peste vremi, ci bietul om sub vremuri”. Poate cã nu e adevãrat. În sfârşit.). Discuţia se muta de la un domeniu la altul. Datoriile mici trebuie achitate, datoriile mari pot rãmâne neachitate!, a rostit la un moment dat. „Am sã-ţi spun un lucru care are sã te surprindã, domnule Nandra, mi-a spus filosoful dupã o clipã de tãcere, dregându-şi glasul ca pentru un amplu discurs. Ai un fizic foarte potrivit pentru un intelectual. Spiritul nu sãlãşluieşte în orice trup, el îşi alege şi corpul. Sînt oameni pe care spiritul îi face frumoşi. Aşa a fost Moisil”. Compliment sau consolare? N-aveam timp de reflecţie, cãci sfaturile curgeau întruna. Sã nu alerg dupã carierã, bogãţii sau plecãri în strãinãtate. Cultura îmi va aduce toate aceste bucurii. Tocmai urmeazã sã aparã „Biblioteca de filosofie ropmâneascã”, iniţiatã cu o lucrare a lui Joja[2]. Ca sã se vadã cã în perioada interbelicã nu numai Blaga este creatorul unui sistem filosofic, ci şi alţii: Camil Petrescu, Mircea Florian, Alexandru Bogza, fratele lui Geo Bogza, Noica însuşi. Va continua lucrul la ediţia Platon, care nu a fost întreruptã. Primul volum din textele presocraticilor s-a tipãrit fãrã ca textul sã fie revizuit în prealabil, încât traducerea a ieşit prost, ar vrea sã o şteargã de pe lista traducerilor sale, pe care, în general, le-a fãcut cu multã pietate. Mã întreabã care este raţiunea intenţiei mele de a organiza ciclul de conferinţe „Mãrturia unei generaţii”, idee pe care dânsul nu o poate îmbrãţişa. În virtutea cãrui drept câţiva studenţi din Cluj obligã o generaţie sã depunã mãrturie? (Aşa cum rezultã şi din textul scrisorilor de faţã, Noica era de pãrere cã o asemenea acţiune nu-şi avea rostul). Am încercat sã-i explic mobilul iniţiativei mele şi sã-i aduc şi un argument filosofic. Se spune cã la deschiderea cursurilor sale, Kant obişnuia sã precizeze studenţilor sãi: „Din pãcate, spiritul vremii e de aşa naturã, încât nu vã pot spune tot ceea ce gândesc. Dar fiţi convinşi cã niciodatã nu vã voi spune ceva în care nu cred!”. (Ca şi Kant, profesorii noştri – aş completa eu acum – nu ne spuneau nici ei tot ceea ce gândeau, dar unii, spre deosebire de Kant, se strãduiau din rãsputeri sã ne spunã lucruri în care ei înşişi nu credeau!. Poate în înţelesul acesta aşteptam noi o „mãrturie” de la generaţia mai veche, nu în sensul de a ne da socotealã pentru faptele fãcute, cum mi se pare cã a înţeles Noica). Mi-a spus apoi cã, aflându-se în strãinãtate[3], era adesea întrebat despre starea culturii de la noi. Şi rãspundea cã situaţia nu este chiar atât de dramaticã, în primul rând datoritã publicului extraordinar de receptiv faţã de actul de culturã[4]. La unele edituri avem oameni extrem de serioşi (ca Sorin Mãrculescu, bunãoarã). Generaţia actualã este favorizatã din multe puncte de vedere: nevând posibilitatea de a face politicã, de a cãlãtori, ea îşi poate oferi tor timpul studiului. L-am întrebat ce crede: dacã Eminescu ar fi trãit 80 de ani, la ce performanţe ar fi ajuns? Rãspunsul a fost cã n-ar mai fi scris poezie, ci s-ar fi îndreptat spre alte sfere ale cunoaşterii. Nu ştiu în ce context mi-a mai spus cã Psalmii sunt scrişi sub inspiraţie divinã.

          Dupã a doua rundã de convorbiri, ne-am despãrţit extrem de cordial, fiind invitat, la plecare, sã servesc puţin coniac, „aşa, mãcar ca sã ciocnim”. M-a invitat ca peste câteva luni sã-i mai dau un semn de viaţã, adicã sã-i mai scriu.

          În aceeaşi zi am venit spre casã. La o librãrie centralã din Sibiu l-am întâlnit pe fostul meu coleg de la Echinox, Emil Hurezeanu, angajat acolo ca vânzãtor. De la un anticariat mi-am cumpãrat monografia lui Gundolf consacratã lui Goethe, despre care tocmai vorbisem cu Noica. Apoi m-am întors la Timişoara, uşor bulversat şi bucuros în acelaşi timp. Cum spunea Titu Maiorescu? Ce bine e sã traieşti o bucurie, iar ceilalţi sã nu ştie de ea! Într-adevãr, cãlãtorii din tren sau de pe troleibusele Timişoarei habar nu aveau de bucuria mea.

                                      2. În redacţia „Stelei”

 

          Conform invitaţiei din scrisoare, în ziua de 6 iulie 1981, Noica s-a aflat la redacţia revistei Steaua. Am dat mai multe telefoane la redacţie, pentru ca, în cele din urmã, sã mi se spunã cã filosoful se aflã deja acolo. Când am ajuns eu la Steaua, discuţia începuse. În camera redactorului-şef, se aflau: Aurel Rãu, Ion Maxim Danciu, Virgil Mihai, Breda Ferencz şi un student ungur de la filologie. Mi-am luat un scaun şi m-am aşezat tangent la cerc, fãrã ca prezenţa mea sã fie remarcatã, aparent, de Noica. O orã, cât a durat discuţia la care am asistat şi eu, a vorbit numai Noica. Redau în continuare, tot pe baza însemnãrilor fãcute la „cald”, câteva idei rostrite de filosof.

          Englezii ne-au dat pe linie de civilizaţie totul: electricitatea, maşina cu abur, pantalonii cu dungã etc. Pe linie de culturã ei sunt însã lamentabili. Ca şi americanii, de alfel. E foarte preocupat de soarta celor tineri, ca dovadã şi acest turneu pe care îl face prin ţarã. Vine de la Timişoara şi va merge la Craiova. S-a gândit mult la ceea ce s-ar putea face pentru tinerii înzestraţi, care vor sã se afirme prin culturã. Locuri de muncã la facultãţi, ca asistenţi, nu le poate oferi, fiindcã nu existã posturi vacante. La institute de cercetare, nici aşa, fiindcã acestea se desfiinţeazã. Pentru burse în strãinãtate nu are bani. I-a venit însã pe tren o idee genialã: sã cearã pentru aceşti tineri statutul de …„futbolişti”![5], adicã de oameni care sunt bine plãtiţi, fãrã sã facã

mare lucru! La Timişoara a şi vorbit despre acest proiect cu Augusta Anca, preşedinta Comitetului de culturã[6].

Aceşti tineri ar urma sã fie daţi pe mâna unui „antrenor”, la fiecare disciplinã, care sã-i „biciuiascã” pe elevi, aşa cum a biciuit-o Bela Károly pe Nadia Comãneci, care a atins performanţele cunoscute. Iatã câteva nume de „antrenori”: Solomon Marcus la matematicã, Şerban Ţiţeica la fizicã, Alexandru Elian la istorie. Filosofia culturii şi-ar asuma-o domnia sa. Ar fi nevoie cam de doi ani pentru a da de lucru acestor tineri, dupã care ei ar fi lãsaţi sã se descurce singuri. A adus apoi în discuţie câteva nume.

          Liviu Antonesei, de la Iaşi. L-a sfãtuit sã nu se mai ocupe cu poezia, pânã ce poezia însãşi nu se va ocupa de el. Existã azi o inflaţie de poeţi, dar, cu toate acestea, la ora actualã, în România, nu sunt mai mult de 10-12 poeţi adevãraţi. Nu poţi fi mare poet fãrã a fi om de culturã. Poţi fi un mare dramaturg sau mare romancier, dar nu poţi fi mare poet. A dezbãtut aceastã idee în articolul Subsolul lui Eminescu (care se pare cã a apãrut în Transilvania). Antonesei i-a spus cã e dispus sã poarte un dialog epistolar, dar i-a rãspuns cã n-are timp de aşa ceva. Dacã va învãţa limba germanã -  bine, dacã nu – îi va întoarce spatele.

          Mircea Scarlat, de la Bucureşti. Este autorul unei broşuri despre Miron Costin. „Ce ar fi învãţat P. P. Panaitescu din cartea dumitale?”, l-ar fi întrebat Noica. Fiindcã în lucrare e vorba doar de nişte contribuţii stilistice. L-a pus şi pe el sã înveţe limba germanã. Scarlat i-a prezentat o lucrare în patru volume, despre evoluţia poeziei româneşti, care e prevãzutã sã aparã cu ajutorul lui Manolescu, „pe care nu îl credeam aşa de superficial”. Norocul lui Scarlat este cã a obţinut o bursã Humboldt, datã de Rosetti, la sugestia lui Liviu Cãlin. Oricum, se pare cã la Viena face mai multã treabã decât Corneliu Vadim Tudor, care a venit de acolo doar cu un Mercedes.

          A venit apoi rândul celor prezenţi.

          Breda Ferencz[7]

Îl apreciazã pentru eforturile fãcute în studiul limbii latine. Se dovedeşte astfel înfrãţirea şi pe cale spiritualã între români şi maghiari. De greacã însã s-a lãsat. „De ce?” „Din cauza navetei!”  „Dar câte cuvinte greceşti ai învãţat pe tren? Cum îţi permiţi apoi sã scrii aforisme la vârsta dumitale? Cãci mai nou am auzit cã asta faci!”.

          Virgil Mihai. „Am auzit cã ştii nemţeşte şi cã l-ai citit pe Hölderlin. Dar de ce nu foloseşti ritmul în poezie? Poezia trebuie sã fie ritm, cãci totul este ritm în Univers, în cosmos, în muzica africanã. Muzica modernã ignorã şi ea ritmul”.

          Domnul Nandra. „Îmi spune cã vrea sã scrie Despãrţirea de Eminescu, dupã ce publicasem eu Despãrţirea de Goethe. Dacã era acolo, îi dãdeam un picior în fund” (reproducere fidelã – notã din jurnalul meu – I. R.). Îmi cere fotografii şi interviuri. Mã cheamã apoi sã ţin conferinţe. Aud cã i-a chemat pe Iorgu Iordan şi Alecu Paleologu. Nu asta este cultura adevãratã”.

          Studentul Toth este exclus de la acest „examen” fiindcã e student şi nu vrea sã treacã peste pragul profesorilor universitari, iar Ion Maxim Danciu nu intrã în discuţie din cauza vârstei. (De mai multe ori, în contexte pe care nu mi le amintesc, Noica a spus cã îşi pune mari speranţe în colegul meu de facultate, Gabriel Petric).

          A început apoi o discuţie generalã despre sport. L-a rugat pe Aurel Rãu sã-i publice în Steaua, la loc de cinste şi cu litere groase (nu discret, spre a trece neobservat, cum îi place sã aparã), articolul Cultura de performanţã şi sportul de performanţã. A vorbit apoi despre Dobrin, despre Ozun şi a ţinut chiar sã remarce cã nu este cu totul strãin de mişcarea sportivã[8]. În tinereţe a fãcut sport. Astãzi sportul şi-a pierdut menirea pe care o avea la greci.

          Chiar şi olimpiadele, concepute iniţial ca un prilej al înfrãţirii popoarelor, au devenit astãzi ocazie de dezbinare (poate filosoful avea în vedere Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1980, unde multe state nu au participat, în semn de protest faţã de invadarea Afganistanului de cãtre trupele sovietice). Era atât de încântat de ideea de a-i face pe câţiva tineri „futbolişti”, încât a spus: „Nu mã tem de insuccesul ei (al ideii ca atare, n. I. R.), ci de prea marele ei succes!”.

          A reiterat apoi sfaturi pe care le ştiam deja din scrisori: tinerii sã înveţe limbi strãine, şi în special limba germanã, sã nu citeascã opere, ci autori, aşa cum fãcea Cãlinescu. Sã înceapã lectura cu Goethe, care a fost, în perioada interbelicã, piatra de temelie a multor intelectuali: Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu, Alice Voinescu. Sã nu ne plângem de vitregiile sorţii. „La ora actualã, eu mã hrãnesc din ideile acumulate în cei şase ani de închisoare, între 1958-1964. Dacã aceşti ani i-aş fi trãit la Paris sau la Sorbona, ei nu mi-ar fi fost aşa de favorabili”.

          În final, s-a hotãrât ca dânsul sã înainteze domnului Rãu o listã cu tinerii care ar putea deveni „futbolişti”. A doua zi, marţi, 7 iulie, la ora 9, urma sã aibã loc o întâlnire la redacţia revistei Echinox.

                                3. La redacţia revistei „Echinox”

 

          N-am notat cine a luat parte la aceastã întâlnire, dar vor fi fost, desigur, mult mai mulţi participanţi. În timpul prezentãrilor, la pomenirea numelui meu, Noica a exclamat: „Ai fost ieri la Steaua? Te-aş fi îmbrãţişat dacã te întâlneam!”. Filosoful a repetat şi aici multe lucruri pe care le spusese la Steaua, în scrisori sau în unele articole. Voia ca demersul sãu de strângere a tinerilor dotaţi sã fie absolut legal, „fiindcã nu vreau sã mã pun rãu cu stãpânirea” (m-a uimit rezonanţa cuvântului „stãpânire”, ca sinonim pentru autoritãţi). Am notat în jurnal doar ideile cele noi. Marile probleme ale lumii de azi nu sunt nici „bombiţa atomicã”, nici poluarea, nici dezechilibrul ecologic, nici cancerul. Marile probleme sunt de ordin spiritual. De exemplu, una dintre acestea se referã la femei. De-a lungul istoriei, femeia s-a aflat atât deasupra bãrbatului, cât şi sub el. Astãzi ea vrea egalitatea cu bãrbatul. Necazul e cã femeia, spre deosebire de bãrbat, nu-şi pune întrebãri, ci se ocupã doar de rãspunsuri. Aşa se face cã femeile, cu ajutorul rãspunsurilor gata fãcute, ocupã primele locuri în facultãţi, la concursuri, chiar în posturi de rãspundere. Dupã 30 de ani, neavând putere de creaţie (decât, eventual, de procreaţie!), femeile devin inoperante. Aici e întrebarea: Care este rolul unei jumãtãţi din umanitate? Trãim un ceas splendid al culturii, de care nu ştim sã profitãm aşa cum se cuvine. În primul rând, nu mai trãim ororile rãzboiului. Pacea ne este asiguratã. Avem apoi cãrţi şi avem foarte multe traduceri (ceea ce poate fi şi rãu, fiindcã tinerii nu mai sunt îndemnaţi sã înveţe limbi strãine). Ne plângem cã nu putem merge în strãinãtate şi nu ne putem cumpãra ultima carte apãrutã. Dar nici nu mai e nevoie. Ultima carte poate fi adesea o proastã tezã de doctorat. Astãzi nu mai existã o capitalã a culturii, ci doar una politicã şi administrativã. Pentru români, capitala idealã a culturii este Sibiul[9]. Cultura francezã stagneazã de 50 de ani. Ea nu face altceva decât sã se ocupe de cinci nemţi: Marx, Hegel, Heideger, Freud şi Nietzsche. Nietzsche şi-a bãtut joc de cei care se ocupau excesiv de Hegel, numind spiritul lor „hegelein”. La noi, se constatã în prezent un fel de „blãgãialã”. Toatã lumea se ocupã acum de Blaga, fãrã sã-l cunoascã cu adevãrat. Fiindcã nu-l poţi cunoaşte cu adevãrat pe Blaga fãrã a şti limba germanã. Articolul din volumul omagial Preda (Timpul n-a mai avut rãbdare, 1982) l-a scris mai mult la insistenţele lui Eugen Simion. Preda l-a întrebat cândva: „Ce pãrere ai despre Nietzsche al meu?”. Adevãrul e cã nu citise cele câteva pagini pe care romancierul le dedicase filosofului german în Viaţa ca o pradã. A dat atunci un rãspuns improvizat. Totuşi, i se pare cã Marin Preda, cu spiritul sãu eminamente ţãrãnesc, a sesizat câteva chestiuni importante despre Nietzsche. Articolul respectiv este un fel de rãspuns post-mortem. Profesorilor din Cluj le-ar reproşa trei lucruri: cã nu se ocupã suficient de memoria lui D. D. Roşca, unul dintre cei mai mari interpreţi ai lui Hegel; cã îi face direct rãspunzãtori pentru „blãgãiala” care existã astãzi; în sfârşit, cã l-au lãsat pe Titus Mocanu sã plece din ţarã. Le recomandã sã-i invite sã ţinã cursuri pe doi mari filosofi: Sergiu Al-George şi Alexandru Surdu, amândoi ardeleni. Sã nu ne temem de rãzboi. Zeul Marte, zeul rãzboiului, s-a plictisit de bãtrâna Europã. El s-a mutat undeva prin Asia. E posibil sã mai izbucneascã alte rãzboaie, dar acestea nu ne vor afecta direct[10]. Rãzboaiele dintre popoare seamãnã cu cearta dintre douã ţaţe. Aşa cã, dacã se va certa tanti China cu tanti Rusia, noi nu vom avea prea mult de suferit. Un oarecare Bercea, tânãr de 25 de ani, a învãţat atât de bine sanscrita, încât Sergiu Al George spunea cã o ştie mai bine decât el! În curând ne va da o traducere din Upanişade. În ce-l priveşte, viseazã un fel de liceu secundar, care i se pare ideal, fiindcã liceul este cea mai frumoasã vârstã spiritualã. Ar vrea ca omul, dupã ce a trecut printr-o facultate, sã se întoarcã la acest liceu. Adicã filosoful, adâncit în meditaţia sa, sã mai înveţe puţinã fizicã, chimie, matematicã, iar matematicianul sã revinã la artã şi latinã. Napoleon a spus: „Nu accept ca o idee foarte mare sã se nascã altundeva decât în Franţa”. Heideger nu se ridicã la valoarea lui Hegel. Dupã ce i-a lãudat pe Marian Papahagi şi pe Ion Pop pentru calitatea ridicatã a revistei Echinox, i-a sfãtuit sã nu punã prea multã energie în ea, cãci o revistã este „ca un autovehicul, care merge cu drum cu tot şi nu lasã urme”. I-a mai sfãtuit pe cei doi mentori ai revistei sã nu stea în învãţãmânt mai mult de 10-15 ani, cãci o întârziere prea mare în învãţãmânt poate fi fatalã pentru spirit. Dacã noi am avea capul lui Eminescu îmbãlsãmat, aşa cum îl au unii vecini pe al altora (aluzie la Lenin, desigur!), milioane de oameni s-ar perinda anual pe la acest cap. Dar iatã, noi avem ceea ce era în capul sãu, avem miile de manuscrise ale sale, dar nu ne interesãm de ele[11]. Cineva dintre cei prezenţi – probabil Marian Papahagi, dar nu sunt sigur – l-a întrebat, spre sfârşitul discuţiei, pe ce adresã îi putem scrie în Pãltiniş. Noica a dat o replicã memorabilã, pe care eu o invoc de multe ori: „Scrieţi doar Constantin Noica, Pãltiniş, fiindcã sunt cel mai mare filosof din Pãltiniş!”.

          A fost condus la garã de cãtre Breda Ferencz, împreunã cu alţi doi colegi. La urcarea în tren, l-a asigurat pe Feri cã şi eu şi el am fost trecuţi pe lista de „sportivi” care au nevoie de un „antrenor”.

          De atunci nu l-am mai vãzut niciodatã pe marele filosof. Cred cã nici despre moartea lui (1987) n-am aflat la timp. De aceea aştept sã mai ajung cândva în staţiunea pe care filosoful a fãcut-o celebrã, pentru a depune o floare la mormântul sãu.

„Pentru oamenii tineri am oricând o fãrâmã de timp”

(Nouã scrisori de la Constantin Noica, adresate lui Ilie Rad)

          Pãstrez în arhiva personalã nouã scrisori de la filosoful Constantin Noica, datând din perioada 1976-1981. Contextul în care am fãcut acest schimb epistolar cu marele om de culturã rezultã din evocarea pe care o public chiar în acest numãr al revistei Excelsior. Am ezitat mult în a mã hotãrî sã dau publicitaţii aceste scrisori, datoritã caracterului lor foarte personal. Pânã la urmã, decisiv a fost argumentul cã scrisorile nu-mi aparţin numai mie, ci culturii române în general. M-a încurajat şi exemplul altor prieteni, care şi-au publicat şi ei scrisorile primite de la Constantin Noica (colegul meu echinoxist, Breda Ferencz, de pildã, le-a tipãrit în Apostrof). Când se va realiza un corpus cu toate scrisorile pãstrate de la Constantin Noica, aceste epistole îşi vor afla acolo locul ce li se cuvine.

          Din scrisorile alãturate se poate deduce nu numai generozitatea fãrã seamãn a acestui om, mai ales faţã de tineri, dar şi o anumitã filosofie de viaţã.

          În transcrierea scrisorilor am aplicat normele ortografice şi de punctuaţie în vigoare, cu excepţia formei sînt, care a fost pãstratã. Astfel, cuvinte precum aşa dar > aşadar, Ianuarie > ianuarie. Numele lunilor s-a transcris cu literã micã. Notele explicative au fost reduse la strictul necesar.

                                                                              *

                    1. „Pentru oamenii tineri am oricând o fãrâmã de timp”

 

[Plic alb. Pe faţã: Domnului Ilie Radu-Nandra / Str. Avram Iancu 11 / 3400 Cluj-Napoca / Jud. Cluj. Pe verso: fãrã adresã]

                                                                                              16 VII [1]976

                                     Dragã Domnule Radu-Nandra,

          Întors în Bucureşti pentru câteva zile, gãsesc bunele d-tale rânduri de om tânãr. Cine ţi-a spus cã sînt inaccesibil? Pentru oamenii tineri am oricând o fãrâmã de timp, ba chiar [îmi simt - lecţiune incertã] rãspunderi, dacã ei vor sã ajungã oameni de culturã.

          Dar problema este dacã vor cu adevãrat. Îti stau aşadar cu drag la dispoziţie, dacã vrei. Mai puţin sã învinovãţeşti oamenii şi împrejurãrile, cât sã faci carte pe cont propriu, fireşte, sub un stimulent ori altul. Dacã pot fi eu acel stimulent, cu atât mai bine.

          Eşti aşadar dispus, în cazul cã te ocupi cu literatura românã veche, sã înveţi – la timp – latinã, slavonã şi greacã? În cazul cã te ocupi cu literatura modernã, sã înveţi germanã, francezã şi englezã?

          Dacã da, stãm bucuros de vorbã, prin scris sau viu grai, cândva.

          Al d-tale, cu bune nãdejdi,

                                                      Constantin Noica

                       2. „Dacã te-a mâhnit, iartã-mã, dar dã-i urmare”

 

[Carte poştalã ilustratã. Destinatar: D-lui / Ilie Radu-nandra / Str. Avram Iancu 11 / Cluj-Napoca / 3400 Cluj-Napoca. Fãrã adresa expeditorului]

                                                                                               28 X [1]976, Pãltiniş

                                                                                                Vila 23, Jud. Sibiu

                               Dragã Domnule Radu-Nandra,

          Am primit semnul d-tale din Cluj. Poate ai primit şi d-ta rãspunsul meu la calda d-tale scrisoare. Dacã te-a mâhnit, iartã-mã, dar dã-i urmare.

          Poate mã cauţi cândva, aici sau la Bucureşti.

          Cu urãri de împlinire şi reuşitã, al d-tale,

                                                                          C. Noica

3. „Fãrã cunoaşterea a trei culturi strãine în original (în primul rând a celei germane) nu cred cã se poate face treabã serioasã în critica şi istoria literaturii române”

 

[Plic alb. Pe faţã: D-lui Ilie Radu-Nandra / Str. Gr. Alexandrescu 24 / Bl. E9, ap. 65 / 3400 Cluj-Napoca. Pe verso: fãrã adresã]

                                                                                              21 VII [1]977, Bucureşti

                                    Dragã Domnule Rdau-Nandra,

          Am primit de-a lungul lunilor acestora felurite semne de la d-ta, pentru care îţi mulţumesc. Nu am aflat în schimb niciodatã dacã ai primit o primã scrisoare a mea, în care iţi spuneam cã fãrã cunoaşterea a trei culturi strãine în original (în primul rând a celei germane) nu cred cã se poate face treabã serioasã în critica şi istoria literaturii române.

          Mã simt dator sã adug cã, pe aceastã linie, dezaprob proiectele1) d-tale, cel puţin premature. Te rog chiar sã nu-mi asociezi numele, în cazul cã vrei sã le continui. Pãstrãm legãturile, de un fel sau altul, numai dacã dovedeşti cã vrei sã faci carte înainte de a scrie cãrţi; aşadar, cã înveţi ca lumea trei limbi şi te cufunzi în trei literaturi.

          Al d-tale,

                          Constantin Noica

          P. S. Trãind retras, cer scuze cã trebuie sã refuz orice invitaţie.

          Notã. 1). Proiectul meu consta în organizarea unor conferinţe la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, la care am invitat sã conferenţieze mari personalitãţi ale culturii române.

4. „A devenit o ofensã sã inviţi pe cineva a ţine o conferinţã, cu tot exhibiţionismul ei”

 

[Plic tipizat. Pe faţã: D-lui / Ilie Radu-nandra / Str. Gr. Alexandrescu nr. 24, Bl. E9, Ap. 65, 3400 Cluj-Napoca. Pe verso: fãrã adresã]

                                                                                                  13 III [1]979, Pãltiniş

                                 Dragã Domnule Nandra,

          Scrisoarea d-tale mi-a fãcut plãcere: întâi pentru cã-mi dovedeşte cã duritatea mea nu te-a supãrat; în al doilea rând, pentru cã pledezi frumos o cauzã pierdutã.

          Cultura de „conferinţe” e de mult depãşitã. Valabilã între 1860-1920, ea a fost nefastã chiar între cele douã rãzboaie. Aş spune: a devenit o ofensã sã inviţi pe cineva a ţine o conferinţã, cu exhibiţionismul ei.

          Dacã vrei, totuşi, împreunã cu alţi tineri, vin la Cluj în prima jumãtate a lui mai (pe socoteala mea), spre a întâlni 15-20 tineri cel mult, într-o casã particularã, la o cafenea ori la o redacţie; spre a vorbi apoi cu 10-15 tineri asistenţi (sub 30 de ani) şi studenţi din specialitatea mea despre „ce înseamnã a învãţa folozofie”, dar tot în chip privat; şi, în sfârşit, dacã mai rãmân amatori, spre a-i vizita într-altã casã ori a-i invita la Pãltiniş. Pe cei mai în vârstã am eu grijã sã-i caut. Conferinţe nu ţin, dar puţinã treabã, tradusã probabil ca în cearta la adresa d-tale, aş încerca sã fac.

          Poate deci pe curând, dar numai în aceste condiţii, al d-tale cu bune urãri,                                                                                                                                                                                                                                                                                                        C. Noica

5. „Sînt dintre oamenii care spun lucruri mai folositoare prin cãrţi decât prin viu grai”

 

[Carte poştalã ilustratã. Expeditor: C Noica / Pãltiniş, Vila 23 / 2440 Jud. Sibiu.                                                        Destinatar: D-lui / Ilie Radu-Nandra / Str. Gr. Alexandrescu 24, Bl. E9, Sc. 4, Ap. 65, Jud. Cluj / 3400 Cluj-Napoca]

                                                                                       11 IV [1]979, Pãltiniş

                                         Dragã Domnule Nandra,

          Mi-ar pãrea rãu sã ştiu cã treci uşor peste „cearta” mea1). Ea era, îndeosebi, legatã de îndemnul meu de-a te adânci în douã sau trei culturi strãine, înainte de a te preocupa de a noastrã. Nu i-ai dat nici un semn în aceastã privinţã.

          În ce priveşte venirea mea, ea poate fi în mai, în iunie sau în septembrie; ca atare, nu implicã din partea d-tale nici o organizare. La Echinox am cerut sã nu se scrie despre mine, cãci este prematur.

          Am reţinut adresa d-tale şi te voi înştiinţa din timp dacã şi când trec prin Cluj. În cazul cã doreşte cineva sã mã vadã pentru o problemã specificã, sînt de gãsit la Pãltiniş, în principiu, pânã pe la 1 iulie. Pentru rest, sînt dintre oamenii care spun lucruri mai folositoare prin cãrţi decât prin viu grai.

          Cu bune urãri, al d-ale,

                                               C. Noica

          Notã. 1. Dintr-o mãrturie a fiului filosofului, pãrintele Rafail Noica, aflu cã „cearta era, ca toate la el, un lucru d emare valoare” (Celãlalt Noica. Mãrturii ale monahului Rafail Noica, însoţite de câteva cuvinte de folos ale Pãrintelui Symeon. Ediţie îngrijitã de Pr. Eugen Drãgoi şi Pr. Ninel Ţugui, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 120).

                         6. „Pregãteşte-te sã citeşti autori şi nu cãrţi”

 

[Plic alb. Pe faţã: D-lui Ilie Radu-Nandra / Str. Gr. Alexandrescu 24 / Bl. E9, ap. 65 / 3400 Cluj-Napoca. Pe verso: fãrã adresã]

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              12 VII [1]980, Pãltiniş

                                 Dragã Domnule Radu-Nandra,

          Scrisoarea d-tale m-a bucurat: nu seamãnã, într-adevar, cu cele de acum câţiva ani. Îmi vorbeşti de d-ta şi de ucenicia pe care vrei s-o faci, iar lucrul mã intereseazã mai mult decât cuvintele bune la adresa mea.

          Nu te gândi sa înveţi mai mult decât cele trei limbi mari, deocamdatã, dar grãbeşte-te sã le foloseşti, la orice nivel. Dacã ai îndãrãtul d-tale un an de germanã, ia o istorie a filosofiei (are vocabularul cel mai sãrac) şi citeşte, cu dicţionarul, biografii şi expuneri de idei. Esenţialul nu e performanţa de a şti bine limbi strãine, ci folosirea lor. Cândva vei gãsi la mine ediţia Goethe în 45 vol. E mai uşor de citit decât alţii şi nu se poate începe decât cu el.

          Prin Goethe te-ai putea pregãti pentru filosofia culturii, ramura care te intereseazã direct. Pregãteşte-te sã citeşti autori şi nu simple cãrţi; eventual culturi, cum fãcea Cãlinescu.

          Mã bucura de asemenea cã-ţi place profesoratul. E un semn bun. Acum îţi stau cu drag la dispoziţie. Poate vii în toamnã o zi la Pãltiniş.

          Cu toatã prietenia, al d-tale,

                                                       Constantin Noica

          P. S. Frecventezi la Tim[işoara] cercul prof. Pamfil?1)

          Notã. 1) În anul 1980, eram profesor stagiar la Timişoara. Noica se referã la cunoscutul profesor timişorean, Eduard Pamfil.

7. „Mi-a fãcut plãcere sã vãd cã ai esenţialul pentru un început de carierã: bucuria”

 

[Carte poştalã ilustratã. Expeditor: C. Noica / 2440 Pãltiniş / Casa de odihnã 4 / Jud. Sibiu. Destinatar: D-lui / Ilie Radu-Nandra / Str. Gr. Alexandrescu 24 / Bl. E9, Sc. IV, Ap. 65 / Jud. Cluj / 3400 Cluj-Napoca]

                                                                                                        6 X [1]980, Pãltiniş

                                     Dragã Domnule Nandra,

          Abia acum rãspund la scrisoarea d-tale din varã. Mi-a fãcut plãcere sã vãd cã ai esenţialul pentru un început de carierã: bucuria. Ţi-am şi spus-o, de altfel, iar acum îţi transmit cã te aştept aici când poţi d-ta veni: fie curând, pânã la 20 oct., fie oricând în luna noiembrie sau decembrie, cu înştiinţarea prealabilã, ca sã nu fiu în Sibiu.

          Al d-tale, cu prieteneşti gânduri,

                                                              C. Noica

          8. „Dacã n-ai sã faci o ispravã deosebitã, va fi din vina d-tale”

 

[Plic alb. Pe faţã: D-lui Ilie Radu-Nandra / Str. Gr. Alexandrescu 24 / Bl. E9, ap. 65 / 3400 Cluj-Napoca. Pe verso: fãrã adresã. Text scris pe o carte de vizitã]

                                                                                                     16 XII [1]980

                                        Iubite prieten tânãr,

          şi de astã datã m-au bucurat rândurile d-tale, dovedindu-mi cã ai deschideri atât de bune, încât vei putea recupera ce ai pierdut în anii celei dintâi tinereţi. Nu uita sã-ţi spui: dacã n-ai sã faci o ispravã deosebitã, va fi din vina d-tale; cum tot din vina d-tale n-ai acumulat destul în anii de şcoalã. Un lucru rãmâne încã de stabilit: specialitatea, fãrã suportul cãreia rãmâi suspendat în culturã.

          Scrie-mi când vrei, cãci te însoţesc cu drag şi încredere.

          An bun!

                         C. Noica

9. „M-ar bucura sã te revãd şi, eventual, sã-mi semnalezi tineri de calitatea d-tale”

 

[Plic alb. Pe faţã: D-lui Ilie Radu-Nandra /  Str. Gr. Alexandrescu 24 / Bl. E9, ap. 65 / 3400 Cluj-Napoca. Pe verso: Exp.: C. Noica / 2440 Pãltiniş / Jud. Sibiu]

                                                                                        19 VI [1]981, Pãltiniş

                                           Dragã Ilie Radu-Nandra,

          Intenţionez sã trec prin Cluj (în cãutare de tineri înzestraţi) în zilele de 5 sau 6 iulie. M-ar bucura sã te revãd şi, eventual, sã-mi semnalezi tineri de calitatea D-tale (şi între 25-28 de ani, când omul riscã sã se piardã).

          Cu drag, al d-tale,

                                        C- Noica

          [P. S.] Aş fi de gãsit prin redacţia Steaua.

          Transcrierea scrisorilor: Ilie Rad

 

Notă. Evocarea lui Constantin Noica şi cele nouă scrisori au fost publicate în Excelsior. Revistă de aspiraţii şi cultură pentru învăţamântul preuniversitar (revistă întemeiată de Ilie Rad), anul IX, nr. 13, Cluj-Napoca, 2000, p. 64-71, număr dedicat lui Constantin Noica.


[1]         1. În Jurnal de idei (1991), gãsesc urmãtoarea însemnare, datând din anii 1978-1987: „Dupã opt ani de şedere în camera 13 din vila 23, trebuie sã mã mut în altã odaie. Mi se dã una într-o vilã ca şi pãrãsitã – şi dintr-o datã simt fericirea ruperii de obişnuinţã şi intrãrii în noutate”. Informaţia este extrem de interesantã, pentru cã aratã capacitatea filosofului de a transforma, prin spirit, orice lucru în contrariul acestuia: durerea în fericire, rutina în noutate, solitudinea în comuniune etc.

 

[2]  Lucrarea a apãrut, într-adevãr: Athanasie Joja, Istoria gândirii antice, vol. I (De la presocratici la Aristotel), vol. II (Comentarii aristotelice). Ediţie îngrijitã de C. Noica şi Al. Surdu, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1980-1982, colecţia „Biblioteca de filosofie”, seria „Filosofie româneascã”.  În aceeaşi colecţie va apãrea şi propria sa lucrare, Devenirea întru fiinţã, vol. I. Încercare asupra filosofiei tradiţionale, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1981.

[3] Dupã 1968, când a ieşit din închisoare, Noica a fost de mai multe ori în Occident. O parte din impresiile trãite în Anglia, de pildã, sunt consemnate în Jurnal de idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.

[4] Dupã 1989, s-a vãzut care era cauza acestei extraordinare receptivitaţi a românilor faţã de actul de culturã. În vreamea dictaturii comuniste, cartea, fie ea de filosofie sau literaturã, ţinea locul presei, al televiunii şi radioului, al cãlãtoriilor în strãinãtate, al discotecilor, calculatorului, Internetului etc.

[5] Aceastã idee, pe care cred cã a reluat-o şi în unele articole, pleca de la urmãtoarea premisã: România are 22 de milioane de locuitori. La fiecare milion de locuitori ar trebui sã existe un tânãr înzestrat. Ar rezulta o echipã alcãtuitã din 22 de tineri, adicã tot atâţia tineri din câţi este alcãtuitã o echipã de fotbal! De la aceastã cifrã miraculoasã se va naşte ideea titlului revistei 22, despre care mulţi cred cã provine de la 22 decembrie, ziua în care dictatorul Nicolae Ceauşescu a fugit din Bucureşti!

 

[6] Augusta Anca era preşedinta Comitetului Judeţean Timiş pentru Culturã şi Educaţie Socialistã. O cunoşteam doar dupã nume şi dupã excelentele acţiuni pe care le-a organizat, oarecum în contrast cu funcţia oficialã pe care o avea. Reţin o conferinţã cu Andrei Pleşu, o expoziţie a lui Sorin Dumitrescu, la care au vorbit Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Deliu Petroiu, Mihai Şora, poate şi alţii, de care nu-mi amintesc. Dupã 1989, Augusta Anca a devenit director general al Universitãţii Tibiscus din Timişoara (pe care a întemeiat-o) şi director al editurii care îi poartã numele. La aceastã editurã mi-am tipãrit şi eu o lucrare: Memorialistica de rãzboi în literatura românã, Editura Augusta, Timişoara, 1999. În noile condiţii create, doamna Anca mã invitã în an de an la colocviul anual de jurnalisticã, pe care îl organizeazã împreunã cu prietenul Adrian Dinu Rachieru. De fiecare datã am uitat sã o întreb despre faimoasa întâlnire a domniei sale cu Noica şi despre promisiunile pe care i le-a fãcut filosofului…

 

 

[7] Cu Breda Ferencz am fost coleg de armatã. Înainte de 1989, a plecat la Paris, unde s-a cãsãtorit cu o franţuzoaicã, locuind în inima Parisului. Dupã Revoluţie, s-a întors în ţarã, fiind acum lector la catedra de esteticã a Facultãţii de Litere din Cluj-Napoca, autorul unei teze de doctorat în limba francezã. A publicat mai multe cãrţi. Pare a ilustra foarte bine concepţiile lui Noica. Locuieşte într-o camerã modestã, peste drum de mine. A lãsat Parisul pentru o garsonierã din cartierul Mãnãştur!

[8] Am citit undeva sau poate mi-a spus cineva cã Noica se uita, într-adevãr, la unele meciuri televizate de fotbal. Dar, la sfârşitul meciului, nu ştia nici scorul, nici echipele care au jucat! Gândurile lui erau, se vede,  în cu totul altã parte!

 

[9] O altã idee a lui Noica era cã Sibiul ar fi cea mai bunã soluţie pentru a se muta aici capitala României!

[10] Din pãcate, aceastã previziune a filosofului nu s-a adeverit. Europa a cunoscut rãzboiul din fosta Iugoslavie, care ne-a afectat direct.

[11] Marele vis al lui Constantin Noica, pentru care a pledat de nenumãrate ori, era tipãrirea facsimilatã a tuturor manuscriselor eminesciene, pentru a se vedea fascinantul spectacol ideatic pe care îl conţin acestea. Se pare cã în anul 2000, declarat Anul Eminescu, acest vis al filosofului va deveni realitate.

Mergi sus