Raspunsuri la un interviu

              Am primit ieri un mesaj de la distinsele Doamne profesoare,  Monica Grossu şi Maria-Daniela Pănăzan, prin care eram rugat să răspund la un interviu cu 15 întrebări, parte a unui proiect editorial. Iniţial m-am gândit să refuz oferta, pentru a mă concentra exclusiv pe elaborarea Dicţionarului jurnaliştilor şi publiciştilor clujeni, dar pe urmă m-am răzgândit (Mă răzgândesc, deci exist!, cum spuneau cei de la Academia Caţavencu), fiindcă întrebările mi se par provocatoare.

          Cum nu am scris de multă vreme în paginile acestui blog, iată răspunsurile la primele două întrebări.

                                                                *

                 – Primele rânduri scrise sunt unice. Când și unde ați început să scrieți?

          – Ca elev de gimnaziu, citeam revista Cutezătorii, la care eram abonat. Din paginile acestei reviste am aflat că există scriitori în viaţă, care scriu (credeam şi eu, ca elevii clasei de care povesteşte undeva Ana Blandiana, că toţi scriitorii trebuie să fie morţi!). Unii scriitori, care publicau în paginile revistei Cutezătorii, erau de vârsta mea sau foarte aproape (Vasile Poenaru era născut în 1955, ca şi mine, iar Mircea Dinescu era cu 5 ani mai mare). Ei se afirmaseră ca poeţi şi îşi anunţaseră deja volumele de debut: Vasile Poenaru, Naşterea mea în poezie (1969), Mircea Dinescu debutând doi ani mai târziu, cu volumul Invocaţie nimănui (1971). Or, eu nu aveam nicio aplecare spre poezie, concluzia fiind că nu puteam ajunge scriitor. Ĩn timpul primei zile de licean, am început să ţin un jurnal, pe care l-am continuta toţi anii de liceu, de armată, de facultate, de profesor stagiar etc. N-aş putea să spun ce anume m-a determinat să scriu miile de pagini de jurnal. Cert este că scrisul a devenit pentru mine o obişnuinţă zilnică, pe care o practic, iată, şi la 62 de ani. Aş putea şi eu spune, ca şi Plinius, care povestea despre pictorul grec Apelles, că acesta nu lăsa nicio zi fără să tragă o linie cel puţin, adică să deseneze, să picteze ceva. Nulla dies sine linea! (Nici o zi fără o linie, respectiv, aş zice eu, fără un rând scris!).

           Jurnalul l-am întrerupt când m-am căsătorit, când mi-am dat seama că “liminara sinceritate”, cum zicea Camil Petrescu, nu mai putea fi aplicată în paginile lui.

          Dar apropo de acest jurnal, am să vă povestesc o întâmplare interesantă. Desigur că luam jurnalul cu mine, oriunde mă duceam. După ce am terminat anul I de liceu, diriginta mea, Doamna Susana Coman, mi-a propus să mă duc într-o tabără la Izvorul Mureşului (eu am făcut liceul la Luduş, în judeţul Mureş). Era prima mea tabără şi va rămâne una de neuitat. Acolo au venit trei scriitori, pentru a se întâlni cu elevii din tabără. Cei trei scriitori erau Nicolae Baltag, critic literar, fratele poetului Cezar Baltag, Gheorghe Istrate (care a murit recent, la 2 septembrie a.c., Dumnezeu să îl odihnească) şi… Mircea Dinescu! Desigur că le-am dat celor trei autori jurnalul meu, ca să îmi scrie fiecare câte un autograf. Văzând masivitatea jurnalului (era un catastif A3, cartonat, folosit la inspecţiile şcolare, pe care îl găsisem în internatul liceului din Luduş), poetul Mircea Dinescu m-a întrebat dacă îmi poate reţine jurnalul peste noapte, ca să citească din el unele pagini. Desigur că am acceptat. A doua zi mi-a adus jurnalul cu următorul autograf:

          “Acestui om cu suflet de mătasă, cu înaltă simţire, aproape romantic întârziat pe această sferă de pământ unde încă sântem îngăduiţi, ce-i pot dori decât realizarea deplină a chemărilor sale interioare, ce-i pot oferi decât fructele viitoare ale poeziei mele şi speranţa unei întâlniri pe câmpul de bătaie al literaturii, unde macii păzesc lanurile de grâu, unde îngerii plâng de prea mult alb, unde numai plânsul poate urca la ceruri./ Cu dragoste şi simpatie, Mircea Dinescu.

          Iar pe pagina alăturată a scris următoartea strofă:

          Dacă eu pâng şi ceaţa-n ceruri râde

          Oh, poezia e o moarte-n plus

          Trezind cu pleoapa somnorosul gâde

          Al timpului atât de rar sedus.

(Din viitoarea carte, Elegii de când eram mai tânăr)”.

          Faptul interesant este că, în 1974, când a apărut volumul Elegii de când eram mai tânăr, la Editura Albatros, mi-am cumpărat cartea, am citit-o, dar nu am regăsit în paginile ei aceste versuri, care sunt acum cu atât mai valoroase.

          Desigur, orice autor care scrie speră să şi publice o parte cel puţin din ce a scris. Dar aventura publicării este o altă poveste, la fel de interesantă ca şi aventura scrisului.

          – Orice început este fascinant. Ce a păstrat memoria dumneavoastră despre momentul debutului literar și contextul în care acesta s-a produs?

          – Ĩnainte de a vorbi de momentul debutului meu literar, aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre debutul meu publicistic. Am debutat ca elev de liceu în Steaua roşie, organul Comitetului Judeţean Mureş al PCR, cum era pe vremuri, cu articolul Omul cu boneta verde. Despre ce era vorba? Deşi stăteam la internat, mergeam des în Nandra mea natală, situată la 15 km de Ludus. Ĩmi amintesc că într-o sâmbătă, atunci când mi-am cumpărat biletul de autobuz, am văzut cum un vânzător de la un Aprozar, cu o bonetă verde pe cap (care intra poate în costumaţia lucrătorilor comerciali de la aprozare), i-a dat bani unui necunoscut, pentru ca acesta să îşi cumpere bilet. M-a impresionat gestul, am trimis articolul la redacţia ziarului, sub formă de manuscris, care mi l-a publicat.

          Ĩn lunile de armată, făcută la TR (terme redus), în localitatea Corbu, din jud. Constanţa, am colaborat, cu ştiri şi reportaje, la cele două ziare militare, care ne soseau în unitate, Viaţa militară şi Ĩnainte.

          Ĩn al doilea an de studenţie, adică în 1977, invitat de Marian Papahagi, am intrat în redacţia revistei Echinox, unde am colaborat cu articole pe teme social- politice, la rubrica “Lupta cu inerţia”, al cărei titular eram. (Ulterior am publicat în Echinox şi studii de critică şi istorie literară, interviuri cu mari personalităţi – Edgar Papu, D.D. Roşca, Iorgu Iordan).

          Adevăratul debut literar a avut loc în iarna anului 1978, respectiv în ianuarie, când se aniversa ziua lui Eminescu. Scrisesem o recenzie pentru revista Tribuna, la o carte, M. Eminescu, Scrieri pedagogice, care apăruse cu un an înainte, la Editura Junimea din Iaşi, în celebra colecţie “Eminesciana”. Ĩn ziua de joi, când apărea revista, m-am sculat cu noaptea în cap, ca să fiu primul la chioşcul de ziare. Ĩmi amintesc că ninsese în noaptea aceea, iar paşii mei pe zăpadă erau printre primii. Albul imaculat al zăpezii s-a asociat în memoria mea, mulţi ani după aceea, cu fascinaţia acestui debut. Mi-am cumpărat 5 exemplare şi m-am îndreptat spre Filologie, spre sala de periodice, unde stăteam de regulă foarte mult. Eram uimit că oamenii din jurul meu nu se bucurau de bucuria mea, că treceau indiferenţi pe lângă mine! Ajuns în sala de lectură, am citit articolul de mai multe ori şi nu-mi venea să cred că gândurile mele fuseseră turnate în plumb.

          Culmea este că anul trecut, România literară (nr. 30-31, 2016) a organizat o anchetă, “Vacanţe şi cărţi”, în care am găsit o mărturie oarecum asemănătoare a talentatului critic literar, Alex Ștefănescu, din care reproduc un mic fragment: “Aveam 23 de ani (neîmpliniţi) şi trăiam unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea. Citeam cărţi noi, făceam adnotări, transcriam citate şi scriam articole cu o mare mobilizare afectivă şi intelectuală. Apoi, în fiecare sâmbătă dimineaţa, mă duceam la chioşc să cumpăr revista Luceafărul. Deschideam revista încă de pe stradă, cu emoţie, ca atunci când deschizi un loz în plic. Şi de fiecare dată găseam textul semnat de mine pe pagina a doua, în dreapta, pe o coloană, care se întindea de sus până jos (revista avea un format mare, ca al ziarelor).
Ce fericit eram! Mergeam pe stradă absorbit de lectura propriului meu text şi lovindu-mă de trecători. Combinaţiile de cuvinte create de mine – chiar acelea şi nu altele – fuseseră culese cu atenţie de linotipişti şi înscrise de tipografii de la maşinile plane, cu cerneală tipografică, în albul hârtiei mătăsoase, în fiecare dintre miile de exemplare ale revistei. Scrisul meu fusese luat în serios! Şi avea să înfrunte sutele de ani, în colecţiile de periodice ale marilor biblioteci!”.

          Merită să povestesc cum s-a terminat bucuria acestui debut literar. I-am trimis un exemplar fostului meu profesor de literatură din liceu, Iosif Pop, cu speranţa că se va bucura de  mica ispravă a fostului său elev. N-am primit niciu răspuns, niciun “fied-back”, cum se spune acum. La câteva luni după aceea, m-am întâlnit la Cluj cu fostul meu profesor, care era şi student la Facultatea de Drept, la FF, desigur, şi venise pentru sesiunea de examene. L-am întrebat, între altele, dacă a primit revista Tribuna, cu articolul meu. O primise, desigur, şi, mai mult, comentase articolul meu cu profesorul Ștefan, tot de română, de la acelaşi liceu, şi amândoi ajunseseră la concluzia că nu eu eram cel mai indicat pentru a scrie această recenzie! Redacţia trebuia să apeleze la un pedagog profesionist, care să vorbească în cunoştinţă de cauză despre gândirea pedagogică a lui Eminescu, ceea ce, trebuie să recunoaştem, era perfect adevărat.Dar pentru mine acest verdict a fost o mică dezamăgire, care nu mi-a ştirbit însă dragostea şi preţuirea pentru fostul meu profesor, căruia îi datorez, în bună măsură, cariera mea literară. Dovadă că, acum câţiva ani, am fost deosebit de onorat să îi prefaţez prima carte a domniei sale – o mononografie atipică a satului în care s-a născut.

Mergi sus